În seara asta

[Monica Pester]

E seara mea, când bate orologiul

Și vânturile-ar vrea să se oprească,

când glezna crudă și-a găsit refugiul

lăsându-și umbra să se odihnească,

În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.

Niciunuia din voi nu vă mai pasă

cum orbu-și poartă lanțurile grele,

iar frigul îi pătrunde-adânc în oase, 

zdrobind în sânge noile cristale.

Doar ceața așternută peste case

mai desenează flori artizanale.

Mă-ntreb atunci, eternă crisalidă,

de ce să-mi nasc iar visele uitate,

în lumea voastră, gata să ucidă 

tăcute sensuri, adâncind stigmate?

[Stanescu Valentin]

Introducerea anterioară trebuie citită astfel:

Doamnă Monica Pester, când seara se aşterne pe-altă seară se-nchide între ele-o zi nebună rememorate trăiri se-adună iar visele se sting în fum de ceară...

[Stanescu Valentin]

Doamnă Monica, când seara se aşterne pe-altă seară se-nchide între ele-o zi nebună

rememorate trăiri se-adună iar visele se sting în fum de ceară...

 

                                                   seara coboară

                                                         braţele moi

                                                              plapumă

                                                                    peste

                                                                       noi

 

                                                                            seara coboară

                                                                            alt văl închis

                                                                            peste al

                                                                            lumii

                                                                            vis...

[Monica Pester]

Umbra noastră suntem chiar noi.

Și avem nevoie de odihnă. 

Mulțumesc mult, Denisa!

[Denisa Curea-Popa]

N-am știut că și umbra are nevoie de odihnă...

Cu drag am citit