de vreme pe un colţ de lume, cu mâna-nfăşurată

pe sub mine, aşezat, căuş, privesc

un pescăruş

şi

graba furnicilor

ce-şi vor înălţat muşuroiul

(să fie gata)

pentru odihna zborului

şi povestea zilei

pentru visele din noapte cu Suflet. Roşu şi albastru.       

cu ochii-n lună, aşteptam schimbarea la faţă

a nopţii în albastru lucind în soare

cu stelele-mprejur

şi ciripit de paseri,

cu vuiet de vânt prin pletele tunse de timp,

cu susur de ape molcom să curgă în stropi de sudoare

pe frunte

de sete

să-mi ostoiesc gândul alergând îngenuncheat la poalele

sufletului-munte,

să mă ierte.      

îmi apasă amintirile peste roşul luminat

de candela aprinsă în locul de întâlnire

Tată.  

Tu,

eu

şi

Sufletul într-un albastru. Şi e senin acum.

A plouat cerul să-l spele şi florile râd în soare.

Sunt momentele în care durerile pleacă spăşit,

târându-se. Doar noi zburăm. Ne-am întins

aripile în dansul nostru.

Tu,

eu

şi

Sufletul.   

ascuns al păsărilor printre ramurile-nverzite  

ale copacilor cu răcoarea după stropii de ploaie

ce-mi ating faleza gândurilor, îmi ridică ochii

să privesc roşul meu -

soarele

încadrat de albastru - vis înnaripat, curaj

până nu voi realiza că doar el - sufletul

are aripi,

să-l prind

şi

agăţat de el,  

să zbor.     

stă pe limbă să-şi plouă cuvintele pe  hârtie. Încă

nu şi-a scos din tolba tunetelor, fulgerul să împrăştie

albastrul stropilor din soare

pe caldarâmul roşu

al trupului

pe care cu tălpile aripilor,

să prindă aer, aleargă sufletul.     

prin aer şi nu-l am. Mă sufoc, înec

şi-l lepăd. E înecăcios când e curat,

fără tine,

fără albastrul din sufletul meu. Doar

pete de roşu-gălbui

îmi adulmecă paşii covoiaţi de dor

îngenuncheat de ochii ca un catâr ce vrea

să te privească

în oglinda apei-  

cerul.     

a stat pe loc. Doar timpul meu a zburat prin gânduri

peste toate clipele de roşu netrăite. Îl aştept acum

să aşeze şevaletul şi cu pensula-n mână

să pictez albastrul sufletului,

să mă bucur de florile din soare şi stropii din cer

căzuţi înlăuntrul meu

să-mi inunde ochii cu drumul aşternut

în privire.   

s-a aşternut. Nici zgomotul paşilor lumii

prin stropii de ploaie, nu o perturbă. Sufletul

a zburat

din floare în floarea mea de roşu  

şi a pictat-o cu senin-

albastru. Se odihneşte acum. Aştept

să mă trezesc.   

un an sau el pe noi, fără tine şi e joi azi 

şi tună

şi fulgeră

şi cerul cade pe pământ. Plouă cu lacrimi-

le pe care le-am strâns în mine să spele tot

ce e roşu în noi şi senin să fie Sufletul albastru

sâmbătă cu tine

şi

pietrele cu var le-am umplut. Albe să fie şi florile.

Da, florile îşi ridică zâmbetul din petale spre tine

tată. Să nu uiţi...      

trag  aerul să-mi apropii sufletul cu fiecare

respiraţie pătrunsă de rafale de dor. Dor

de kefirul ce-mi trăieşte

visul din noaptea-zi

a realităţii

prinsă-n gândurile de albastru necuprins

în punctul acela de roşu -   

Eu.     

de aer, mi-am pierdut glasul. Bătăi de piept

cu ritm neregulat îmi opresc

respiraţia

şi

capul. Da, capul îmi plezneşte şiroind gânduri

spre sufletul prins ca o matrice

de dor

de iubire în albastru poleit de stele şi eu doar  

roşu.    

din capul locului m-a plesnit peste faţă cu o durere

suportabilă cât să-mi găsesc ceasul, să-i privesc

limbile (ne)mişcate

de clipa de albastru

şi-n pata de roşu năvalnic ce vine, să-l opresc. Ruginiul

îşi trimite lucirea în raze de soare din apa liniştită

a cerului

aşezat

pe pământ.       

plină de scaune goale, mă invita pe singura

canapea acum întinsă ca un pat,

fără cuvertura aia

de vişină putredă

pe ea. Avea un cearceaf alb şi o perină de stele

să-mi odihnească trupul. Trebuia să vină trenul.

Trenul

acela pe cărbuni

şi

roşu încins de scântei trimise

şuierat,

prelung,

prin furnal spre albastrul din noapte. Fochistul...       

unu spre două în noapte când somnul

îmi păcălea ochii cu febra din gânduri

ce se (s)curgea

pe frunte ca şi sudoare

şi

barba creştea  

mirată de şoaptele sufletului

pe potecile minţii.  

Insomnie în albastru şi roşu.     

răguşit l-am lăsat afară pentru voi, să mă auziţi

doar când vă apropiaţi,

să vă simt,

să ştiu că-mi sunteţi dincolo

de ce sunteţi voi

pentru mine.

Cu el,

cu glasul strig doar adâncului meu, să ajungă

ecoul din (cu)tremurul trupului, la Suflet.

Sunt bine

să ştiţi...     

albastrul nu merită liniştea dinaintea furtunii

ce se apleacă-n norii de gri. Doar pata de roşu

să-i dea viaţă cu zborul fugar al norilor

de albă răcoare

aşternută

în palmele de verde

ale frunzelor

în armonie cântate de buze şuierate

în lobul urechii din suflet.  

Lin,

lin,

lin...     

m-a prins alergând cu privirea

prin pădurea ce-şi deschidea frunzele spre soare

şi ciripit ascuns în noapte,

se-nalţă în cântul iubirii

de albastru peste verdele întins pajişte

pentru petale roşii-

maci de viaţă.      

mi-a tras noaptea peste ochi când soarele-şi trimitea

din preaplinul său, lumina prin ciripit de păsări

şi verde e totul în jur

cu susur de izvor adânc de vise  

să mă cuprindă îmbrăţişând

albastrul

ce stă să aştepte

înserarea cu ploaia de stele

ca o pătură

să acopere pământul.       

să vorbesc acum când mi-am amanetat

trupul, lutului meu,

roşu,

să eliberez gândul,

să zboare în al sufletului cer,

albastru,

să ştie

că în timpul ocupat

cu grădiniţe şi şcoli pentru viaţă, exist.

Un copil şi eu sunt în leagănul din grădina iubirii.   

cu aripi crescute în albastru cum păsările

iubesc văzduhul, cu respiraţia peştilor  

în oceane fără aer, cu umbra în care stau

îngerii sărutând fruntea şiroaie de sudoare

din urcuşul abrupt pe stâncă a alpiniştilor

spre cer, cu lutul plămadă

pentru chipul roşu

aprins de emoţia întrupării.  

Să-mi iubesc

Sufletul

aşa cum n-am ştiut,

o clipă,

aştept.