Sunt vântul ce plânge la fereastra ta...

[Grig Salvan]

sunt chipul ce-l cauți din ziua dintâi
și ochii ce-ți tulbură odihna și somnul
sunt mâna cu care pe copii îi mângâi
și dorul ce-l simți când te rogi către Domnul...

sunt cel ce-ți învie inima moartă
și zâmbetul florii în zi de april
sunt umbra tăcută ce-ți bate la poartă
și inocența din ochi de copil...

sunt duh nevăzut ce te-nvăluie-n șoapte
și glasul ce-n tine adesea cânta...
fiorul ce-ți umblă prin trup zi și noapte
și vântul ce plânge la fereastra ta...

sunt chemarea ce-o simți venind de departe
sunt izvorul ce-n suflet își sapă făgaș...
izvorul ce curge printre file de carte
și-n inima ta își găsește sălaș...

[Valeria Merca]

S-a folosit repetiția ca figură de stil (fapt sesizat și în precedentele postări) cu scopul de a evidenția prezența eului liric. Strofa 1 curge frumos, expresiv. Citind cu voce tare, am concluzionat că amfibrahul este piciorul metric folosit, cu mici abateri/ ruperi de ritm, care se simt la citit: în s2 la „inima” și „inocența”(v1 și v4), mai există mai ales în primele versuri din ultima strofă. Per total și în opinia mea, e spre bine! :)

Am citit cu plăcere.

[Sofia Sincă]

Luând problema în serios, are dreptate colegul Dincă Valerian: nu e bine. Nu e bine deloc. Nu numai prozodia nu e bună, sunt cuvinte care se repetă, tema și alcătuirea sunt mult simpliste.

Cum să citește o asemenea poezie!? Ce să simți? Ritmul împiedică la citit, rima este aproape inexistentă... și dacă există e prea simplistă încât nu se mai simte prin acea încurcătură. Domnule Grig Salvan, aveți ureche muzicală, puteți cânta? Cred că da, că vorbiți despre muzică. Nu vă zgârie nimic la ureche când citiți acest text?

Nu, așa nu!

Sofi

[Sofia Sincă]

Nici n-am citit poezia. Dar m-a amuzat tare comentariul anterior...

M-am prăpădit de râs!

[Dinca Valerian]

O poezie cu fior liric, imagini si metafore. Din aceste puncte de vedere imi place. Dar sa vezi ce de bataie o sa iei pe probleme de prozodie. Iti spun din proprie experienta, sa fii pregatit.