Rămas

fără cuvinte,

îşi golea mintea de amintiri.

Încerca iluzia

că ziua

s-a sfârşit…

Înăuntrul lui

a găsit un loc virgin

cu statut de chiriaş în propria casă

permiţându-i să-şi prelungească călătoria

lăsându-se cu palmele pe pământ

şi umbra scuturându-se peste el.

Când sângele-i prindea viteză

insinuându-se pe la spate,

i s-a pus ceva în gât…

Se retrage discret.

Cu gândurile aiurea,

sărea de la o aparenţă la alta

umplut de cuvinte

ca dintr-o bătaie pe dinăuntru.

Tropăia cu picioarele

pe sub mormanul de haine

târâte prin noroi.

A vrut să se dea uitării…

Ardea

ca un aragaz

fără flacără sorbind

dintr-un pahar de amintiri

cu o gură mare

cu măsele de flori

neavând o identitate clară,

desfăcându-şi mâinile a respingere

întrerupt din reflectările sale.

N-a ştiut să vadă dincolo de aparenţe…

Cu ochii

injectaţi

până în străfunduri,

a tăcut îngândurat.

În naivitatea sa

a trimis

un râs batjocoritor

pe deasupra capului.

Începuse să se abandoneze…

Prin

crăpături înguste

ca de piatră,

simţind că n-o să mai reziste,

spre mirarea altora

se punea pe tăcut.

Aflat

la graniţa subţire

dintre viaţă şi moarte,

punea totul pe hârtie…

Părea

că-i plăcea

să simtă

durerea.

Stătea

în pat şi bolea

să-şi ispăşească păcatele

unui secret întunecat

să intre puţin aer.

Plutea

între două trenuri

pendulând pe resortul

fericire…

Strângând

din dinţi,

se deschidea

cu încetinitorul

în timp.

Sprijinea

cu umărul încordat

zidul

d’un râs neînflorit

de soarele bec

din ochi.

Primea

aer cu cenzura

zilei

ruptă în două…

Părea

că se târa

în genunchi

după îndurare

cu mâinile

încrucişate pe piept

să dea timp

la creier

să se oxigeneze

după operaţia de separare

a doi oameni

legaţi prin punţi

sufleteşti…

El şi Sinele lui.

Citea

pe tăcute

soclul de pe statuia

lucrată în marmura singurătăţii.

Părea mai viu

decât fusese înainte,

iar durerea

era ca o amorţeală…

Distanţa apropie câteodată.

Căutând

o fărâmă de împăcare

cu sine,

chinuit de emoţii amplificate

de cuvintele ce rezonau în memorie:

„vei rătăci veşnic între două lumi”,

prefera să se audă vorbind

în momentele de tăcere.

Într-un

moment

de înflăcărare,

se bucura

de lumina lui

în clipele de singurătate…

Repatriat

în realitate,

s-a uitat la el

ca la o legumă fără gust.

Devenise semn

de viaţă…

Respira

aburii fără niciun cuvânt

ca să pară mai puţin tâmpit

când îl încerca iarăşi

tristeţea.

Vorbea

cu sine

ca din două guri.

Se căznea

să-şi fie mai convingător

în lacrimile ce începeau

să sclipească în întuneric

infertil.

Îl presa timpul…

Într-un

soi de admiraţie

imposibil de descris,

a rămas

cu întrebarea între dinţi…

se transformase radical.

Retras

între doi pereţi goi,

s-a încadrat bine…

în memorie.

Trecut

prin şiruri nesfârşite

de priviri

aparent lipsite de scop,

bălăngănindu-şi capul

în sus şi în jos,

avea

faţa întoarsă

spre perete…

Deschidea

coperţile vieţii

ca să respire.

Se străduia

să nu adoarmă.

Târşâia tăcerea

cu papucii…

Uşor gârbovit

cu mâna îndoită la spate,

vorbea

cu capul lui

ore în şir

tulburându-şi memoria afectivă.

Începuse să vadă cu urechile…

Dinainte

o tăcere panoramată.

Urechea-i bătea ochiul,

nu o auzea,

o vedea

pe segmentul

de memorie artificială.

Avea

să-şi dea drumul abundent

în grupuri de litere

de la mai multe cuvinte

să poată

să înţeleagă

cum

vedea tăcerea

şi auzea imaginile…