pândesc trei fire de iarbă rumegând aerul

aud zvârcolirea ţipătului într-o cameră goală până la umeri

locul unde se îngroapă o linie dreaptă

număr pe degete cât de mult am rămas

în tine

moartea şi-a văzut conturul umbrei în ochiul haitei

sfâşia albul pielii cu dintele unui iepure mecanic

fără să te privească

cu nervii curgându-i din încheieturi ca o patimă tocită

mă iubea în treacăt

ştia că dacă aş rămâne în…

am săpat o încăpere în tinereţea ta

mă ascundeam în interiorul acestui secret

vinerea când tăcerea haitelor de vrăbii muşcau culoarea

frământată întretimpul sânilor

îţi scriu numele la suprafaţa apei

tu îmi dezbraci singurătatea ca pe o piele neîmblânzită

până nu mai rămâne nicio cădere

în mine un nimic cere alt nimic şi pentru asta ai ales

cuvântul

care să nu aibă nicio legătură cu nimicul meu

la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele

păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri

treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini

în care am sculptat un glas de femeie

te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale

literă

neîmblânzită în niciun obraz îniubirea îţi curge strigăt

din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina

şi cuvântul ascuns în piele

ce absurd este să fi om…

ascuns în treptele unei coborâri am descoperit urletul

de unică nefolosinţă al ultimului născut

pielea încruntată de sfârşituri despărţită în silabe

nu înţelegea întrebarea din întrebare

dacă mamele noastre călătoresc o viaţă întreagă de-a lungul pământului

până sunt oprite de un samaritean

iar noi coborâm

cât de multă absurditate poate trăi în omul

ca o cursă de linie?

luciditatea se gudură în tălpile mele ca o căţea în…

citeşte-mă

tăcerea este asurzitoare din muntele sculptat într-o piatră

cu vârful unghiei

seara

când îţi dezlipeşti străzile murdare din gingie

şi pădurile mărşăluiesc prin oraş

eu duc în spate un animal de lemn

te-ai întrebat

de ce car peste tot acest viciu

este o literă

pe care toată lumea o primeşte de la naştere

în jurul gâtului singurătatea unei uşi

mi-a dat de înţeles cât de mult

am uitat…

a sângerat multă lume din capătul mâinilor

în cel care mi-a cioplit tâmplele

ieşit să cumpere oameni

care se iubeau la fel de mult cum o faci tu

cu tine însuţi

iluzia că sunt

că exişti

sau că aparţinem unei păduri

nu are nicio legătură cu dragostea ta

ce se lăfăie în gleznele mele

ca o muşcătură de şarpe

dintr-o oră goală pe dinăuntru mi-am reînceput pustiul

în glasul aruncat nebuneşte

din cerul gurii

care a fost îngropat creştineşte

la sfârşitul lumii

şi era linişte

în partea nevinovată a plămânului stâng

unde şi-a făcut cuib umărul unei femei

care nu mi s-a întâmplat

în fiecare seară se străduia să mă nască

şi pentru asta număra zilele pe degete

dar rămânea de…