Lumea pe dos

[Corina Militaru]

         Undeva la marginea unei păduri seculare, parcă mușcând din ea, înflorise cu trecerea timpului un cătun unde trăiau în armonie câțiva oameni simpli, harnici și voioși. Îngrijite, căsuțele lor străluceau chiar și când soarele se ascundea după nori, chiar și când ploaia cădea repezit din cerul negru amenințător. De parcă firea blajină a locuitorilor le aprindea din interior, precum aprind stelele întunericul adânc al boltei cerești. Peste tot locul se simțea atingerea magică a mâinilor vrednice și neobosite în a căuta perfecțiunea. Grădini, livezi, pășuni, grajduri ori cotețe, totul era îngrijit cu sârg și drag. Și acest lucru se vedea în orice detaliu, în orice gospodărie. Se citea pe chipuri, în zâmbetele împărțite cu dărnicie de cei din partea locului, în vorbele bune și ajutorul pe care și-l ofereau reciproc aceștia.

          În acel cătun, fiecare familie își creștea pruncii după legile blândeții, iubirii și respectului față de natură. Și aveau mulți. Din orice bătătură răsunau cel puțin trei glasuri cristaline de copii. Și știți voi, copiii mai greșesc! Înțelegeau acest fapt și oamenii ținutului. De aceea își modelau odraslele cu îngăduință, le îndrumau cu grijă pașii împleticiți prin necunoscut până când aceștia învățau calea dreaptă. Și reușeau!

          Totuși, nu și cu Mihăiță, un băiețel cam de zece ani, mezinul unei familii care trăia în buza pădurii. Nu știu cum reușea, dar făcea absolut totul pe dos. Încercaseră părinții în fel și chip să-l învețe rostul lucrurile, însă fără succes. Asta pentru că nu asculta niciodată sfaturile. Invariabil susținea sus și tare că știe el cum se face, apoi se repezea să-și demonstreze talentul. Cum vă închipuiți, dădea greș și după aceea se bosumfla și nicicum nu accepta s-o ia de la capăt. Renunța definitiv. Tot așa, eșecurile se adunară în urma lui, iar curajul de a mai încerca ceva nou dispăru cu timpul.      

          O vreme se străduiră atât vecinii cât și tovarășii lui de joacă să-l corecteze cu darul blândeții. Dar nimic, nicio schimbare. O ținea pe a lui întruna. „Nu se poate face!” ori „Pot, dar nu vreau să fac!” așa răspundea mereu. Și nu era nici prost, nici rău la suflet, însă încăpățânarea lui părea fără leac. Până la urmă cei dimprejur își pierdură răbdarea și-l lăsară în plata Domnului. Exasperați, chiar și părinții cedară în final.

          Ați putea crede că odată scăpat de cicăleală - așa considera el povețele primite - Mihăiță fu fericit. Nici gând. Privirile piezișe și dezaprobatoare îl însoțeau la fiecare pas și inevitabil se înstrăină chiar și de copiii de-o seamă cu el. Ajunse singur, singurel. Izolat, evitat de oricine, nu pricepea nici el ce i se întâmpla. Își dorea nespus în adâncul inimii să fie ca toată lumea, totuși teama că va da greș, că se va face de râs, nu-i dădea pace.

          Tot mai neajutorat se refugia ore în șir în pădure. Ori zburda imaginându-și că pomii îi sunt camarazi ori stătea ore în șir lângă un copac falnic, cel mai înalt și gros din pădure, devenit prietenul lui cel mai bun. Îi îmbrățișa trunchiul și cu obrazul lipit de scoarța aspră își șoptea dorința numai de el știută. Să fie ca ceilalți copii: îndemânatic, puternic, drept și neînfricat. Apoi se așeza pe iarbă și privea vreme îndelungată, ca hipnotizat, locul unde părea că un uriaș flămând mușcase lemnul lăsând în urmă o gaură uriașă, zdrențuită pe margini după forma dinților. Scorbura imensă îl fascina cumva, dar il și speria. Ar fi fost curios să intre, chiar își inchipuia că ar fi un adăpost bun, însă întunericul din interior îi dădea fiori. Așadar, se mulțumea doar să scruteze bezna, sperând să zărească ceva parcă așteptat, parcă știut.

          Viața se scurse pentru Mihăiță în acest fel până într-o zi când, odată ajuns la copacul lui, la scorbura fioroasă, uită de frică și se îndreptă spre aceasta, ademenit de o șușoteală blândă și caldă, venită dinăuntrul întunecat. Merse astfel ca în vis, iar când se apropie suficient fu deodată sorbit de o forță invizibilă. Atunci se trezi brusc din vrajă și cu inima cât un purice se zbătu din răsputeri să scape. Nu numai că nu putu să se elibereze, dar nu mai văzu nici urmă de lumină. Ostenit, încremeni în liniștea adâncă, plăsmuind imagini de coșmar. Câteva clipe fiindcă pe neașteptate se stârni un vârtej, îl cuprinse și după ce-l învârti amețitor - o veșnicie i se păru lui -, îl zvârli înafară. Când să răsufle ușurat că scăpase cu bine din scorbura bizară, simți că bate aerul cu piciorele și disperat căută să se apuce de ceva. Tot silindu-se să afle un punct de sprijin împrejur constată că ajunsese, nu știa cum, într-o lume stranie, o lume pe dos. Toate aici erau cu susul în jos. Deasupra pământul, dedesubt cerul, chiar și copacul lui era întors invers. Dădu să se agațe de iarba foșnitoare de deasupra capului, dar cele câteva fire apucate se rupseră sub greutatea lui. Pica, fără doar și poate, cu o viteză uluitoare, și cu siguranță urma să se zdrobească de cer. După câteva secunde de cădere periculoasă și multe sforțări de a se agăța, fie de trunchi, fie de vreo cracă, izbuti nesperat să se prindă de ultima creangă. Acolo luptă cu vântul, stârnit subit parcă în ciuda lui. I se opuse din toate puterile până ce trupul crispat de atâta efort îi împietri, iar mâinile încleștate, amorțite de acum, începură să-i alunece pe frunze și în final se prăbuși. Cu ochii închiși, așteptându-se la tot ce era mai rău, ateriză pe un nor.   

          Mare îi fu mirarea când în loc de durere simți că se cufundă într-o pătură groasă, pufoasă și plăcută. La orice mișcare aceasta se mula după corpul său, oferindu-i un culcuș primitor. Se amuză un timp, așezându-se în fel și chip, trăgând de marginile norului, modelând diverse forme, dar deodată realiză că este blocat acolo. Oricât de distractiv ar fi fost, dorea să revină acasă. Se gândi că singurul drum înapoi trecea tot prin scorbură, însă aceasta era departe, sus, atât de sus. „Să mă prind de crengi și apoi să urc...” își zise, dar imediat se răzgândi: „ Am încercat și n-am putut, nu!” Așadar, se resemnă preferând să aștepte, habar nu avea ce. Poate o minune. Și cum stătea el îmbufnat pe soartă, deodată auzi un chicot cristalin și totodată stropi de apă, mulți stropi se năpustiră peste el, ciupindu-l ușor de parcă își băteau joc de necazul lui.

          - De ce râzi?... Șși... Și, cine ești? se bâlbâi Mihăiță

          - Apa, sunt! Șși râd de tine! veniră peste el iarăși picăturile jucăușe.

          - Îți convine să râzi... se smiorcăi băiatul, apoi adăugă cu năduf: Tu plutești în aer, mare lucru!

          - Prostuț ești! vibră scurt norul, apoi spuse: Am fost doar în vacanță, dar uite, vine furtuna și voi pleca din nou la drum. Și ca să știi, nimic nu poate să mă oprească. Hai să-ți arăt!

          Nu fu loc nici măcar de un gând, darmite de un refuz, căci Mihăiță se transformă numaidecât într-un strop de ploaie și urcă repezit spre pământ - dus de forța care guverna totul acolo, numai pe el nu, până să se preschimbe -, pornind asemeni apei într-un circuit miraculos. Ca într-un joc fascinant își croi drum înainte, mereu înainte, depășind orice obstacol. Astfel se prelinse la suprafața solului, se infiltră în straturi adânci, câștigând cu tenacitate și răbdare fiecare milimetru spre râurile subterane, izvorî exploziv prin piatra munților, coborî apoi vijelios spre șesuri, avansând neobosit, neînfrânt, neînfricat spre mări ori spre oceane. El avu privilegiul să se oprească într-un noian de smarald unde legănându-se ușor își savură izbânda. Nu pentru mult timp, căci razele fierbinți ale soarelui îl smulseră de acolo și pe nepusă masă se trezi iarăși pe nor. Pe același nor, dar cu totul alt copil, schimbat profund de pildele apei. Imediat ce se dezmetici, sări în picioare, nerăbdător să se avânte până la cea mai apropiată creangă, urmând ca apoi să se cațere spre scorbură. Dar apa îl opri:

          - Stai, nu acum! Ca să ajungi cu bine înapoi mai trebuie să înveți ceva. Să asculți sfaturile!

          - Ce sfaturi?

          - Vei ști la timpul potrivit! îl asigură apa, apoi norul se înălță până la coroana copacului, iar stropii îl învăluiră ca într-o gingașă îmbrățișare de rămas bun.

          Mihăiță, voios, se agăță de o ramură, dar ca un făcut, vântul se porni din nou, lovindu-l capricios din toate direcțiile. „De data asta o să mă țin!” își spuse băiatul și se opinti din greu să reziste, mai ales că norul de sub el dispăruse fără veste. Nu avea decât să lupte cu furtuna, altfel ar fi căzut în cerul fără fund. Pe când se căznea el așa, auzi ca un fel de șopăcăială, un șuierat mai degrabă:

          - Fii maleabil! foșniră crengile legănându-se grațios, apoi îl îmbiară: Dansează împreună cu noi!

          Amintindu-și povața apei, urmă îndemnul primit și se contopi cu vântul, plutind pe aripa lui dintr-o parte în alta. Se simți pe dată liber și ușor ca un fulg de nea. Ca prin minune fu purtat dintr-o creangă în alta, până la trunchi. Aici se opri puțin să-și tragă sufletul. Ghemuit, cu obrazul lipit de scoarța aspră, ținându-se cât putea de strâns îngheță preț de câteva clipe. Doar atât fiindcă iarăși auzi o voce, una care-i porunci aspru de dincolo de coaja copacului:

          - Stai drept și privește mereu în sus!

          Dădu să riposteze - doar nu era sluga nimănui -, însă își aminti iarăși spusele apei. Așadar, făcu îndată pe plac acelei voci. Se îndreptă și privi în sus. Înmărmurit zări cum scoarța pomului se desfăcu în lungul ei, scoțând la iveală ca prin farmec un șir de trepte sculptate în lemn. Nu mai stătu pe gânduri, ci le urcă într-o suflare, privind numai înainte. Când ajunse la scorbură se prăvăli înăuntru ostenit, dar și fericit că izbutise să ducă la bun sfârșit primul lucru din viața lui. Câteva clipe stătu liniștit în întunericul adânc, de data aceasta fără pic de frică. Apoi, fără veste, se stârni un vârtej, îl cuprinse și după ce-l învârti amețitor îl zvârli înafară. Se rostogoli de câteva ori prin iarba mătăsoasă, simți pământul sub picioare și mare îi fu bucuria când văzu cerul la locul lui. Plecă vesel spre casă și din acel moment băiatul care făcea totul pe dos dispăru pentru totdeauna.   

 

[Bonnie Mihali]

Interesanta poveste! Felicitari!

[Corina Militaru]

Mulțumesc, dragă Bonnie! :)

Bonnie Mihali a spus :

Interesanta poveste! Felicitari!

[Elena Mititelu]

Frumoasă povestioară!

[Corina Militaru]

Mă bucur că ți-a plăcut, dragă Elena! :)

Elena Mititelu a spus :

Frumoasă povestioară!

[Pop Dorina]

Semn de lectură,

Dorina

[Corina Militaru]

Primit cu bucurie, semnul tău! Drag!

Pop Dorina a spus :

Semn de lectură,

Dorina

[Mihaela Popa]

o poveste frumoasă!

citit cu drag,

Mihaela

[Corina Militaru]

Mulțumesc, dragă Mihaela! :)

Mihaela Popa a spus :

o poveste frumoasă!

citit cu drag,

Mihaela

[Mihaela Suciu]

De drag să te citesc m-am mutat pe Tărâmul Copilăriei. Am citit Lunea pe dos  :)... De! azi e luni.

[Corina Militaru]

Lunea pe dos :)) Copilul din tine a cerut povești azi? Mă bucur și pup cu drag!

Mihaela Suciu a spus :

De drag să te citesc m-am mutat pe Tărâmul Copilăriei. Am citit Lunea pe dos  :)... De! azi e luni.