la marginea lanului spicele duc spre cer

[gina zaharia]

lumea ta e specială omule poți întinde gânduri la uscat

pe garduri peste casă sau unde vrei

numai să le ferești de viscole pot veni din toate părțile deodată

și-atunci trebuie să inventezi alt cuib

să mănânci poame vechi ori să trimiți epistole 

cocorilor

pentru întâlniri secrete

 

știu că nu-i ușor omule știu

am trecut deseori prin fața ferestrei tale și aveai tâmplele în palme

asta cât am apucat să te văd cât ai vrut tu să știu

ți-aș fi adus apă dar erai însetat de singurătate

de fapte nescrise

de indiferență

de ignoranță

de tăcere

atunci am crezut că ești bogat

și nu va exista hoț care să-ți descopere meșteșugurile frumoase

 

când vremea e bună rătăcești pe ogoare toate sunt ale tale

te recunosc de departe

pășesc rar să nu-ți tulbur pacea

mă așez la marginea lanului cu multe vorbe

spicele trec spre cer și-mi mângâie obrazul

apoi sosește o gloată de cerșetori altădată erau deghizați în orbi

i-am recunoscut după pasul strâmb

dar tu le întinzi sufletul

 

o lacrimă sosește odată cu ei

e a mea e vorbitoare și sinceră îmi spune că viața e o sabie

deasupra raiului

și tac...

și tac...

și mâine te voi căuta pentru că-ți cunosc drumul

într-o seară vom cina împreună

și ne vom povesti despre singurătatea umbrelor din lacul tăcerii

 

punct

[Ada Nemescu]

O metaforă întreaga compoziție. Detaliată, aparent simplă, dar prețioasă, ca o horbotă de nuntă la cea mai frumoasă fiică a satului! Mustește de învățăminte spuse cu iubire, simți cuvântul ca pe o mângâiere pe umăr, bătaie imperceptibilă aproape, dar fermă, ca o rădăcină...

mă bucur să te recitesc și aici, aDa

[petrut dan]

Finalul supradimensionează, recunosc, m-a surprins, punct!)