Și-mi descânt de gânduri sterpe

călărind pe două iepe,

nădușite și superbe

și cu ugere imberbe.

Am fugit noaptea cu ele

și am călărit sub stele,

până, dorurile mele

mi s-au cuibărit în ele.

Sunt sirepe precum marea

și le place desfrânarea,

despletite coame negre

și sub piele ascund jerbe,

jerbe de minuni carnale

cuibărite între șale,

între șale și pe crupe

forța-ntreagă mi-o pot rupe.

Am să le fac numai…

Am îndrăznit să văd

privind lumina,

sunt ochiul care doare

spre adânc,

nu pot să plâng

dar mă cuprinde vina

- dă-mi doamne,

nesătul, lumina mea un rug.

Și bate totul

doar cu nestemate

și cu fireturi aurite

în al zilei crug,

sunt rana ta

cea plină de păcate,

sunt umbra nopții

ziua preamărind.

Sunt prada prăzii,

doamne, curmătura

ce fiarele își au ca adăpost,

atât de liber m-ai lăsat prin vreme

că…

Venea în valuri fluxul
peste mine
bizar lovindu-se de vârfuri
și de colțuri,
nu afundându-se
ci doar curgând în profunzime,
materii prime
modelându-se în zvelte sunete
ce-mi miroseau prietenos,
a universuri proxime,
învăluindu-mă cu gusturi
și arome fine,
atât de calde și senine
atunci când din zăpezi
mă-ntorc acas la mine.
Și ninge
parcă peste-ntreaga lume,
prin aburul atât de fin
al miezului de pâine.

E zdrobitoare imensitatea

albastră a mării,

în măreție nu încape nici un colț,

apăsătoare și plină de închipuiri

fantastice umblând

prin vastitatea spațiului gol.

Doar stânca, doar stânca

poate sta mai neînchipuită,

mai mută și mai dură

păzind închipuirea,

trezind materia din somn.

M-azvârl din mine

către soare, afară,

în necuprindere sunt liber

între cer și ape,

mișcându-mă mereu

către un țărm

și călăresc minunile…

Atât de tăcută te pierzi,
iar eu te găsesc în lucruri
și în sufletul meu
care umple totul,
până acolo, departe,
unde ești doar tu
și melancolia tăcerii tale.
Cuvintele mele s-au rătăcit
și nu te mai pot găsi sau atinge,
doar gestul
și trecerea duioasă
te înfioară,
așa ca un zbor lin către infinit
sau spre culoarea nesfârșit de verde
a ochilor care te cuprind.

( a se recita, cursiv, doar

de două ori, niciodată noaptea )

Cu umbrele m-am fugărit

sub soare,

sub stele, veșnic, călător

mă aflu.

Mișcare de aripi

în aer, nebună,

ce prind cu privirea

mă minte și-mi fură,

ce prind cu visarea

mă-nvață rotund.

Sunt munte

din rocă și carne

ce-ndură-n stare pură

știrbit de arsură,

fără leac și măsură.

Face-m-aș doamne concret

fără visul meu în piept,

să mă duc pe…