De-mi ceri

[BOTICI GABRIELA]

SONET VII 

 

 

Cărările mocnind de feeria

Acestei seri cu clipele fecunde,

Lumina lunii vine să inunde

Cu razele țesute broderia

 

Fantasmelor, căci astrul mă ascunde.

Minutele se scurg în reveria

Atâtor frunze, reintrând în vria 

Nuanțelor, din nou, acum, rotunde.

 

Timid, în astă clipă, înc-o noapte,

Plăpândă, rătăcind între dureri,

Dau aripi unui vers cu rime coapte

 

Din farmecul iubirilor de ieri,

Tăcerea astrului cuprinsă-n șapte,

Raiul din noi va străluci, de-mi ceri…

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc din suflet

[Ada Nemescu]

Frumos comentariul domnului Tudor Cicu.

O construcție meritată de acest sonet inspirat.

Felicitări și din partea mea! aDa

[BOTICI GABRIELA]

Ce frumos! Vă mulțumesc. Mă intreb dacă merit aceste minunate cuvinte.

[Tudor Cicu]

„Dau aripi unui vers cu rime coapte”... A-ți explora eul liric din perspectiva unei curgeri „în reveria atâtor frunze (clipele)”, e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. În labirintul acestor trăiri și stări poetice, când „minutele se scurg” în dauna „iubirilor de ieri”, sonetul pare a aluneca în notații de natură descriptivistă, fără o prea mare participare ființială, cum aș fi vrut. În sonet, totuși, gândurile poetei „rătăcind în dureri” (interesantă imaginația poetică) sunt ca umerii pe care se sprijină sufletul cititorului. Este o fericire imaginația (aici), atunci când vine să scoată la iveală sufletul. Un sonet reușit.

[BOTICI GABRIELA]

Am vrut sa fie șapte pentru că este cifra universului încifrată în tot ce ne înconjoară.

[Stanescu Valentin]

Frumosul e frumos! Cred că ar trebui la începutul versului al unsprezecilea un -dă- în loc de -dau-... şi la finalul penultimului vers -şoapte- în loc de -şapte-.

Revin!