Când te citesc pe datorie

[Maria Mitea]

Pădurile roșii înverzesc în Cernobîl,

iar ochii unui oarecare pompier Pravnik 

din căprui și-au schimbat culoarea-n albastru

(așa spun ăștea la știri)

  încă nu am murit să mă nasc la fața locului,

dar 

nu pot să nu mă gândesc la ochii pompierului Pravnik - 

când te trăiesc pe datorie - Doamne - 

singurul strigăt

se naște numai în clipa când învăț să respir 

cu-mprumut de lumină 

 mă porți pe palmele-ți mâncate de molii, 

dar câtă lumină poate trece și printr-o gaură astupată de altă gaură,

câtă lumină e lumină? 

și câtă durere e durere? - când liniștea e pruncul beznei - flămânde -

un ghem de umbre

zămislești

                   oase din spuma laptelui cald - Doamne - ești mare sculptor, 

îmi ceri să zbor, pe când

aripile le-ai dat gratis îngerilor, -  mie,

mi-ai pus coadă

să mă poți săruta pe fruntea de mormoloc, când m-alinți

cu singura jucărie -  întunericul din burta mamei, 

ne faci complici 

să luăm Amin-te că pământul se poate descurca și fără noi

[petrut dan]

Am citit cu interes, observ o schimbare de registrul în temele tale, dar poemul este unul reușit, cu drag!

[Maria Mitea]

Gabriela, bun venit pe pagian mea! Mulțumesc de trecere. Mă bucură mult că ți-a plăcut poemul. Te mai aștept!

[Maria Mitea]

Valentine, valentine te ții de șotii,  ”Franjuri de lumini şi umbre peste corpul meu se-aşează, ” frumos Umbra deasă de arin, îmi place mult,

te-am făcut să scotocești în eternitate 29.07.2020

Referitor la ” s-aşează ... Din ce zonă ai vocabularul natal? ” 

Abia așteptam să sune clopoțelul,

Cu sufletul la gură, strângeam repejor cărțîli,

Aruncam ghiozdanul în schinari,

Știam că mama ne-așteptă cu mâncare caldă,

Aburindă, șî chef di vorbă basareabeană,

 

Învățam multi di tăti, dar nimeni

Nu ne-nvăța școala mamei,

Nu vorbea limbi străine, nu avea de ce,

- Și ați învățat azi? - Am făcut geografie, istorie,

- Draaagii mamei, Aaaacui istorii? Aaacui geografie?

 

Aici vulcani nu sunt,

Dar să nu ne batem noi capul di vulcani

Când avem poeți ca pâinea, îi vezi cum scriu,

De-ți sari inima din chept când șitești,

Zî șeva di Nicolai Sulac și Botgros,

Când trag câte o cântare îți sfârâie călcâili,

Horî ca la noi nu-i nicăieri în lumi,

Zî            și vrei mai mult de-atâta?

Îi mari păcat sî ni șerim osândă,

 

Mare am avut, odată,

Ocean numai din grai,

Dar sî nu ni plîngim di nilă,

 

Uitați-vă înprejur, cât ai cuprindi cu ochii,

Dumnezeu a lăsat sî crească iarbă fragedî,

Nu găsești zari di uscășiuni, ca pin alti locuri,

În inima florilor roua s-adună ca mana

 

 Șiobenii încă pasc oili, mai cresc pășuni,

Cum sî ni uităm datina lăsată di bunei,

De-acolo ni sî tragi înțelepșiunea neamului,

N-am dat busna nicodată în casa nimănui,

Omenia nu fișticari o înțelege, și o are,

 

Stăm sub Cizma lui Ivan, dar nici decum

Nu sîntem sînguri, lepădați, orfani di soartî,

Floarea soarelui ni-i dată să-ngemănăm gândul cu fapta,

Grâul atât cât este ni satură pi toți,

Chiar șî-atunși când Hulpăii ni scuturî podurili

Sî ni salvezî: - Da di șini mamă sî ni salvezî?

 

Iar dacă o iei în jos spre pădurea din Rotundu,

Și numai cu un băț în mână sî ti fași a scormoni,

Ai sî vezi cum țușnești apa ca pi șep,

În fiecare dimineațî răsăritul boteazî Apele,

Cocostîrșii duc vestea sus la Cer,

Nimeni niciodată nu va muri di săti, niș di foami,

Doar dacî stăm cu dinții la steli, șî

Așteptăm sî ni sî punî în straistî,

 

Nu avem munți, nici vulcani,

Nici arme, sau tankuri, astea

Sînt pintru oamenii slagi, fără nici-un Dumnezeu,

Pi nafura asta di plai, țineți bine minte! Avem Izvoarili,

Născuti din Inima Pământului și Lacrima Muzelor,

 

În murmurul Izvorului e pueterea omului, nu în pumn,

Și mai avem e he he Spic ca aurul - Legende, și Bujori,

Om cu Suflet blând di îngeri: - cum o fost azi la școalî?

[Gabriela Raucă]

Am citit cu plăcere și... am citit de trei ori. M-am găsit într-o lume a paradoxului, al metaforelor de tip șaradă, care se cer dezlegate și mă ademenesc a le căuta sensul.

„dar câtă lumină poate trece și printr-o gaură astupată de altă gaură,

câtă lumină e lumină?”...

[Stanescu Valentin]

Maria, superb comentariu la comentariu. Poezia aceasta de mai sus a ieşit acum la primul condei după ce ţi-am zis că liniştea este mama cuvintelor? Finalul ei parcă îmi coboară din trăirile pe care le-am avut în zona Cetăţeni Argeş, în două veri, în care am stat o zi pe malul Dâmboviţei pe o pătură la umbra deasă de arin urmărind umbrele care pluteau pe râu la vale ca nişte pălării... Dacă ai puţină răbdare am să caut o poezie să văd cât de mult seamănă cu scrierea ta.

 

Umbra deasă de arin

 

Privesc râul cum se scurge, Câmpul lui îl simt aproape,

el mă-ndeamnă să contemplu alte Unde arcuite,

din umbra deasă de arin curgând lin pe-ntins de ape

ce sclipesc învolburate peste pietre şlefuite.

 

Franjuri de lumini şi umbre peste corpul meu se-aşează,

jocul lor este mirific şi adânc mă răscoleşte,

vin mesaje-n coduri ample, Mintea mea nu descifrează

sensul lor ce mă stârneşte, ne-nţelesul se-adânceşte...

 

Frunza de arin filtrează raza soarelui şi-o lasă

pe retină să-mi înscrie noi mesaje spre ştiinţă,

dirijată strict de vântul cu bagheta lui aleasă.

 

Inchid pleoapele-n secvenţe scurte şi involuntare

şi duc textul lor pe calea către-nalta Conştiinţă

ca-nţelsu-i să-mi aducă-n Suflet liniştea cea mare.

 

29.07.2020

 

Observ că am scris – se-aşează – cred, un regionalism dâmboviţean pentru care am fost corectat odată aici în Cenaclu. Văd că şi tu ai spus mai sus – s-aşează pe pleoapa de mătasă. Din ce zonă ai vocabularul natal?  

Doamne, ce repede a trecut vremea, credeam ca am scris acum doi ani! Finalul tău m-a dus cu gândul la ceea ce se vede mai sus. Multumesc! Sper să nu deranjăm pe cineva cu aceste comentarii....

[Maria Mitea]

Valntin, mă bucură trecerea și inspirația  ” secundei scunde” ....

așa este

tot așteptăm să murim

(desigur metaforic, dar și ca ființe înzestrate cu suflet și conștiință) ”ca să ne naștem la fața locului” -

nu degeaba e o vorbă  ” aparențele înșeală” -   

 cine sunt aceste aparențe/ dacă nu noi cu tot ce gândim și facem, 

viața la care visăm începe dincolo de aparențe, 

începe dincolo de noi ...

iar ca să ajungem dincolo e nevoie să sacrificăm aparențele ... 

fiecare sacrifică ce-l lasă inima: o moarte, o dragoste, o casă, o masă, 

o mamă, un tată, 

un frate, o soră,

o viață, 

o țară,

un pământ,

un suflet,

o apă

...

:)

Și uite cu plecăciune, ca să nu rămân datoare, :)  

Când gândește liniștea de dincolo de cuvinte

întins în iarba verde cu brațele sub cap, 

când norii se retrag, plutesc pe fața-i albă,

întins în iarba verde cu brațele sub cap, 

                                                                  se pierde-n

 liniștea

             de dincolo

                                 de cuvinte

iar

tăcerea

mărginită de trunchiuri de stejari,

lipsită de-orice  gest,

              s-așează pe pleoapa-i de mătasă,

uluit

aerul 

blând și moale

îi joacă-n piept ca o meduză,

nu doarme, nici visează,

deși știa și drumul,  precaută, lumina se-ngustează,

 își face loc printre copaci și  frunze,

briza

un prunc uitat

se joacă-n raze calde, 

când

 umbrele  plutesc  pe râu la vale

 de parcă-s pălării 

[Stanescu Valentin]

Maria, ai trecut de la zborul meu către lumină la „întunericul din burta mamei,” iar   „încă nu am murit să mă nasc la fața locului” e un segment din curbarea timpului.

Chiar nu m-am gândit vreodată că liniştea poate fi pruncul beznei. Credeam că liniştea este mama cuvintelor...

Iar finalul poeziei tale, lejer, în versul liber, fără ruperi de ritm, este asimptotic ca un zvâcnet, ca un strigăt nesfârşit al unui om care după o anumită vârstă constată „că pământul se poate descurca și fără noi”.

Mi-a plăcut să te citesc pe datorie! Asta numai pentru o scundă clipă în care vreau să las lucrurile încheiate şi să nu rămân dator.

 

Nu mă gândesc

 

Nu mă gândesc că viaţa trece.

Pun stavilă secundei scunde

şi trec cu gândul cerul rece

ce viaţă după el ascunde.

 

Oglinzile din stropi de rouă

îmi reîntorc ferice chip,

în mine curge-o clipă nouă

ce spaima-o-ngroapă în nisip.

 

In mine inima rodeşte

şi vise mii îmi înfloresc.

Un pol arzând mă înroşeşte

şi cu albastru mă unesc.

 

Nu mă gândesc că viaţa trece!

Pun stavilă secundei scunde.

Viaţa gingaş mă petrece:

eu corp subtil, măreţe unde.

 

Si-n zarea dintre gânduri multe

păstrez în taină ce-a fost bun.

Puterea-mi stă în piscuri culte

deasupra colbului nebun.

 

Decât să cântăreşti în tine

între a fi şi a nu fi,

îti umple sufletul de bine,

nu pierde şi această zi !

 

Trăieşte-n raiul tău de-aici

şi trece gândul doar spre bine.

Fă pasul mare prin paşi mici

spre cel de dincolo de tine.

 

El pomul vieţii îţi rodeşte.

Sămânţa ce-ai gândit s-o laşi

spre a renaşte peste creste

din matca ta urmaşi.... urmaşi !