Pe strigătul luminii,

sub urma ce te duce

în viscole de trup,

mi-ai prăvălit

pe liniştea de gând

al vieţii rug.

Urcat înspre rugă sau blestem,

silindu-mă să mor,

deşi mai sunt,

pe timpul meu uitat

tăcerea plecării

însângerând un zbor,

în liniştea de gând

răscumpărând păcatul tuturor

din oase de-ntuneric.

…

În depărtarea dintre gânduri

câte clipe

respirăm...

Peste nisipul clipelor de-acum,

pe timpul

ce-mi repetă păcatele-n oglinzi –

sărutul depărtării

pe buzele de ceară-i,

neiertătorul zbucium

al clipei de povară.

Lumini de gând

îmi năruie chipul

pe drumuri

de cuvinte...

fără vamă.

Sub pasul

uşor  al miezului de noapte,

din marea-nvolburată a vieţii,

aud nisipul clipei,

alunecându-mi pe liniştea de gând,

... cum se zbate.

Între tăceri

e pândă de uitare,

pierzându-mă uşor

în timpul ce cade

dincoace de rouă,

pe-un rug

ce-mi arde

clipele târzii,

urcând

în stâlpi de lună...

Am citit într-o carte

despre (a)FACEREA LUMII

şi-am descoperit

secretul existenţei.

Vis spulberat

în oglinzi fărâmate

de sorţi şi destine,

adunate-n viaţă

printr-un fir de lumină,

din feeria trăirii,

aprinsă-n caldarâmul unui drum

uitat de speranţă,

pe-o hartă hulită

cândva... nestemată preţuită

şi stropită cu sânge albastru

de copilă,

izbită de fulger,

de boală nebună,

într-un colţ de furtună,

resemnat, mă aşez

pe trunchi…

Ca să pot vedea lumea,

m-am cocoţat în cer

să o pot privi.

Nu mi-a plăcut.

M-am întors

Printre figurile scânteietoare

fără sens,

într-o lume

lipsită de semnificaţie...

Am fost o vreme

pe dincolo. Era frumos,

dar prea linişte

şi eu prea zgomotos.

Am hotărât să mă-ntorc

în liniştea mea

şi-n zbuciumul... lumii.

Viaţa de tânăr trubadur

zburase în urmă cu ani.

Începusem să trăiesc, muncind

în amintirea acelor vremuri.

A venit şi momentul X.

Am decis: - Îmi iau concediu

pentru anii pierduţi.

Mi-am luat.

Însă prea mult.

Obosisem acum de stat,

m-am reîntors

printre oameni,

să mă odihnesc.

Un vis albastru,

un larg de mare,

un gând golit

de libertate

e lagărul

pustiei.

Atât de straniu,

lumina loveşte aspru

din vechiul felinar

odaia-mi de sihastru.

Asemenea unei râme

colcăind prin noroi,

îmi târăsc trupul de lut

prin gunoi.

Pierdut am rămas.

……………………..

Prizonier al unor speranţe

spulberate-n… crâmpeie de durere.

Cu lacrimi lungi,

sufletul îl împart

în două părţi:

- albastru şi gunoi -

O linişte, trecându-mă-n furtună,

s-a ridicat să lumineze plânsu-mi...

Un clopot sunt, vestind peste tăceri

necunoscutul cântec care frânge.

Trecuţi prin cer şi mare

sunt ochii tăi ce-mi fulgeră în os,

în timpul ce fură...

neliniştile sufletului.

În al meu

pat de paie,

copt de soare,

agale, pe spinare,

se-aşează o gâză

ce soarbe

de foame

un pic de sudoare… o clipă.

Mi-am aprins o ţigară…

Privesc rotocoale de fum cum se înalţă.

Mă gândesc la simplul „ te rog ”

Şi mă rog

Ţintuit în genunchi

Cu palmele-mpreunate… s-adorm.

Sub ochii mei ce înăuntru plâng

de timpul tău trecând în timpul meu,

tăcerile plecării însângerând un zbor

prin frigul aburind de-atâta dor,

împărţind cu zborul lumea noastră,

se vede strălucind lumina albastră –

o treaptă-n urcuşul tău spre soare.

Dacă ai fi o lacrimă,

Te-aş culege în căuşul palmelor

Şi mi-aş îmbăia sufletul cu tine…

La focul vieţii

Mi-aş încălzi mâinile

Şi-n zbor, uitaţi la două gânduri depărtare,

Spre astrul, cel de dintre sori,

Şi leagăn, şi sicriu mi-aş face,

dacă …

Îţi aminteşti

de noaptea-n care

cu pietre aruncam

la cer,

după stele

să cadă, să ţi le prind

în păr

şi broşă să-ţi fac,

să ne plimbăm

pe lac,

s-ascultăm

clipocitul apei adânci,

bătăi de inimă,

nebune,

gângănii în zbor

ce se adună

şi coroană

pe cap

din nuferi

ţi-am împletit,

îţi aminteşti

de acea noapte …