Îngerii și demonii revoluției

[ION IONESCU-BUCOVU]

Îngerii și demonii revoluției

(fragment din romanul cu același nume)

Evenimentele ulterioare se precipitaseră aşa de repede încât în capul lui Marian totul se învârtea într-o învălmăşală năucitoare. Ceauşescu şi consoarta lui fuseseră condamnați la moarte şi ucişi pe 25 decembrie, seara, după o judecată sumară; imaginea lor zăcând pe caldarâmul unei unități militare din Târgovişte încă-i mai stăruia sub pleoape, după o noapte de nesomn în fața televizorului pentru a se convinge, în sfârşit, că dictatorul s-a dus dracului pe lumea cealaltă....

Imediat Marian cu alți câțiva colegi s-au organizat în Liga studenților, implicându-se serios în ultimele evenimente. Făcuseră şi un ziar în pripă  pe nume <Gândul> care milita pentru democrație, transparență, multipartitism , demontarea comunismului şi condamnarea lui. Din străinătate primiseră material propagandistic şi câteva camere de luat vederi cu care mergeau  pe la diferite demonstrații ale opoziției pentru a populariza programele acestor partide. începuse o luptă acerbă pentru putere între foştii comunişti şi securişti şi adversarii lor care încă nu avuseseră timp să se organizeze. Ieşiți proaspăt din puşcării, bătrâni şi bolnavi, membri partidelor istorice care mai trăiau erau împiedicați să-şi desfăşoare activitățile lor politice. În Frontul Salvării Naționale intraseră fel de fel de oameni de diferite orientări politice pentru a fi legitimat ca organ cental. Dizidenți, vechi comunişti intrați în dizgația puterii ceauşiste, militari, securişti, membri ai partidelor istorice, se întâlniseră laolaltă sub oblăduirea lui Ion Iliescu, formând o organizație amalgam, din care ieşise învingătoare aripa neocomunistă. Asta era durerea cea mare a lui Marian: că învinseseră tot cei care-i ținuseră în coardă lui Ceauşescu, un fel de eşalon doi dornici să pună mâna cât mai repede pe putere. Aceştia trebuiau arătați cu degetul şi demascați! Marian mersese prin toate coclaurile securiştilor filmând locații unde se făceau ascultări telefonice, unde-şi pedepseau victimile şi unde-şi țineau arhivele.

-Mariane, ia-o mai uşor că suntem urmăriți!- îi atrase într-o zi atenția Preşedintele Ligii Studenților, Zugravu.

-De către cine?- întrebă curios Marian.

-Cum de către cine? De securitate! S-a dat cu ei şi acum îi folosesc în favoarea lor. Priveşte pe fereastră!- îl invită Zugavu şi ai să vezi ce n-ai văzut!

Marian se mută pe partea  dreaptă a sălii unde-şi instalaseră sediul Ligii şi privi pe geam.  O maşină cu doi tipi se instalase permanent în fața Universității şi-i țineau sub observare.

-Și ce vor de la noi?

-Păi pe mine mă țntrebi? Întreabă-i pe ei!

-Am să mă duc să-i filmez!

-N-ai ce filma că se schimbă din două în două ore!

-La trei eu plec la conferința de presă a Frontului...Am auzit că vor să se transforme în partid, excrocii...

-Du-te ca să putem să prindem materialul în ziar pentru mâine dimineață!

În timp ce Marian cu Zugravu discutau în sediul Ligii, pe uşă apăru Andra. Era supărată şi tăcută. Îi făcu semn lui Marian să se dea mai la o parte şi să discute.

-Ce e, domnule?- o întâmpină cu răceală. Tu nu vezi că avem treabă?

-Te rog, nu te inerva, aş vrea să stăm un pic de vorbă!

-Ce s-a țntâmplat?

-Scorpia de mama, după ce l-a nenorocit pe tata, acum vrea să mă nenorocească şi pe mine!

-Fii mai scurtă! Ce vrea să-ți facă?

-Știi că avem o rudă țn Canada, o mătuşă din partea mamei...

-Și?

-A primit răspuns de la ea! Mama vrea să mă trimită în Canada...

-Și tu vreai să te duci? Eşti copil mic să stai agățată de fusta maică-tii?

-Ce să fac? Tu n-o ştii pe mama?

-Și crezi că poate să te trimită cu forța?

-De când îmi bate ea capul. Zice că mătuşa mi-a găsit pe cineva bogat cu care vrea să mă mărit!

-Aaaa, asta era, păi de ce nu-mi spui, dragă, aşa... Prietenia noastră s-a dus, deci pe apa sâmbetei... Ia spune-mi m-ai iubit vreodată?

-Mariane, te rog...

-Pleacă din fața mea! Am avut atâta încredere-n tine  şi-acum îmi vii cu de-astea? Poți pleca chiar mâine, nu-mi mai pasă de tine...

Andra începu să plângă, Marian nu o înțelegea. Ea venise să-i propună să plece amândoi să găsească acolo de lucru. Dar... <El, patriotul, gândi Andra, care nu concepuse niciodată în viața lui să-şi părăsească țara, locurile lui natale...> Trânti uşa fără să mai zică niciun cuvânt şi plecă înfuriată. <Dacă m-ar fi iubit, m-ar fi ascultat şi pe mine să-i spun ce gândesc!>

După câtva timp, Marian țşi luă camera de luat vederi şi plecă spre Piața Universității. De câte ori trecea pe aici scotea câte-o lumânare din buzunar şi o aprindea la trioța ridicată decurând ca semn de recunoştință pentru tinerii care căzuseră sub tancuri în noaptea de 21 decembrie. Avusese o colegă de grupă, pe nume Maria Cârciumaru care fusese lovită de gloanțe chiar în acest loc. El o suise într-un taxiu şi plecase cu ea la spital dar până acolo murise pe drum. Părinții Mariei îi adusese un album cu fotografii şi Marian îl depusese în această troiță pe o firidă de scânduri cu o dedicație din partea tatălui: i>Te-am crescut până la nouăsprezece ani, fetița mea, cum am putut şi te-am iubit ca pe proprii mei ochi şi acum când tu ai plecat în lunga ta călătorie, eu şi maică-ta am rămas rătăciți prin această viață!> Frumos scris, impresionant chiar, şi fiecare trecător care trecea pe aici vărsa câteva lacrimi de tristețe privind fotografia fetiței; începură să-i curgă şi lui un şir de lacrimi pe obraz. O cunoştea de la cursuri, era o fată extraordinară, învăța bine, îşi ajuta colegii, cum de căzuse tocmai ea victima acestui măcel?  Luă albumul şi-l mai răsfoi încă odată, voia să-i publice fotografiile în ziar cu o mică biografie. Participase şi ea la acel faimos pom de Crăciun, decupase perele, le colorase în galben şi le prinsese cu bolduri pe crengile plopului golaş. Albumul era un fel de film al vieții: Maria mică cu nişte buclişoare pe frunte într-un cărucior pe stradă cu maică-sa, apoi Maria în clasa a doua când o făcuseră pionieră, apoi la banchet în clasa a opta cu o rochie albastră, lungă, cu o eşarfă care-i atârna până-n pământ. Apoi bucuria reuşitei în clasa a noua la cel mai bun liceu din Bucureşti, era la masă cu toată familia, ea, mami, şi cu tăticuțul la care ținea foarte mult şi lângă ea prietenul ei de la Predeal...Ultima fotografie o arăta singură într-o bancă la  Biblioteca Universitară, citea Istoria literaturii de Călinescu... Ce scurt metraj făcuse ea din viața ei....Marian mai reciti încă o dată cuvintele tatălui ei:<...şi acum când tu ai plecat în lunga ta călătorie, eu şi maică-ta am rămas rătăciți prin această viață!> Dar oare el nu era rătăcit prin viață, Andra în zăpăceala ei nu era o rătăcită prin viață? Nu făcea şi ea o lungă călătorie acolo la capătul pământului în lumea albastră a Canadei? După această Revoluție părea că toată lumea s-a rătăcit prin viață! După patru zeci de ani de comunism părea că toată lumea s-a zăpăcit de-atâta libertate. Cum să plece ea în Canada? Ce ştia ea de Canada? Că ocupă jumătatea septentrională a Americii de Nord, că are o suprafață de aproape zece milioane de chilometri pătrați, că are o populație aproape cât țărişoara noastră, că are capitala la Ottawa, că acolo se vorbeşte franceza şi engleza din care ea nu cunoştea o boabă, că alte oraşe mai mari sunt şi Montrealul şi Toronto, da, faimosul Toronto în care locuia  mătuşa ei, care-i găsise un gândac s-o mărite cu ea. Că are avere, că e bogat, că are situație...

Plecă de la Troiță cu capul în jos, mergea parcă pierdut pe altă planetă cu gândurile aiurea, o luă în sus pe Magheru, vru să vadă fostul Comitet Central, Biblioteca Universitară şi Muzeul de Artă din fostul Palat regal  care arseseră toate în flăcări, rămânând doar nişte ruine. Nu-şi dădea seama de ce se puseseră cu tunurile pe ele. El în acel timp fusese în clădirea Televiziunii şi nu putuse să vadă toate aceste nenorociri. Pentru câțiva terorişti care ar fi fost ascunşi acolo era de ajuns doar o grupă de soldați ca să-i captureze! Ceva era trucat aici! Se juca o carte mare! Nu cumva aveau dreptate unele ziare care o numeau Revoluția furată? Furată de cine? De foştii comunişti, plus securişti, plus activişti, plus, plus...Tineretul şi copiii care ieşiseră în stradă pe data de 21 cu acel deavolesc curaj erau dați la o parte...Nu cumva eu sunt prea mic pentru a înțelege tainele acestei politici? Nu cumva noi suntem îngerii şi ei demonii revoluției?

 Bunicul lui, care trecuse prin atâtea necazuri, îl atenționase când fusese vorba să apere Televiziunea: < Măăă, stai la locul tău că aici şi-au băgat nasul alții! Vor să scoată castanele din foc cu mâna voastră, a tineretului...> Marian nu mai avusese această senzație de la cutremurul din 77 cu Casata şi cu molozul şi cu cartiere întregi dărâmate. Copil fiind, vizitase cu maică-sa Bucureştiul acelor zile, ducându-se pe la o mătuşă, şi rămăsese cu o imagine de coşmar. <Domnule, gândea el, păi asta n-a fost revoluție, a fost război în toată regula, nenorociții-ăştia au pus tunul pe bietele cărți şi pe bietele picturi, au ras Biblioteca Universitară şi-au schilodit fostul Palat Regal...>

Lume multă pe centru ca la târg, priveau, vorbeau, ascultau- subiectul tot Revoluția, tot teroriştii, tot Coposu, care apăruse decurând înființând Pardidul Național țrănesc, tot țapu care apărea seară de seară în balconul Universității, tot IMGB-eul face ordine, tot neocomuniştii, tot televiziunea cu minciunile ei, tot minerii, că ei ne salvează de capitaliştii care vor să ne cumpere țara, noi nu ne vindem țara!,ei vor face ordine, poezii peste tot, pe toate zidurile, cu <Trei culori!> şi cu <Deşteaptă-te, române!> (cănd se va deştepta bietul român?) şi cu lozinci incendiare împotriva comunismului, Piața Univesității în falduri albe, cu caricaturi, Iliescu Caghebe, cu râsul lui până la urechi, Pița încercuită peste tot cu o pamblică albă mare pe care scria cu litere de-o schioapă : <Zonă liberă de neocomunism!>, de ce neo? când erau tot cei vechi, eşalonul doi, şi țiganul de Dincă cu un reportofon în mână strigând cât îl ținea burta că Revoluția a fost furată, că Revoluția a fost deturnată în folosul securiştilor şi-al caghebiştilor, că trebuie făcută o nouă Revoluție...şi-n fața Teatrului Național corturi întinse cu bărboşi şi slăbănogi care fac greva foamei pentru punctul opt de la Timişoara, cu curve şi țigani care strigă: ciunga, ia ciunga, ia ciunga, domnule, tăticule, mămicuțo...Românul s-a născut politician, a tăcut cincizeci de ani dar acum s-a dezlănțuit al dracului, şi-a dat drumul la clanță că aşa şi pe dincolo, c-a avut dreptate Brucan că ne trebuie două zeci de ani ca să ne dezmeticim, să apucăm şi noi pe vreo cale, suedeză, albaneză, americană, vreo cale originală aşa...

Se-ncingeau grupuri-grupuri de oameni de toate categoriile şi ascultau: c-ar fi mai bine să vină regele Mihai, numai ăla ar mai pune țara asta la punct, alții că avea dreptate împuşcatu cu agenturile străine, şi-a băgat coada caghebeul, cia, ungurii, mosadul, Revoluția a fost turnătorie curată şi noi ca proştii, noi haita, gloata, cârdul, credeam gogoşile lor de la televizor!, am scos copiii-ăia în stradă care nu-şi schimbaseră nici sângele, îngerii Revoluției, pe care i-am sacrificat ca pe nişte mieluşei şi-am început să tragem în ei ca să arătăm că avem terorişti...teroriştii n-au fost terorişti, domnule, au fost tot de-ai noştri, au tras unii țn alții ca proştii...Ei, bine, mai crezi ceva din Revoluția asta! Undeva sus de tot e o fabrică de zvonuri, se dă drumul la câte un zvon şi proştii îl prind din zbor şi-l cred, îl întorc pe toate părțile cum e chestia asta că dacă vin țărăniştii cu Coposul lor la putere aduc moşierii şi noi intrăm slugi la ei sau ne vând fabricile americanilor şi ăia bagă toată țara în şomaj şi le automatizează...Stă cineva acolo sus şi le aranjază şi proştii le cred şi-l înjură pe Coposu că el n-a mâncat salam cu soia...Că ce, striga un ins, de fapt un om onorabil, cu haine curate pe el şi cu o bască pe cap:                < Fraților, n-a zis fesene-ul că se desființează?, de ce, domnule, răgnea ăsta, se transformă în partid politic?> <Huoooo!- începea cârdul- hoțiii, hoțiii! Feseneul e tot un partid unic, copilul minune al partidului comunist!>

Mai încolo la sediul Liberarilor care scoseseră şi ei capul cu Rațiu şi Câmpeanu în frunte, alții tunau şi fulgerau împotriva lui Petre Roman, că ăsta, fiul ăluia, al lui Walter Roman, ăla care ne învăța în <Scânteia> calea cea nouă, vine acum şi ne vorbeşte franțuzeşte, spanioleşte şi englezeşte la televizor despre capitalişti, că se ține cu ei de mână şi se trage cu ei de brăcinar prin Europa şi încheie contracte cu aerbousuri nenorocite care nu fac doi bani... Mai înțelege ceva din buimăceala asta, mai crezi ceva, mai ia o atitudine, mai lămureşte pe cineva...

Și uite aşa au căzut alegerile, ăia strigau şi cânau acolo în Piața Universității şi ăştia, comuniştii, deghizați în fesenişti răspândeau fluturaşi cu trandafirul, precum odinioară comuniştii soarele şi lipeau afişele zâmbărețului pe toate gardurile, pe toate zidurile şi pe toate tramvaiele şi metrourile, rapid şi în proporție de masă, pe tăcute, hoțeşte prostind poporul cu televizorul... si ăla cu bască cel care striga şi zicea că feseneul face şi drege i-a luat  pâlnia din mână lui Dincă şi-a început să zbiere la oameni să deshidă ochii bine pe cine votează că după cinci zeci de ani de comunism oamenii au amnezie, sunt bolnavi, vor vota tot   ca-n patruşase soarele...si altul, unul probabil de-al feseneului sau vreo coadă securistă, îi răspundea şi mai făcea şi propagandă: auzi, domnule, face boborul bolnav, dom’ne, eşti bolnav, tu, mă, nu boborul, nu clasa muncitoare care duce greul şi n-are timp să stea ca voi aici, plătiți de Rațiu şi de Coposu cu dolari şi blugi americani! Altul cu o banderoră albă pe mână pe care scria paza zonei libere de neocomunism l-a luat la rost: băi, nene, hai, plimbă ursul, că aici e zonă liberă de neocomunişti, hai scuteşte-ne, valea, te rugăm, te implorăm!. si l-a tras de mânecă şi i-a făcut vânt spre Victorii şi ăla înjura şi gesticula că el, boborul, probabil că nu putea să-l pronunțe bine pe p, el boborul <care nu putem să ne exprimăm în vorbe frumoase ca voi, noi ce facem?>  Ăla e securist, îl filase altul de pe margine, îl cunosc eu, m-a interogat pe mine la Jilava, acum s-a îmbrăcat civil: <Huooo. f...te-n c... pe mă-ta de nenorocit! E de-al lor, se-adresa el mulțimii, hai după el să-i cerem legitimația!> Dar omul dispăruse ca-n ceață cu <boborul> pe buze, <noi, boborul> o luase pe Victorii şi intrase la Romarta copiilor, pe hol cu un aparat de fotografiat în mână.

Cam aşa căzuse Marian în tâmpenia asta, în balamucul ăsta şi-i plăcea al dracului să se piardă printre ei, prin furnicarul ăsta de lume cu camera de luat vederi în mână, mai ales seara când vorbeau alde Paler, Liiceanu sau Ana Blandiana, avea filme cu cuvântările fiecăruia dintre ei şi cu mulțimea aia care îngenunchea şi spunea <Tatăl nostru>.

Până la alegeri a fost o nebunie, dar după alegeri surpriză: <boborul> votează trandafirul şi pe zâmbărețul de pe afişele din oraş... si dezamăgire peste tot, a fost duminica orbului, gloata, ceata, <noi boborul> au votat tot ca-n patruşase schimbând soarele cu trandafirul...

După alegeri lucrurile iau altă turnură, <boborul> începe să se indigneze de golanii din Piața Universității, puşi de Rațiu şi Coposu să destabilizeze țara. Să meargă la treabă, la examene, la muncă la forjă, la catedră, şi cu țapul-ăla care le tot dă cheia să-şi facă ei acolo de cap în balconul Universității în centrul Bucureştiului, au ei ac de cojocul lui...Acolo sunt drogați, afanisiți cu injecții de la liberari, Radu Câmpeanu le împarte blugi şi dolari să strige ei acolo ce le taie capul...Televiziunea îi demască seară de seară: că scursura Bucureştiului s-a adunat toată acolo în corturi unde se droghează şi se face sex şi unde se pune la cale răsturnarea noului regim...Preşedintele țării se indignează: băăăă, trebuie să facă cineva ordine! Tot minerii, ei, săracii, să vină să facă ordine! Să plece din şut, mânjiți pe ochi cu praf de cărbune să se urce în trenuri şi-n autobuze şi să vină la Bucureşti...Securitatea îi va ajuta, le va da adrese, fotografii cu capii, îi va conduce la domiciliile lor şi le va administra câte-o mamă de bătaie să-i învețe minte să mai facă aşa ceva! Că ce, poliția ia banii degeaba, nu mai are nicio autoritate, după Revoluție s-au făcut miei, săracii... Că armata nu mai face politică şi nu-şi mai bagă nasul ca-n Revoluție să cadă de fraieră să zică că ei au tras în mulțime... E bine să vină ei, minerii noştri dragi, ca-n treiştrei, ca-n douoşunu, ca-n şapteşapte când avuseseră curajul să-l înfrunte pe tovarăşu...ei care sunt detaşamentul de avangardă al clasei noastre muncitoare, ei, care au atâta curaj, să vină ei, săracii, nemâncați şi jegoşi şi nespălați să pună pe bucureşteni la punct, mai ales pe intelectualii cărora li s-a urcat la cap democrația... să ia ei răngi şi bastoane şi lanțuri şi clondire de rachiu ca să prindă  coraj... să-i organizeze bine securitatea, sau mai bine-zis securiştii că securitatea ca instituție s-a desființat...s-a evaporat, s-a dizolvat...Să se îmbrace şi ei în lămpaşi şi să-i conducă la obiectivele stabilite... Ei, care erau aşi şi cunoşteau nume şi adrese şi persoane, ei care aveau pozele ălora din Pița Univesității în buzunare şi destabilizau țara, să-i adulmece şi să-i ronțăie să le piară cheful de-atâta democrație, ei care țineau cu <boborul> şi nu mai ştiau care va fi soarta lor în viitor, trebuia să se remarce şi ei cu ceva,  s-arate şi ei noii puteri că sunt loiali şi tot ei sunt smeii-parasmeii, ei, deghizați în bieți mineri nevinovați!

Se-anunțase că vin deja de cu noaptea, se îmbarcau în trenuri, toată Valea-Jiului colcăia, fierbea, forfotea, se pregătea de capitală.

Marian auzise despre isprava lor şi dorea să facă un reportaj pe cinste cu imagini luate din podul Universității, urcase cu camera de luat vederi până la ultimul etaj, la gura podului, acolo nu îl vor prinde, n-au de unde să ştie ei toate chichițele-astea ale lor. În zori Gara de Nord se înnegrise de mineri, se împărțiseră pe plutoane şi pe grupe, luați în primire de falşii ortaci, şi-au plecat pe străzi şi-au început lupta cu duşmanul de clasă: că, bă, ce e cu tine? şi jap! jap!    jap! cu răngile şi bâtele lor, că de ce nu eşti la muncă? că de ce eşti îmbrăcat în blugii lui Rațiu, că de ce au părul lung, drogații de ei, de ce nu învață carte, d-aia i-au trimis părinții la facultate? şi aşa până au ajuns la Universitate şi la Arhihectură şi-au început ca vandalii să spargă geamurile şi uşile să intre în clădiri, că, bă, ce e cu tine? tu eşti, bă, de-al lui Căposu?, tu nu laşi noua conducere să-şi facă treaba? că tu eşti, mă, de-al lui Rațiu? că tu eşti din Piață? şi jap!, jap!, jap! cu bâtele pe capul bieților bucureşteni, că de-aia te-a trimis tac-to la facultate? şi răstoarnă şi sparge şi urcă pe scări, răgnind, puțind a rachiu, a mahoarcă, a năclăială, a transpirație... Marian îi filmase din pod cum se năpustiseră ei cu bâtele ca-n timpurile preistorice hoardele tătărăşti spre cele trei intrări prin spate şi-i auzea cum urcă la etaj, cum răpăie şi cum sparg geamuri, cum răstoarnă mobilierul căutând duşmanul de clasă, cum rup dulapurile cu material didactic şi-l jefăne şi strigă, răgnesc, că băăă,mai e cineva de-al lui Căposu pe-acolea? şi-i găseau pe bieții studenți pitiți prin dulapuri şi prin veceuri şi pe sub bănci prin biblioteci şi jap!, jap!, jap! cu ce apucau să dea, că să-ți arătăm noi cine e Căposu-ăsta! şi Marian sta spânzurat sus pe nişte grinzi, aproape pe cucile acoperişului, tremurând de frică, nu ştia ce să mai facă şi încotro s-o mai ia. Văzuse de sus scene îngrozitoare şi i se făcuse părul măciucă şi de-odată aude, pe-aici băieți, şi vede doi păroşi negri de funigine cu lămpaşele aprinse în piept că se îndreaptă spre el şi-l apucă de o mânecă a hainei şi-l trag jos, ăsta este, zisese un al treilea ceva mai spălat la față, care cunoştea toate chichițele pe-aici şi care probabil îl cunoştea şi pe el, după atâta filaj; era chiar securistul filologiei, îi văzuse fața în lumina lămpaşului, îi auzise glasul răguşit de foanfă şi-l recunoscuse şi ăia doi îl trag jos şi se pun cu răngile pe el şi-l croiesc pe unde apucă, pe cap, pe spinare, pe picioare, peste tot, cu sete şi cu ură proletară şi îl înjură de mamă şi-l trag de picioare pe scări mai mult mort, mătură cu el scările până jos în holul filologiei...<Lăsați-l, maică, strigase o femeie de serviciu, voi nu vedeți că l-ați omorât? Dar ei nu auzeau, îl loveau şi-l târau ca pe o cârpă şi Marian îşi prinsese capul în palme, auzise el acolo la carate că trebuie în astfel de situații să-ți aperi organele vitale, luase deci capul între mâini şi-l încleştase, simțea doar la ceafă, când cădea din scară-n scară, câte-o lovitură, un fel de zdruncinătură, aiuritură- atât avusese timp să gândească- la maică-sa şi la bunică-său  care-i spusese să-şi vadă de treaba lui că... Se gândea la maică-sa cum îl va jeli ea, ducându-l la cimitir, singurul băiat, sprijinul ei pentru toată viața...si-apoi la Andra, poate că avea dreptate să plece, în țara asta nu mai e de trăit... După care n-a mai simțit nimic, ăia l-au tras în stradă şi cineva, un civil, probabil străin de ei, a oprit o maşină, o Dacie 1300, şi i-a şoptit şoferului: repede la un spital să nu moară pe drum... si s-a trezit la spitalul Filantropia, într-un pat dintr-o rezervă, având în față pe unul din doctorii de serviciu, pe nume Florescu, care repeta mirat: ce barbarie, domnule, ce barbarie, dar ce-ai făcut, omule, de te-au adus în halul ăsta? Nu te feri de mine, îi şoptea el, spune-mi tot ce-ai făcut, cine eşti şi de unde te-au adus? De-acolo din Piață, încerca Marian să-i explice, din podul Universității, zicea el cu buzele şi şi arcadele ochilor în copci şi cu obrajii cusuți. Dacă-i aşa, zice acel doctor Florescu, ăştia  poate or să te caute prin spital, am să te duc la mine acasă...Bandiții ăştia vă are în evidență şi vă culege să vă trimită iar la Jilava. si trage maşina lui în fața intrării spitalului şi le şopteşte celor doi brancardieri că pe pacientul Marian şi cum îi mai zice, să-l ducă jos la maşina lui că se repede cu el la Spitalul de urgență la un tomograf. Mințise, îndreptase maşina spre strada pe unde pleca el acasă şi se grăbi să ajungă cât mai repede. Îl aşezase într-o cameră mai dosnică să nu fie văzut de vecini şi se pusese cu tranchilizante pe el...A rugat-o pe nevastă-sa să stea la capul lui cu un prosop ud şi să-i pună comprese reci pe la cap...

Toată lumea auzise şi văzuse la televizor dezastrul pe care-l făcuseră minerii în capitală şi Anca, colega lui de facultate care ştia unde este, intrase în panică, plecase înnebunită după el, îl căutase trei zile şi trei nopți pe la toate spitalele din Bucureşti, până ajunsese la Filantropia, la morgă, unde dăduse de doctorul Florescu. <Dar dumneata cine eşti?>- o interogase el pe Anca văzând-o plânsă şi desnădejduită. <Sunt o colegă de facultate>. <Te-ai uitat la televizor?- o mai întrebă el- barbaria secolului două zeci, ia loc, domnişoară, că-ți dau veşti bune despre prietenul dumitale; e la mine acasă, e rău de tot, mai zise el, dar e în afara oricărul pericol...Ai unde-l duce?- o mai întrebă el- trebuie să nu ştie nimeni că cei din Ligă sunt vânați ca potârnichile şi poate ajunge iar la Jilava!> <Da, am, stau la o mătuşă pe Magheru şi-o să-l îngrijesc până se vindecă!> <Dacă-i aşa, hai la mine acasă să ți-l dau în primire!>

Și-au plecat amândoi cu maşina la locuința lui, unde-i întâmpină nevastă-sa. <Cum e?>- o întrebă el. <Cum să fie?, doarme şi geme de durere!> <Dumneaei este o colegă de facultate şi vrea să-l ia acasă, i-o recomandă el pe fată. <Ancuța!>- se prezentă ea. Și intrară în camera lui. Marian dormea şi visa. Se făcea că a murit şi a intrat în Paradis, după ce trecuse printr-un tunel care se învârtea şi piuia şi zdroncănea; după acest tunel s-a trezit pe un câmp alb-alb, numai cu flori albe şi cu nişte lumânări care ardeau, pâlpâiau cu luminițele lor mici ca-ntr-un enorm cimitir, parcă ar fi fost la Bellu, dar cimirul era fără cruci...O aştepta pe Andra şi Andra nu mai venea; târziu de tot a apărut îmbrăcată într-o rochie de mireasă şi i-a zis: iată-mă, ce credeai tu că nu mă mărit? si era tare frumoasă, ca un înger, cu fața ei ovală,  şi gâtul de marmoră, cu un corp subțirel pe care-l frânguise el odinioară sub patima unui sărut. Pe sus treceau nori negri din care cădea o ploaie de toamnă, un fel de burniță, sute de corbi spintecau cerul şi lăsau în urma lor nişte dungi negre, un fel de eşarfe lungi pe care scria mare: Jos Ceauşescu! si prietenul lui, Zugravu, stătea cu un tricolor în mână mai la o parte, părea supărat pe el. Poate că era supărat, gândea el că scăpase camera de luat vederi în mâinile minerilor şi se dusese pe apa sâmbetei reportajul lor despre mineriadă. <Ce-ai mă, Zugravule, de nu vorbeşti cu mine?>- l-a întrebat el. <Cum să n-am, ție îți arde de Andra şi prietenii noştri stau închişi la Jilava!> Voia să-l întrebe care prieteni dar nu mai funcționau muşchii faciali, nu mai putea vorbi, dădea să deschidă gura şi nu mai putea, iar dinții erau însângerați. Și Zugravu se înalță la cer cu tricolorul în mână, cântând cântecul golanilor:

 Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,

 Până nu ne-om câştiga libertatea noastră!

Chestia aia pe care o compuseseră ei acolo în Piață cu: decât activist, decât comunist, mai bine golan, mai bine...

Apoi se schimbă planurile, el, în haine albe şi Andra în aceeaşi rochie de mireasă merg pe-o câmpie verde-verde, spre Valea Plângerii, acolo la Bellu; peste tot câmpul acela alb se transformă într-o câmpie cu mii de flori: maci, turcaleți, brebenei, albăstrele, viorele, ghiocei...si el culege flori şi i le dă Andrei în mână şi Andra râde: vezi, mă, prostuțule, că te-am păcălit, cum era să mă mărit eu acolo în Canada, eu pe tine te iubesc! si o voce de sus, dumnezeiască le-a strigat: Tu, Mariane, şi tu, Andro, sunteți exilați în Paradis! De ce ne păcăleşti, Doamne?- a întrebat Marian acea voce. Nu vă păcălesc, voi sunteți deja în Canada!- i-a răspuns acea voce. El cu Andra pluteau pe sus prin albastrul sideral al cerului canadian şi de acolo de la acea înălțime vedeau câmpii enorme, Anzii Cordilieni, Lacurile, Cascada Niagara, marile ghețuri din nord, pădurea  boreală  de conifere,  de plopi şi de mesteceni, întinsă cât vedeau cu ochii şi au aterizat jos pe o pajişte unde au fost întâmpinați de un preot care i-a pus să îngenunche şi i-a cununat: cunună-se robul lui Dumnezeu, Marian Porumbacu, cu roaba lui Dumnezeu, Andra Dinu; în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, amin!, de trei ori, sărutați-vă, i-a îndemnat acel preot, şi ei s-au sărutat şi au început să râdă...nu râdeți,  le-a zis bătrânul preot, căsătoria e legământ pe viață şi când a zis pe viață, Andra a dispărut de lângă el, pur şi simplu s-a evaporat aşa cum fac ielele când te vizitează noaptea, după ce-ți ia o mână sau un picior. Poate nu vrea, se gândeşte el în visul lui, să se mai mărite cu mine! Sau poate s-a dus la acel bogătaş cu care voia s-o mărite maică-sa...

Visul devenise din ce în ce mai incoerent, iar planuri schimbate, iar decoruri care cad ca-ntr-o mare  scenă, fundal de cortină roşie de catifea, el era la şcoală şi spunea o poezie la finele anului şcolar, luase premiul întâi şi trebuia să recite acea poezie: Treceți batalioane Carpații... şi taică-său mare  care asista la acea serbare se suie pe scenă şi începe să povestească ce-a pățit el acolo la Cotul Donului, călăraş cu schimbul, dezastru, domnule, cum cădeau schijele şi  cum lătrau catuşele ruseşti de înroşiseră apa şi cum săreau capete de oameni şi mâini şi picioare în sus amestecate cu ale cailor şi cum a trecut el apa Donului înot ținându-se de coada calului...( poate visul avea şi ceva din realitate căci bătrânul îi povestise de o mie de ori aceste scene de coşmar şi-i rămăseseră întipărite pe creier). si-acum el, adică ei, zic că e reacționar, c-a luptat pentru patrie şi l-au făcut câinele credincios al lui Antonescu, el, câinele credincios al mareşalului? si de acolo de pe scenă începe să strige Jos comunismul! şi vin haidamacii şi-l înfaşcă şi-l duc la securitate şi-i pun întrebări: cum devine chestia, domnule Porumbacu, de strigi aşa ceva, ce nu-ți convine? si el cu bătrânul s-au trezit într-un beci, legați de mâini şi de picioare şi taică-său mare îi zicea: lasă, băiatu lu tatae, că toate trec pe lumea asta! Ce s-a ales de Ur, de Memfis, Heracleopolis, Suşa, oraşul în care Alexandru s-a căsătorit cu Stateira, cu Babilonul, cu Turnu Babel, cu Athena şi cu Roma?  Toate sunt cenuşă şi fum pe pământ! Nu putea să fie adevărat căci tataie murise decurând, fusese la moartea lui şi-l plânsese, poate că murise şi el acum şi ei s-au țntâlnit undeva în ceruri şi acum se găseau în iad, în beciul acela...Cum să fie ei în Iad când o voce, poate Dumnezeu, le strigase că sunt exilați în Paradis?

Deschise ochii, privi încețoşat cele câteva persoane care erau deasupra lui, pe fereastră se vedeau doi plopi care îşi arcuiau vârfurile deasupra casei, sunându-şi frunza în bătaia vântului cald al verii...

-Stai liniştit!- îi şopti Anca şi de-abia atunci îşi dădu el seama cine este. Înfăşurat tot în tifon părea o mumie sub aşternut.

-Unde sunt?- se întreba el privind camera necunoscută în care zăcea.

-La domnul doctor!- îi răspunse Anca pe un ton dulce, privind la doctorul Florescu.

-Păi ce s-a întâmplat cu mine?

-Pe mine mă întrebi?- râse Anca. Spune-ne tu!

-Credeam că sunt la morga spitalului, şopti el printre fâşiile de tifon care-i împiedicau buzele să pronunțe clar cuvintele... Andra unde este?

-A plecat, nu ştii?

-Tot a plecat?

-A plecat, am condus-o acum câteva zile la aeroport!

Amândoi tăcură. Marian s-a făcut că n-a auzit-o şi a închis ochii, prefăcându-se că doarme sau chiar adormise sub influiența narcoticelor pe care i le injectase doamna Florescu să suporte mai uşor durerile.

-Nu adormi, hai să te duc la mine la gazdă! Ne duce domnul doctor cu maşina!

-Măi, fetițo, zise doctorul, te duci în piață şi cumperi câteva verze, desfaci foaie cu foaie şi-i oblojeşti rănile cu ele. Cre d că în două săptămâni se face bine!

-Aşa am să fac domnu doctor! si vă mulțumim frumos pentru grija pe care i-ați acordat-o!.

-În astfel de timpuri, doctorii n-au partide, au  un singur crez: viața!.