în plimbările tale nocture

 oricum voi veni

 așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns

 - Maia, ești predestinată să însoțești îngerii

 lumina ochilor tăi va sfărma pietre

 în zborul veșnic 

 cu răbdarea mai mare 

 decât a miriștei în așteptarea ploilor

 a orașului însetat de pașii liniștii

 o să cred

 că în podul palmei tale

 cresc nopți albe

 într-un șir lung până la stele

 în…

din mine-și îmbracă sutana

 golul acela rămas după ce măslinul rămâne fără flori

 frunze

 pace

 șuierul singurătății s-a lipit de colțul eșarfei

 doar

 pânza albă așteaptă să-i cânt

 în culori cât mai vii

 respirația lebedei

 adulmec legătura firavă dintre noi

 obosită

 mai trage șoaptele după ea

 mirele meu

 cu …

 ador duminica

 aceea din fiecare zi

 mă ia de mână 

 și-mi arată cerul nesfâșit de nori

 - maia

 vezi printre nori luminița

 - o știu

 dintodeauna

 legătura este strânsă

 îmi duce căldura vieții la piept

 - ai puterea să desfaci cerul

 zgomotul să te răcorească

 lumina să lucreze ogoare

 chipul palid în oglinda nesfărșitului  

 scânteiază

 nu o…

un vechi mit

 în ceea ce privește începutul

 noul

 Maharishi se retrage la umbra muntelei Sfântului Semn

 pentru a spăla durerea din inimă

 așezată curmeziș în calea nenorocului

 pentru a venera râurile scurse prin toate jurămintele

 aruncate

 prea devreme

 prea târziu

 în fluvii învolburate

 reci

 eli eli

 la capăt de drum

 cu genunchii aproape de gură

 înlătur pletele…

seara e căruntă

i-aud chemarea singuratică

dincolo de geam

e târziu

veghez timpul să te găsească

malul mării…

în spatele casei în pădurea de salcâmi

 așezam tot cenușiul în crengi

 ca gingășia florilor să scoată fiecare nor

 din buzunare

 odată

 acum pădurea e aceeași

 doar cenușiul este mai subțire

 …de foame

 din inima rămasă 

 după ultima grindină trimisă de tine

 nu mai vreau nici măcar corbii să se înfrupte

 îi caut un loc printre petale

 să nu-i pierd ultima bătaie

 acum ești…

acum

 aici

 ca și cum ar fi pentru ultima dată

 iubirea nu-mi poate …

fără nevoia de tine

 de rostogolirea printre flori de dor

 am învățat că sălciile pot lua locul părului

 mâinilor întinse a rugă doar spre răsărit

 singur poemul îl vei ține treaz

 și eu

 să-i simt cordul pulsând în jurul ursulețului de pluș

 (mai tare decât cununa de spini în genunchi)

 ținându-ne sufletul strâns în versuri 

 ne arde la fel fiecare atingere

 în care dorul săruta fiecare literă dintr-o răsuflare pecetluită…

cu voce tare 

 din cartea în care ai îndesat 

 cuvinte haimanale

 ucise la fiecare încercare de a scrie o silabă

 ploi

 ploi line roze

 scurse din buzunarul plin de la răsărit

 unde te-ai încăpățânat să-ți ridici casa

 nu ai știut 

 așa

 nu ai știut că te poți răni în propria-ți stăruință

 dar știi că nu mă pot ascunde

 poate doar să te privesc mai târziu

 când vei vrea să împletim…

 nu plâng

 privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind

 cu zilele

 anii

 nici aici nu mai sunt acasă

 oriunde privesc

 îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale

 de aceea ard

 arderi care surprind un râs diabolic de tobe

 un râs care desface în crisalide de gheață izvoare

 de ce

 nu mă alunga din vorbe 

 trădarea îmi udă mâinile

 sânii

 nu mă alunga din strigarea…

primul vals

este o duminică

răsplată pentru toate absențele felinarelor

izvorul

a întins șansa peste creștetul nostru

nu mai căutăm sens dimineții

în clipe sterile

duioșie

fluturi

atârnați ca pietrele în pieptul unui vis nătâng

primul vals

este o călătorie

într-o lacrimă bolnavă de așteptare

în marsupiul stejarului prea înverzit

ascultăm acorduri line

aici nu mai simțim aerul gri

al secundelor

 …

vocea suavă știa să dea curs ploilor

 stângaci sau nu

 îndepărtai șuvița după lobul urechii

 să poți atârna povești

 te jucai

 aveai dreptate când afirmai că deții monopolul

 credeam când căldura palmelor tale

 adăpostea bujorul obrajilor

 când zâmbetul sorbea frumuseți

 petale într-un leagăn imaginar

    acum

   nu mai zâmbești

  ai ales de bunăvoie 

 ca solii gândurilor tale

  să bată…

albe verzi albastre

nu-ți pot atinge nupțiala lumină

lângă culorile cărții

cenușiul își ține ofrandele în mâini

trimiți aripi

tăiate de ghilotina încercărilor sterile

între noi

culorile se deșiră

nu știi să faci diferența

nu știi să colorezi în nuanțe

simplitatea atingerii unei despărțiri

nu-i poți schimba drumul

de ce ești orb

iubite

 

se veștejesc culorile în neputință

precum…

 privește 

 lasă floarea de iris mai jos

 nu te sfii

 să vezi cum brocartul foșnește ușor

 atinge-i duioșia umerilor sidefii

 mișcare suavă în pași de vals

 frumos dansezi iubite

 sentiment gingaș al unei minuni

 zbucium dulce 

 clape de trăiri amețitor

 zâmbetul înrămat adună nu o petală

 o poiană în curcubeie de culori

  nu te opri

 dansează iubite ca și cum pasul din…

să înțeleg

distanța dintre cuvinte

 

mă agăț frenetic de iarbă

nu-i găsesc marginea

din care să-mi iau țărână

să modelez cu sidefiul mâinilor

încă o stea însingurată

albastră

a mea

 

verdele gândului

în făptura urmei albastrului tău

se oglindește-n ape line

 

nu mai căuta urme

în vestigii demult părăsite

închegată-n spaimă

mă scufund în frica

de a nu atinge

cerul

 

albastrul

e…

plouă doar gânduri
nu pot împăna cerul
cu o așchie de lemn
 
gingășia orhideei
pleacă fruntea
peste genunchii uzi
ai frunzei
 
tandru
sărutul
cu o cădere lină
se desprinde din ceață
lasă urme sângerii
 
sub tremurul buzelor
flacăra se stinge
 
cum să fiu frunză fără lumina ei
 
privirea îmi rămâne încremenită
în sufletul pietrei
orhideea va învăța
rugina depărtărilor

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități

privirea-i goală se umple de adâncuri

albe

albastre

negre

nu le mai putea distinge  căldura

după sensuri

erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ

elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba

în melodii unice

muzică de Bach

competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea…

 slăbește firul sevei în fiecare zi

 împart pâinea porții

 ulciorul este gol 

 spre mâna întinsă

 visul

 privesc odaia plină

 la colțuri macii respiră

 doar ei cunosc sensul iubirii

 tangoul

 toate viețile pe care le doresc 

 stau îmbulzite în mine

 mor

 le dau drumul

 ca plămânii să respire

 să nu moară…

a rămas un sunet slab

nu-i mai simt greutatea

ai reușit să mă îmbraci în alb

să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

 

voiam peste strigătul arborilor

să mut zile

să cer iertare…

să măsoare totul

sărutându-mi părintește fruntea

Dumnezeu este mereu o trecere

niciodată nu s-a oprit

ca să-l întreb

ce culoare sau gust au tihna cerului

 

există oare un design

încrustat în lentile de culoare albastră

care ar putea semăna cu nesfârșirea?

 

n-o să mai fiu chinuită cu diferite abordări

nu mai vreau

va fi doar una limpede

care deschide albastrul în palmă

aduce răsăritul din poveste

când fuioare…