Mult prea târziu! A-ncremenit uitarea!

 În spice de absențe, iubirea a tăcut.

 Buchetele de maci și-au scuturat culoarea, 

 Nu știu nici cine ești! Un mac necunoscut!

 Din Carul Mic aprind o stea și-mi pare rău,

 Nu simt regret! Iluzii de ninsori hoinare

 Te-au spulberat! Mi-e bine, zău.                 

 Să fii vreun mac de prin ierbare,

 Fugit de toamne insomnii ? Sau poate-un dor

 Nins de petala zglobiei…

 Viscolesc în mine rătăcite-atingeri,

 Cioburi de suspine n-au cum să te doară.

 Voi pleca cu sănii trase de înfrângeri,

 Nicio disperare nu îți este-amară.

 Dumnezeu doar știe că în mine ninge,

 N-am cui aparține pot pleca oricând,

 Voi stârni Golgote când mă voi învinge,

 Umbră nepereche îți voi fi curând.

 Dorul mi-e chinină, crește neputința,

 Pururea căință, doar atât mai știu!

 Sângeră iubirea,…

Jucăm pe scena vieții controversate roluri,

Sub măști, în ore mute, reinventăm povești.

Ni se pretind, mereu, dobânzi pe arse doruri,

Tribut ne pun pe vise toti vameșii lumești.



Ne pierdem în hățișuri, cotrobăind prin gânduri,

Încorsetați de-aceleași dorințe obsesive.

Banalul și sublimul le-amestecăm cu resturi

De-absențe indoliate cu ploi drept laitmotive.



Ne-ascundem de iubire în colivii impuse,

Din temeri de înfrangeri…

 Dorințe-am sa frâng când vei plânge în vise,

 E timpul să plec, să-ngrop zile proscrise, 

 Am să vin uneori cu surâs de-albatroși  

 Pe un val de-amintiri sau cu fluturi setoși.

 Să mă chemi n-are rost, să-ți răspund ce folos?

 Când scrisori ne-am tot scris și-ntre noi e-un colos,

 De tăcere și munți, de-anotimpuri târzii,           

 Când mi-ai fost, am plecat, când te chem tu nu vii!

 Cresc în noi depărtări și…

 Prea se-nmulțesc răspântii în gânduri efemere,

 Iar clipele refuză de mână a se ține,   

 Strâng în buchet cuvinte fugite din tăcere,

 Doi maci găsesc refugiu în primăveri senine.

 Întruchipări străine cu inimă de gheață

 Rostesc păreri absurde de nimeni înțelese,                  

 Se-mbrățișează macii sub oarbe zări de ceață,     

 Lumină din flori albe un licurici le țese.         

 Se spovedesc petale de vânturi…

 Când ochiul nopții melancolic strivește lacrima-ntre gene 

 Și clipa-și plânge neajunsul tristeții lumii pământene,

 Iar serafimii-au ațipit, uitând s-aprindă crini făclii,

 Ce-ai adunat, ce-ai risipit din ziua scursă, oare știi?

 Te-ntreb de-o zi la întâmplare, care-a zburat din calendare.   

 Renunți la vis nuntit de-ardoare și îl îngropi din nepăsare?

 Din timpul ce ne-a fost sortit nici un minut n-a rătăcit,

 Cu pas agale sau…

Mi-e dor de crini înmiresmați atinși de-al zorilor sărut,                            

 Te-aștept cu flori de mac în păr, pe-același țărm de noi știut.

 Visez să-mi furișezi dorințe sub pleoape-albastre de oftat, 

 Cu îngeri vii să mă-mpresori din amintiri de neuitat!

 Mi-e dor de picurii de stele ce-au spulberat tristeți, confuzii,

 Să mă alinți cu flori de măr într-o trăsură de iluzii!                           

 Întorc al șoaptelor…