vorbim rar

cuvintele sunt un fel de lăstuni pe sârmele de telegraf

așa cum le vedeam în cartea de matematică

bucurești, editura didactică și pedagogică, 1976

atunci distanțele erau linii de cale ferată

peste care construiam poduri

sau tunele unde ne strângeam în brațe

(așa răsturnam din ghiozdane frica)

acum îmbrăcăm gândul

în câteva vorbe

ne căznim să facem o oală de ciorbă la miezul nopții

și…

în snopuri se leagă
apoi se așază oblic
e un fel de rug
lăsat pe lotca plină de frici
involuntar se clatină
vântul ăsta de neîncredere deformează
întâi spui da
apoi te întorci
și eu privesc de departe
omul care-și clatină mersul pe apă
în drumul său lung se face noapte
iar stelele cad pe rând

se caută inevitabil câteva răspunsuri

nesiguranța zilei transferată

mâine mai avem ce mânca?

e frig în podul palmei

cuvintele blajine sunt decorticate

ce mai rămâne nu se poate numi sens

e doar un fel de colivă fără bomboane

lipsește până și crucea de zahăr

au furat-o necredincioșii acestei vieți

pioșii se întreabă la ce bun

eu spun că le place viața îndulcită

nimeni nu știe mai bine ca un diabetic…

se vorbește despre transplant
respirăm prin fiecare por
gândul că salcâmii din spatele casei
și-au venit în fire
bată-i norocul să-i bată
înfloresc ceruit
fără replică te lasă
când își aruncă albul în ochii tăi triști
a trecut vremea în care suiai trepte
până în locul unde copilăria era la ea acasă
acum colorăm cireșe
pentru serile de mai rămase în neclintire

până când imaginea din oglindă
va ajunge să-ți zâmbească
nu căuta vulturilor
în ținutul de sus nu e loc pentru odihnă
ei vin cu putere
devorează
apoi se înalță spre măreție
de parcă tu nici n-ai fi existat
nu-ți mai rămâne decât
să treci gardul de sârmă ghimpată
cu demnitatea unui deținut
gata s-o ia de la capăt
în altă viață

mă întreb pentru ce există cuvântul acela

care mă oprește

și până unde ploile mele

se destăinuie

când o zi de miercuri a fost aruncată

în fluviul tulbure?!

îmi spui că în plămada cuvintelor

nu se află hrana pe care o caut

că pot simți în carne fiecare faptă -

deși-s departe

și orașul se scutură a lene

străzile își taie tegumentele

o lamă fină de uitare mângâie caldarâmul

pietrele simt blândețea…

aripa împrumutată e doar un semn
că zborul poate fi desprins
din coloana infinitului
viața e mai mult decât a fi
e un fel de moarte sădită în floarea
ce rodește mărul
ori în cuibul
ce-și privește pasărea când pleacă
prea departe să le mai poți privi
prea simple să le poți numi deșertăciuni

lupta cu fereastra e mai grea
risc cioburi din transparențe
prea multe stele colțuroase
pe un cer unde soarele mai dispare uneori
dacă mi-ai spune că pleci
aș crede că trenurile nu mai știu să oprească
în gările părăsite
acolo unde se mai păstrează pe un perete
semnul că trecuserăm cândva -
doi triști pe balansoarul unei zile de vară

nici stelele care nu se pot număra ziua

nici bujiile care nu se pot înlocui

pe motiv că ne învechim

maşini de cursă lungă

strivim înfrânaţi de o depărtare

gândul că am putea avea ce nu avem

ori că am simţi iubirea ca pe un tatuaj temporar

înciudat mă întrebi de ce sudul e prins de frig

de ce nordul scutură copacii de singurătăţi

îţi răspund în propoziţii simple

prin gramatica lui "poate"

ana simte

ana…

mai albă decât floarea mă învăluie ziua

s-o cunun cu noaptea în care

stau să număr de câte ori ai spus nu

fără să mă privești

fără să cauți în spatele cuvintelor

rotunjite să nu doară

când aștepți secundele

ți se pare că timpul nu-i decât o altă piatră

pe care trebuie s-o ridici

ca un uriaș al destinului

și s-o arunci

fărâme să culegi înșirate

să fie cât mai lung drumul nostru

prin ziua…

printre macarale oameni păsări
când sus, când jos
un secol plin de invenţii
magistraţii se ceartă
la bară ajungem vinovaţi
din ochii noştri pleacă idei
avem cuvinte pentru nopţi
şi gesturi pentru ierni
suntem statui printre zborurile altora
când sus, când jos

un prund aproape descompus îmi amestecă pasul
cu uitarea
prin ochii mei se perindă pești
iar sub gheața subțire a Dunării
îmi odihnesc poveștile
nu le mai descos
nici pe tine nu te mai desfac
te prefer întreg
cum cartea în care mi-ai lăsat scrise poeme
să-mi amintească de fluturi pe roți
și balerine unse cu mir
într-un dans pe care doar eu pot să-l înțeleg

iarna de bumbac nu ne mai grațiază

dincolo de zăbrele gardienii joacă table

un zar se rostogolește pe stradă

norocul nostru călcat în picioare

dacă din brad vor lipsi cântece

e semn c-am pierdut

că nu te mai pot ajunge din urmă

nici măcar umbra nu ți se mai conturează

în lumina lumânărilor parcă strivită de absențe

doar un glob mai păstrează ape

și un pic de lucire din ochii ce descifrează acum

ultimul…

o fărâmă din ceața azvârlită peste fluviu

e decembrie lăptos, prietene

distanțele ne sugrumă

e sufocant să ni se ia și bruma aceea de aer

pe care ne-o permiteam în tăcere

e poate prea greu să închidem totul într-o poezie

ceea ce e ritm e în pasul nostru prin lume

ceea ce e potrivire e fir descusut dintr-o iarnă

ce-și macină albul prin fața ochilor fără odihnă

îți spuneam că sunt un punct în mișcare

nici eu nu știu pe unde merg

și la…

E drum de vânt cuprins în calendare

Și-i ferecată ziua când se ceartă

Asprite gânduri prinse de uitare

La vama neînscrisă pe o hartă.

Ne râde-n trupuri mersul printre semne,

Suntem  subțiri prin lumea ca o sfoară

Bieți saltimbanci care cioplesc în lemne

Și ani, și luni, și zile ce-au să moară.

Când ducem viscolul, ne paște-o iarnă,

De-s primăveri, ne râde-n soare fața,

Ne ruginește-n ochi și câte-o…

Se scurge prin timpane-un sunet dulce.

E muzica din noi sau o vioară

Ce prinde vraja timpului și-o duce

Prin lumea asta hâdă și amară?

Nu-l întrebăm de unde se coboară,

Sfieli din lut îi punem prin otavă -

S-amestece în pasu-i de fecioară

Respir de noapte-n stropul de otravă.

Smerite gânduri îi lăsăm tăcerii

Care se-așterne tandră și cuminte,

Învăluind frânturile durerii

În mierea rătăcită de…

În ochiul meu se mistuie zăpadă

O iarnă ca-n poveste mă cuprinde,

Sub iriși stă ascuns tăiș de spadă

Și-n alb - tărâm de gheață se întinde.

De vreau să strig, mi-e teamă de furtună,

De vreau să plec, îmi obosește pasul,

Din frigul serii mă prefac arvună

Pentru un vânt ce-mi  întețește glasul.

Am vrut să pier  sub cer de fierăstraie

Tocată-ntr-un decembre plin de stele,

M-aș fi pierdut…

gardul despre care-mi vorbești nu există

am pus cândva pietre

le-a mutat vântul pe margine de lume

de atunci sunt un om care se completează mereu

cu alte pietre aduse din pustiu

mă clădesc în fiecare zi

și nu pentru închidere lupt

ci pentru înălțarea mea trainică

știu că dincolo de poartă

zidirea se face doar înlăuntrul meu

și orice bătaie de inimă este încă un răspuns

la întrebările…

îmi îngădui să respir prin porii unei stele

sunt mult prea departe să mă poţi vedea

sunt mult prea departe ca respiraţia mea să te mai atingă

chiar şi aşa - uscat sub armura unei toamne lungi şi obositoare

încă mai numeri luptele

încă mai aduni îngerii căzuţi printre frunze

îi adapi în fluviul tulbure

să se trezească în iarna unde şerpi de fum înghit pământul

când seacă nopţile de frică

iluziile se cuibăresc…