Evoluția liricii românești

[Ofelia-Florica Harangus]

Ca şi în cazul altor forme de artă a cuvântului, stratul cel mai vechi, mai profund al poeziei româneşti îl aflăm în foclor, în literatură populară, care precede cu câteva secole sau chiar mai mult formele scrise de poezie.

Este vorba, mai întâi, de „poezia rituală”care însoţea vechi practici şi obiceiuri în legătură cu calendarul natural ,sezonier,al muncilor,sau al sărbătorilor creştine(colindele de Crăciun şi Anul Nou, pluguşorul, poezie de ionvocatie a ploii şi de protejare a culturilor agricole, cântecele de seceriş şi strângerea recoltelor).

Era prezenţa în momentele importante ale vieţii omului:naşterea,căsătoria cu oratiile de nuntă şi cântecele de despărţire ale miresei şi mirelui, moartea cu cântecul zorilor, cântecul de petrecut, cântecul bradului etc.

Tot atât de vechi sunt, dacă ţinem seama de temele pe care le tratează, cântecele epice (baladele), – naraţiuni în versuri cântată, destinate ascultării,povestind despre căsătoria oprită dintre frate şi sora(“Soarele şi luna”,”Iovan Iorgovan”),despre `jertfă zidirii`(“Meşterul Manole”), -despre salvarea prin metaforă a tânărului nelumit ameninţat cu moartea de tovarăşii săi(“Mioriţa”), -despre lupta cu monştri sau,poate,cu destinul(“Cântecul şarpelui”), -despre confruntările pentru puterea putere în epoca feudală(“Corbea”,”Toma Alimoş”)etc. Veche de când lumea ,dar innoinde-se mereu în pas cu mersul vremurilor este lirică populară,cu specia cea mai reprezentativă şi proprie românilor, -doina, -apoi cântecul propriu-zis, -cântecul de lume, -cântecul modern, -strigătură, -cântecul de leagăn s.a. În imediată apropiere, în timp, a poeziei populare, foclorice, comunicând cu această, preluându-i uneori modelele se află poezia religioasă. Mitropolitul Dosoftei oferea, cu Psaltirea în versuri (1673), un model în acest sens. “ Stihurile la stema ţării”, poema filosofică Viaţă lumii de Miron Costin, cronicile rimate din a două jumătate a secolului al XVIII-lea impugn meşteşugul facerii versurilor în literature română şi marchează zorii poeziei româneşti. Începuturilor aprtine şi marele poem epic Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, poemation eroic- comico-satiric, alcătuit în doaosprezece cântece de Leonache Dianeu, adică Ioan Budai-Deleanu, Încheiat la 1800, dar publicat în volum mult mai târziu, abia la 1900, ceea ce a diminuat considerabil efectul pozitiv pe care această adevărată capodoperă ar fi putut să-l aibă asupra literaturii române în general, mai ales că notele de subsol ( “autocomentariile”) cintin preţioase notiţe de teorie literară, de prozodie etc. Despre poezie în sensul modern al termenului se poate vorbi abia cu generaţia numită de G. Călinescu a “ clasicilor întârziaţi” ( Enache, Alecu şi Nicolae Văcărescu, Costache Conachi, Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu) prin scrierile cărora are loc un început de “ occidentalizare”. Pasul decisive este făcut de scriitorii generaţiei de la 1848, care, că şi în cazul prozei şi dramaturgiei, urmând programul revistei “ Dacia literară” ( 1840) vor pune bazele unei poezii originale, chiar dacă nu întâmplător detaşată de modelele vestice, în care influenţe ale clasicismului se întâlnesc cu accentele înnoitoare ale romantismului, cum se întâmplă în compunerile încă stângace ale lui Vasile Cârlova, în producţia impresionantă cantitativ, ţinând seama de epoca, a celui dintâi poet profesionist de la noi, -Grigore Alexandrescu, autor de fabule ( Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Vulpoiul predicator), de epistole şi satire ( Satiră. Duhului meu), de poezii de evocare istorică ( Adio. La târgovişte, Umbră lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana). La fel de productiv a fost şi contemporanul sau Dimitrie Bolintineanu, rămas în conştiinţa posterităţii mai ales cu Legende istorice. Lor li se adaugă, din Moldova, Ghe. Asachi, a cărui compoziţie Traian şi Dochia ( 1840) a fost inclusă de G. Călinescu între “ patru mituri … nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone” . Epoca este dominată de statura lui Vasile Alecsandri, “ acel rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice”, cum îl caracteriza Mihai Eminescu în Epigonii, aşezat de Titu Maiorescu în fruntea listei cu care se deschide studiul Direcţia nouă în poezia şi proză română ( 1871-1872). Ciclurile Doine şi lăcrămioare( 1853), Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri ( 1878) că şi culegerea de Poesii populare ale românilor( 1866) îndreptăţesc aprecierea mentorului “ Junimii”. “ Poet, poet în toată puterea cuvântului” îl consideră Titu Maiorescu în 1872, după ce publicase doar câteva poezii în revista “ Convorbiri literare”, pe Mihai Eminescu. “ Expresia integrală a sufletului românesc” ( N. Iorga) sau “ Omul deplin al culturii româneşti”( Constantin Noica), Eminescu este, cu toată opera să de dimensiuni gigantice, în primul rând poet, Poetul, cel care a îmbogăţit infinit expresia poetică românească, ridicând-o pe nebănuite trepte de expresivitate şi de profunzime. Dintre marile teme ale liricii eminesciene amintim: dragostea, istoria şi mitul, trecerea ireversibilă a timpului, meditaţia filosofică pe marginea condiţiei omului, a creatorului, a poetului. Eminescianismul s-a impus că un fel de a fi în poezia românească. Cei care l-au urmat, când n-au fost simpli epigoni, au făcut eforturi considerabile să spargă tiparele impuse de poezia lui, înnoirea producându-se, cum se întâmplă cu G. Coşbuc, atât la nivel thematic, prin aducerea vieţii satului în prim-planul creaţiei poetice ( Balade şi idile- 1893; Fire de tort- 1896), dar şi prin impunerea unei formule lirice mai puţin întâlnite până la el, aşa- numitul, “ lirism obiectiv”, precum şi prin preocuparea constanţa pentru inovaţie în planul prozodiei. Un înnoitor, prin calitatea asumată de “ poetă vates” , a fost şi Octavian Goga, “ poetul pătimirii noastre”, venind, că şi Coşbuc, din “ înstrăinatul Ardeal” ( vol. Poezii- 1905, Ne cheamă pământul- 1909; Cântece fără ţară-1916) .Adversar declarat al lui Eminescu,AlexandruMacedonski(volume:Excelsior,Flori sacre,Poema rondelurilor)continuă,pe de o parte,unele dintre temele majore ale poeziei eminesciene,mai ales în ciclul “Nopţilor”(Noaptea de ianuarie,Noaptea de mai,Noaptea de noimbrie,Noaptea de decemvrie),dar adduce şi o infuzie puternică de noutate,hotărât fiind să revolutionize poezia ,prin recurgerea la tehnici poetice noi (“armoniile imitative”),la atitudini estetice ţinând de programul noului curent literar care se impuse , deja , în Franţa-simbolismul-pe care l-a teoretizat şi l-a promovat,într-o prima faza , prin revista să “Literatorul”. În confruntarea dintre “modernism” şi “tradiţionalism” ,caracteristică literaturii române dintre cele două războaie mondiale , cel dintâi se impune prin George Bacovia reprezentant de seama al simbolismului.Bacovia este unul dintre marii poeţi originali de după Eminescu ; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscută în istoria literară sub numele de bacovianism au vorbit toţi marii critici. Atmosfera lăuntrică particulară este, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimată de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator … atmosfera de plumb … în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului . Găsim în opera lui George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) influenţe din E. Poe şi din simbolismul francez : Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morţii, cromatică şi predilecţia pentru muzică. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante şi nevrotice (Lacustră, Cuptor, Nervi de primăvară, Decembrie). Cadrul este oraşul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cuprinse într-o realitate demoralizată . Alături de figurile proiectate pe acest fundal : copii şi fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul însuşi, rătăcind fără sens, făcând gesturi absurde, devin personaje : toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeală, răceală, nevroză, primăvară . Matematicianul Dan Barbilian , poetul Ion Barbu , a cărui creaţie străbate trei etape principale , corespunzătoare ciclurilor ”parnasian“, „baladesc şi oriental“ şi „ermetic“, rămâne creatorul unei poezii criptice , încifrate , esenţializate.De partea cealaltă, „tradiţionaliştii“ se dovedesc extrem de ataşaţi ideii de modernitate.Tudor Arghezi este un înnoitor de necontestat al conceptului de poezie şi al expresiei poetice , creator al unui univers poetic de o rară complexitate(volume:Cuvinte potrivite,Flori de mucigai,Versuri de seară). El a fost proclamat „un nou Eminescu“ , socotit de unii cel mai mare poet de la cântăreţul Lucefarului.Această glorie târzie şi repede a avut un larg efect asupra liricii contemporane. - La fel lucian Blaga , creator complex , filosof , poet , dramaturg , eseist , practică o poezie a misterului apropiinde-se de expresionism prin mijlocirea unui „tradiţionalism metafizic autohton: , cum spunea singur. Întâile versuri ale lui Lucian Blaga din „Poemele luminii“, au izbit mai ales prin imagine , fiindcă , deşi relativ şterse , reduse la câteva propoziţii franţe într-o aparenţă versificaţie , ele se condensau pe un singur punct , într-o metaforă. El pune urechea pe sol că să audă inima pământului;“Că să-l aud mai bine , mi-am lipit de glii urechea , îndoielnic şi supus“ şi e capabil de a se abstrage din timpul practic încât să perceapă vibraţiile eterale:“Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud , cum se izbesc de geamuri razele de luna“. Orientării tradiţionalist-autohtonist-ortodoxiste îi aparţin cu nuanţele de rigoare , poeţii Vasile Voiculesc , Ion Pillat , Adrian Maniu. La începutul anilor `60 , pe fondul unui început de dezgheţ ideologic , se produce recuperarea parţială a valorilor ocultate în deceniile dinainte şi are loc o resurecţie a poeziei , prin glasul unor tineri creatori precum Marin Sorescu sau Nichita Stănescu. Cel din urmă s-a impus că fiind unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; că o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”. - Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critică literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare că în cazul lui Nichita Stănescu. Poetul s-a situat într-o ascendentă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţă liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţă inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu. Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirmă: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţă, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia să despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi formă poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această tema: “Ars poetică”, “Artă poeziei”, “Artă poetică”, “Artă scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul că şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”. Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarbă verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”. Lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu li se adaugă aşa –numiţii “neoromantici cu accente expresioniste” precum Ana Blandiana , Ion Gheorghe , Ioan Alexandru , Gheorghe Pitut. Ei sunt urmaţi îndeaproape de “modernişti” că Mircea Ivănescu , Emil Brumaru şi “postmodernişti” precum cei din generaţia “optzecistă”- Mircea Cărtărescu , Taian T.Coşovei , Florin Iaru , Nichita Danilov , Alexandru Muşina etc., generaţiile poetice insiruindu-se că mărgelele p aţă , până în cea mai apropiată actualitate , a anilor 2000. Notă : Articol preluat din : clopoţel.ro