Va veni cândva o altfel de zi...

[Grig Salvan]

va veni cândva o cu totul altfel de zi
când vântul va bate și n-o să-l mai pot auzi
de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea
bucurie, tristețe, nimic nu vor mai însemna

n-o să mai pot să râd, n-o să mai pot să plâng
n-o să mai am putere în brațe să te strâng
nici pe tine râzând n-o să te mai pot vedea
nici cu vorbe grele n-o să te mai pot certa

nimic nu voi mai ști, nimic nu voi mai fi
n-o să-ți mai pot scrie în veci poezii
n-o să te pot striga, n-o să mă poți auzi

și vântul va bate, când lin, când mai tare
și vremea va curge fără-ncetare…
soarele se va întrece în strălucire
dar eu nu voi mai fi decât nălucire

o să-ți mai bântui doar prin amintire...

[Grig Salvan]

Așa e, Mihaela Popa, cursul fatal al existenței... Mulțumesc de lectură și comentariu!

[Mihaela Popa]

poezia m-a dus cu gândul la Eminescu, Glossă:

"Vreme trece, vreme vine.

Toate-s vechi și nouă toate."

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Chris, de trecere și semn! Tristețea face parte din viață cel puțin la fel ca și bucuria, poate chiar mai mult și ”mai fundamental” :) ”Memento mori” e socotit ca fiind primul și cel mai important semn de înțelepciune, venind din antichitate, de la Marcus Aurelius și până azi. Faptul de a conștientiza acut că viața e scurtă (tot de la antici, „vita brevis”) nu e în defavoarea vieții ci în favoarea ei, ne face să trăim mai intens fiece clipă („carpe diem”!) să trăim cu intensitate maximă clipele ce ni s-au îngăduit pe pământ. Conștientizarea permanentă a morții te face să iubești și să apreciezi și mai mult viața! Iar împăcarea interioară cu dispariția și moartea e o necesitate pentru echiibrul sufletului nostru.

[Chris]

o inspiratie cam trista, dar probabil mai trebuie si asa....

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Sofia, pentru lectură și comentariu. Într-adevăr, textul sună a ”epitaf”, dar el e mai degrabă o elegie despre ce va să fie cândva, o scrisoare tristă către o iubită, ca un fel de ”semnal de alarmă”, că ar trebui să prețuiască fiecare clipă în care încă mai sunt alături de ea pe acest pământ. :) Am și un epitaf care sună astfel:

Epitaf

soarele răsărea peste lume
când mă nășteam eu fără nume
revărsând o lumină bălaie
peste umila copaie
ca o coajă verde de nucă
în care mă așeză buna mămucă...

cu soarele deodată m-am ridicat
fost-am pe rând băiat și bărbat
luat-am de mână mireasă
ridicat-am prunci și o casă
bătut-am mări și cărări
în toate cele patru zări...

trăit-am cam tot ce se poate trăi
iubit-am cam tot ce se poate iubi...
început-am apoi să-nvăț a muri
trupul cel ager de sânge și foc
gata-i de tăiere ca un brad la soroc
boala ce scurmă ca viermele-n nucă
îmi spune mereu să fiu gata de ducă...

soarele va fi ajuns la apus
atunci când pe sus voi fi dus
așezat în patul de lut
ca pentru un nou început...
destrămat apoi în glomerule
de atomi și de molecule...
apoi numai negru pământ
și pulbere împrăștiată de vânt...

casa mea va rămâne pustie
părăsită ca o albă chilie
pe ușa casei cineva o să scrie:
”acel ce-a fost aici nu mai este
a intrat pe veci în poveste...”

[Sofia Sincă]

Sună a epitaf... Însă prin exprimare ne duce departe... departe acum 15o de ani, asemănându-se cu epitaful Veronicăi Micle:

Si pulbere, țărână de tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege,
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Denisa! Vine o vreme în care te bat tot mai mult astfel de gânduri triste! O duminică frumoasă îți doresc!

[Denisa Curea-Popa]

Atât de trist...

Zi binecuvântată, domn'profesor!