Curge dorul din cetatea la înălţime ridicată.

Mi-am lăsat sufletul în ea cu mine strajă afară

şi-am construit-o în cel mai înalt şi semeţ vârf

al muntelui meu,

să fie una cu cerul,

să strălucească

în toamnă, în locul

soarelui când e plecat

pe partea cealaltă de pământ,

să-şi lase izvorul cu şoapte pe albie să cadă

pic cu pic să-mi ostoiesc setea, să mă…

Din toamnă, mi-a zâmbit la fereastră

timpul încărunţit de aşteptări, de dor,

de viu colorat cerul cu frunze purtate

în adieri de vânt, suflări, respirări

de îngerii din noaptea cu poveştile

sculptate-n lut. Se coborau pe portativ

să-mi cânte, să mă-nalţe în zborul

stelelor ascunse de ajunul zilei

prinse de privirea ce înfulecă înfometată

aerul respirat de tine.       

E tare mult zgomot printre firele

de iarbă ridicate semeţ în lumina

picată printre ramuri cu frunzele

ce-şi poartă zborul lin, planat

pe pământul în care furnicile aleargă

din zorii timpului pierdut în vară,

să-şi strângă agoniseala, să-şi umple

hambarul, muşuroiul pregătit peste an

cu roadele culorilor din toamna

lăsată peste noaptea greierilor,…

Albastrul e mai (a)prins în tabloul

în care toate culorile coboară-n frunze

şi în roadele urcate, parcă, pe munte.

Aşteaptă să intre toate în cabană,

în debaraua odihnei de peste an.

Oglindă-n culori sunt toate acum

şi toate-ţi surâd când le priveşti.

Apele din râuri şi din mări par să curgă

în sus. Se întorn în valuri înspumate,

se sparg în adânc cu picuri-boabe…

Cad din cer picuri de soare. Alunecă lumina

peste răsăritul aprins în marea de verde încă

a pădurii, şi sufletul a simţit că sunt cu tine tată.

Pe bancă, la taifas, sporovăim vorbe în trei din timpul

ce-am trecut şi ghindele s-au copt şi cad pe pământ.

Mi-e dor şi doare dorul din clipele fără tine, fără suflet.

Să nu te-ntrebi de ce. Nici eu nu mă mai întreb, doar ştiu

că momentele…

Cu cerul aşezat pe pământ în valurile stropilor

de ploaie de jos în sus, am adunat scoici să ascult

marea la ureche, noaptea adorm cu vise,

plutesc aievea peste clipele ce stau să vină,

să se aşeze întru (re)vederea din timpul meu, a mării.   

De scoici înlănţuite mi-am prins steaua

albă a nopţii. Înota pe cerul albastru

să-mi arate drumul spre casa sufletului.

Un lanţ în jurul gâtului era. Îl purta

puiul meu de sirena ca un fel de geamandură

pe mare. Nu te lăsa să treci dincolo de el.

Puternic în fragilitatea lui, nu se rupea

decât când noaptea nu era luminată. Se aşezau

în faţa ta ca şi cum ar fi Calea…

A înghiţit ţărmul. Marea era prinsă

între valuri rupte printre pietre înălţate

spre soare. Şi tu erai acolo tată. În

albastru cuprins de cerul care tivea

treptele în lumină. Suntem un tot-

tu, eu şi sufletul. Şoptesc : „Să nu uiţi tată…”

Pe malul mării sau pe ţărm. Nici nu ştiu pe care parte erau paşii

care se îndreptau în zare. Unii urcau spre infinitul albastru,  

alţii coborau spre ruginiul toamnei şi eu în dilema. Alergam

cu privirea după valurile ce se spărgeau în bule. Bule multe, albe, mii.

Aşteptam sufletul să-mi iasă, să (mă) respire adânc în piept

şi liniştea să-nece zgomotul din plimbarea şoaptelor.…

De paşi sunt lăsate urmele pe ţărmul în care nisipul

sărută marea în furişul valurilor. Lovesc malul

când mai aprins, când mai lin, când mai zgomotos

şi soarele îşi iţeşte faţa-ntr-un răsărit cu raze 

şerpuite pe tot întregul albastru. Nici el nu mai ştie

care e marea şi care e cerul. E un tot şi e al lui.     

Îşi lasă limbi de foc în valuri unduite

de vânt. Soarele într-un albastru infinit

al cerului, se scaldă în mare. Răsăritul.   

A (cu)prins demult pământul ăsta românesc

şi după, din moşi-strămoşi, ne-am legat

pe orizontul privirii,

steagul în culori

şi toamnă a fost să fie

când codrii-şi lasă frunzele covor de roşu-ruginiu 

şi galben-auriu străluce grânele din şes

cu albastrul mării-n ţărmul gândurilor ce-şi înalţă zborul

în dorul, singurul dor al lumii, pe vertical ţesut,

perete de…

Frunzele, covor purtat de ultimele adieri

de vânt, de vară, se aştern în culori coapte

ale unei toamne, pe pământ, pe alei,

în aşteptarea cerului să se rostogolească,

de-a berbeleaca,

într-o îmbrăţişare continuă

ca doua suflete

ce se (re)găsesc peste an de perindări 

în zbor de nori cu marea ce-şi spumegă valuri

în înalt să stropească faleza de gânduri jucăuşe 

din rodul…

Anotimpul meu. Florile îşi lasă culoarea în frunze pline

de verde, parcă sunt aripi desfăcute şi raze de soare întinse

într-un rogvaiv şi crengi de pomi încărcate cu roade,

date în pârg, se apleacă ca-ntr-o rugăciune la pământ 

şi viţa-de-vie

şi-a încărcat

boabele-lacrimi

de sânge sau de dor.

Totul. Da. Tot din toate strigă, ca o cerere,

să-şi lase albastrul senin să cadă…

Ce mă fac eu cu mine? Mă-nchid

în roşul din adâncul meu, să izvorască

albastrul pe cerul sufletului - cer

plin de rouă - lacrima din dimineaţa clipei

zăvorâtă-n nemărginirea cu tine. Întreb.   

Degajat în jurul meu e totul, ca un gol de aer.

Pe bancă stau şi privesc cum inspir fluturi

să mă umple, să vibrez odată cu florile

crescute în soare şi udate sunt

cu ploaia din ochii care privesc

pietrele cum sunt luate de pe inimă, de pe mal,

parcă cu buldoescavatorul şi cuva lui.

Adânceşte albia prin care-mi curge dorul. 

Nu. Pauza de respiraţie nu opreşte fumul

înlănţuit pe toate venele ieşite roşu

aprins. Coline ivite din gânduri

săpate adânc. E o dependenţă

formată cu lanţuri invizibile lumii.

Va trece apa. Va spăla pietrele

cu albastrul ei şi totul meu se face ruginiu.

Un ruginiu (a)prins în vârtejul de alb

al uitării. E discul lui Newton.

Se amestecă culorile toate în minte.

Curajul…

Întorc frunzele pădurii cu mâinile,

de pe alei, în plimbarea sufletului

prin ultimul verde al timpului meu

de ieri şi azi vibrez în corzile

unei viori ascunse de greieri.

Răsună inima în albastru privit

prin ruginiul paşilor mei-

roşul din adâncul înaltului.

Speranţa iubirii de mâine în floarea

amintirii dorului altoit de sunete violet.     

Din zborul gândului, acopăr distanţa

dintre minte şi sufletul încătuşat de trupul

obosit să alerge pe străzile udate de ploile

care acoperă gropile de unde privesc albastrul.

E frumosul neatins de palmele

crescute flori pe faleza

roşie a iubirii.

Înalt e valul

şi spumegă adânc of-ul

de dor ascuns în visele nopţii.

Şi stele întinse ca o hartă, pe…

Picioarele merg pe urmele paşilor de ieri,

lăsate de mine, să-şi afle zgomotul

din liniştea norilor în care s-a ascuns

vara picată peste timpul din anotimpul meu.

Şi e toamnă la mine. E toamna cu auriul

pictat pe frunze. Ruginii se fac. Pansament

peste rănile pământului. Se aşează una câte una.

Întind (parcă) braţele la cer să se unească.

Aripi par că sunt. Îşi pregătesc…