Sunt cerşetor la porţile tăcerii,

Iubitule, cuvântu-ţi este semn

Rămas adânc în cutele durerii

Ca litera cioplită-n trup de lemn.



Sunt o umilă, stinsă plecăciune

Cravaşa vieţii groaznic m-a lovit,

Mă-nclină vântu-n aspră uscăciune

Încât rămân doar gândul istovit.



Alerg spre lumea plină de cuvinte

Şi-aş vrea să te ascult ca până ieri

Mor pescăruşii mei, fluviu-i…

ar vrea...

poate opriţi voi în cornul bucuriei

vocile singurătăţii mele

aruncaţi peste ele

sunetele fugite din cuvinte

despuiate de sensuri

mi-au lăsat poezia în sare -

chip necioplit lunecând

 sub ploaia unei lacrimi

ochiul meu prins între stele

vede noaptea

ca pe o iubită gata mereu

să îmbrăţişeze

apoi puneţi-le să cânte

în pridvorul unei ierni ce-ar…

smulg fântânii adâncimea

să nu mai văd urâciunea pământului

acolo un corb se joacă

pe inima mea

îşi strigă fraţii să ciugulească

şi ei cu poftă

nu-i alung în iarnă

ştiu cum e să îţi fie frig

chiar dacă eşti bun cu singurul om

pe care l-ai iubit

necredinţa…

Gând uscat
Sufocat
De venin
Încă plin
Mi s-a dus
Până sus
Temnicer
Chiar în cer

De m-ai vrea
Iar a ta
Colt de stea
Peruzea
Eu aş fi
Zori de zi
Neatins
Pe cuprins

Pescăruş
Pe arcuş
Când viori
Tot îmi dori
Ca un vânt
Prin cuvânt
Legământ
Pe pământ

Azi nu mai dau cu banul, azi am plecat de-acasă –

Îmi este primăvara o dragoste blajină,

Asprimea încolţită în pieptu-mi nu mă lasă,

Îmi tot fărâmă scena şi trage de cortină.



Îi spun că eu – actriţa – am roluri mult mai multe,

Iar glasul, prin livadă, în zile-l voi petrece

Să vină iar cocorii şi cântecu-mi s-asculte,

Să uite-acum de iarnă, de ploi, de vântul rece.



Tristeţea se va stinge sub tristele omături

Şi-n colţul ierbii crude vor…

dincolo de poartă

atârnam sub un semn de mirare

nu ştiam dacă sunt înlăuntru

sau în afară

fluture jinduind la rotundul florii

ori doar o simplă frunză

suptă de vânt

amăruie degustare

ca viaţa nepetrecută

precum gândul rămas fără un răspuns

dincolo de poartă

înflorită stare

ca o iarnă scăpată pe luciul ferestrei

aşteptând gura

cu poeme prinse-n sărut

sub ochiul cerului

descompusă…

Moto:

„Stau ca şi cum cineva

ar trebui să-şi aducă aminte de mine

şi-ntre timp, ros de aer şi nins

mi se stinge lumina-n oricine.”

Cântec – Nichita Stănescu

o să tac

alb

 neîmprejmuit

strângând la piept toate cuvintele

trecătoare lebede prin oglinzi

mute şi ele

sclipitoare

vulpi argintii în blana zăpezii polare

înşelătoare

mistică

şi rece

mai rece decât…

dimineaţă cu ceas şi aşteptare

la picioarele oraşului în ruină

las ultimul strop de trotil…

Mă-ncearcă-un gând rotund

amiezi au gust de sare

mi-e sânu-aşa flămând

de guri istovitoare.…

Ştiu să mă nasc odată cu dimineaţa.

Printre vârtejuri de fluviu

îmi las cuvintele…

libelule în cerneală glazurat pământul priveşte

ploaia stă rezemându-şi cotul

pe un pervaz vopsit în galben s-a spart o stea

cu aur mi se îmbracă iluziile ţi-am…

Aş fi vrut să-mi citeşti încă o poveste,

să aprinzi focul ca-n serile mele de iarnă lungi

cum picioarele cocostârcilor

pe care-i număram la marginea satului

când sosea primăvara în frunzare,

să potriveşti lumina,

încât să fugă toţi păianjenii

din cuibul copilăriei mele, mamă,

iar temerile să fugă-n colţurile de stele

pe care deseori le desenam

fără să ştim că cerul e atât de departe.

Aş fi vrut să deschizi…