cad zăpezi letargice

pământul se zbate să respire

fiecare secundă se ascunde 

printre fulgii albi

priviri troienite de prea plinul 

surâsului plâns

înclină balanța timpului

trilurile se transformă-n gonguri

pașii cerniți 

înaintează

se pierd 

urletul omului

rămâne 

singurul alean

în căderi 

amorfe

cad gene albe în temnița interiorului străin de mine

ferecate-n lacăte

clipele aștern tăcerea

uneori se aude din depărtate văi

zbuciumul

zbătându-se între două timpuri

trecut

și prezent



o rupere în destin

invazie stranie de resentimente

inundă irișii cufundați în pleoape 



strigătul ce se varsă-n ecouri…

sună totul a deșteptare

umbritele odăi

deschid larg ferestrele

lumina îngenunchind în rugă

firimituri din nopți

linii trasate-n iriși

sinergia încăperii

respiră aerul pur

din albul ocular

încărunțitele cărări asudă

în strigătul neînțeles de om

înșiruind privirea 

spre  nicăieri

tac și privesc adâncul

potrivnic 

ales cu o împământenire nefirească

să-ngenungheze ochii

ce nu mai știu să moară

în umbra sumbrului decor

ascund a cercului rotire 

în linii-nfipte-n codrii vechi

mă citești obtuz

numeri firele de nisip rămase în clepsidra inimii

adulmeci cu miros fin prezentul

uitând

să-ți speli chipul cu aurora boreală din vitrinele cerului

dezbraci fiecare cuvânt de literele ce-mi ating trupul

iar buzelor le dai farmecul izvoarelor adânci

interpuse între doua stări…

îmbrățisează spinul 

adânc înfipt în inimi reci

ascultă-i cântul ce-i alina

durerea 

chinul

sugrumate-n tristeți 

îndepărtează și tăcerea

îngenunchind 

cu strigăte spre cer

și cere îngăduință zării

să nu apună-n gânduri seci

alungă nepăsarea 

sapă adânc în trup

plantează-n tine căte o floare

surâsul pe pământ

aerul  înneacă dorința albă…

Când timpul își trece privirea prin nori

iar clipele zac la răscruce de drumuri

omul se pierde 

în zări

temător

așterne icoane pe cruce

În colțuri criptate

noduli 

se prefac 

în biserici

altare atârnă-n păduri

păgâne chipuri

desfrunzite

poeții se pierd

în rădăcini umbrite

mestecenii colindă orașul

cântul frunzelor 

un amestec…

scrie  gândul în culorile cerului

să-l privesc atunci când  esti  prea departe

literele să nu-mi mai pară un mister

în acestă lume mult prea-ntunecată

lasă-mi zborul să-ți atingă aripa

să-ți reclădesc fiorul clipei de ieri

prin șoapta ce se așterne timidă între noi

glas divin

să dau

trandafirului

petalele să lăcrimeze 

irișii

adormiți în așteptare

iar singurătatea să o…

picături albastre privesc  cerul

înălțând fiecare vers nescris

norii îmbălsămați 

înnoadă povești sinusoidale

împământenit dorul apasă

omoplații vibrează

cuvintele se sinucid rând pe rând

privirea se adâncește în chipul vieții

ochii

s-au răstignit

în lacurile altor iubiri

unde ielele sorb fiecare strop de beatitudine

ce ne-a aparținut

cândva

doar trandafirul…

trup aruncat în iureșul vorbelor goale

pietrificat în dorinți meschine

alergi sălbatic

desplentind 

secunda timpului

negăsind calea

abandonezi suspinul

ochii îngropați în surâsul pieptului

respiră veninul

infatuatei sorți

căutând experiența inefabilă a copilăriei

te afunzi

te pierzi

regretele umile

se frâng

în secundarul vieții

cununile cerului cad pe pământ

cerând iertare timpului trecut

soarele zace într-o agonie dulce

 riduri de flăcări se frâng pe cruce

luna se zbate și cere răgaz

o mie de stele s-agață-n extaz

pendula își cere dreptul de-a fi

pedeapsa divină pentru cei vii

pământu-i cenușa din ochi scrijeliți

iriși ce adorm pe drum obosiți

un murmur grotesc icoanele sparg

se cere tăcere deplină în…

încruntați privim eul celuilalt

sălbatici ne alergăm căutările 

nefirești ale trupurilor



sărutăm fiecare colț de stradă 

fiecare ungher 

cu nepăsare absurdă 

dăruim neiubire

strigătele infame 

ghemuite

scrijelite 

în irișii orbi



sărutăm întunericul brăzdat de…

mi-e teamă de pământul sterp

de ochii ce nu știu a plânge

de visele ce se tot pierd

de inima care se frânge

mă tem de lacrima amară

ce tot se scurge în abis

de umbra trupului fugară

ce zace-n sufletul proscris

mi-e teamă de cuvinte mute

de pașii grei ce-aleargă-n gânduri 

de omul cu priviri cărunte

și rânduri scrise în pământuri

te-am pierdut printre iluzie și adevăr

zâmbeam în singurătate

tu ochiul timpului priveai

un eu

un noi

fărâme din obeliscuri pictate de inocenți

glasuri ce se adăpau la note minus ale cheii sol

note ce îmi sfarâmă lacrimile sufletului

uneori mult prea înalte pentru mine

mă retrag în cochilie

știu că privești

irișii ți se inundă în patimile trupului

acolo unde-ți sunt azi

mâine

mâine

va fi și pentru tine…

îmi cerne toamna lacrima fierbinte

ce a rămas în urma ploilor din vară

covor așterne jucăuș 

din irișii rămași ascunși

un verde crud 

se-așează pe o geană

iar galbenul mă înconjoară

sărută bolta înstelată 

de bruma 

ochiului pustiu

îmi cerne toamna dorul greu 

ce-apasă coapsa argintată

și sânu-i mugur 

ce-a desprins 

sărutul 

lunii peste…

spirala timpului obosit

inundă

fumul petalelor pierdute

timpuriu

fluid de iluzii

omul rastoarnă clepsidra

lespezi reci secundele

-tumultul nopților târzii-

ora firavă alunecă

descântă cuvintele seci

timpanele-mi sună a deșteptare

pașii tăcerii surde

 sparg cerul în mii de cioburi

ceasul omenirii

aspiră la reîntregire

sufletul lăcrimează

fără lumina ta

așterne valuri de cuvinte 

pleaopa e-n zbatere continuă

fereastra inimii spre lume 

se deschide

sorbind ape fierbinți din trecut

mi-ai săpat  mormânt 

în inima ta vie

aud cum ne curge timpul

secundele bat

chemarea de sine

alerg printre valuri fumurii

ce acoperă lumi  prăbușite cu fiecare vânt 

pășesc timid

secundele sunt bătăi ale inimii

în pragul serii

fără de povești

lacrima așterne toamne enigmatice

risipindu-mă în mici poeme

astăzi

sunt pasărea mută

a unui 

vis rănit

timpul

unda euforică

a pendulului ce-nclină

secunda

spre finiș

ai contopit în mine două destine

două verigi încrustate în săbii fără tăiş

cer dezlegare primului destin

să-mi plec fruntea căutând căinţa

arunc în luptă timpul nepătruns de gând

spre disperarea secundelor ce-n inimă strigă

ochii se-nclină

buzele rostesc

cuvintele

se rătăcesc de mine

întunericul deschide fereastra minţii

tâmplele zvâcnesc în agonie

luptă

lumină se revarsă

destinul îmi sărută…