Tainica simţire sau pelerinaj spre Absolut

[Ion Nălbitoru]

 

            Se pare că la domnul Vasile Hatos încă din anii copilăriei se instalase spiritul căutătorului nesăţios în a cerceta şi cunoaşte interiorul şi exteriorul fiinţei umane cu „simţirile” sale, a tot ceea ce există în jurul său şi să pătrundă în esenţa lucrurilor. Astfel a prins „viaţă”, mai târziu, volumul de poeme  „Tainica simţire”.

            De la mirosul de fân şi iarbă se lasă purtat pe aripile nevăzute ale simţurilor către univers, percepând „limbajul” a tot ceea ce mişcă în jurul său. Prin intremediul acelui limbaj, numai de poet ştiut, reuşeşte să comunice cu florile, fagul, paltinul, gorunul etc.

            O întreagă psihologie a spiritului uman şi a vieţii vegetale şi animale se împleteşte în  mesajele care ţâşnesc ca un izvor din versurile sale, o îmbinare armonioasă de „conştiinţe”, dar şi o filozofie a existenţei geniului, a poetului veşnic visător, solitar şi rătăcitor pe meleagurile natale.

„El e nebunul ce fuge pe drum, / Priveşte cu ochii mari, negri, / În sus, spre o altă lume/.../ Nu vă uitaţi după el, / Căci sufletul îi râde, inima îi bate / Ca un ceasornic în miez de noapte, / Lăsaţi-l să fugă o zi prin câmpii, / Căci seara aduce cu el amintiri, / Se aşează la masă, deschide caietul, / Începe să scrie, adoarme poetul! /.../  El e nebunul ce fuge pe drum, / El e poetul ce cântă acum, / El e cu gândul dus în depărtare / În împărăţia viselor. / El e nebunul, ce cântă mereu, / El e poetul ce scrie mereu.”

            De multe ori se creează o simbioză perfectă a omului cu natura, dar şi cu  universul şi Divinitatea, versul său ridicându-se ca un simbol către stele. Însuşi universurile, cel exterior şi interior, se împletesc într-o alchimie perfectă. Autorul pătrunde cu uşurinţă printr-o poartă ancestrală dintr-un univers al lucrurilor exterioare în cel interior, al „conştiinţei” a tot ceea ce ne înconjoară ca între două lumi paralele. Şi timpul şi spaţiul parcă fac parte din fiinţa umană „Eu cad peste munţi de mătase / Iar timpul îl simt, în mine, / Este un întreg Univers / Născut în Fiinţă./” ca un mesaj că tot ceea ce ne înconjoară este Divinitate!

            Cu un spirit atotcuprinzător parcă timpul nu mai are unitate de măsură:

„ E timpul ce-l pierd şi simt că trăiesc / Alături de frunze şi pietre, / Iar într-o vale trăiesc / Iniţierea în misterele getice.”

            Ca apoi poetul să tragă concluzia că în fiinţa umană sălăşluiesc, ca într-o familie, şi binele şi răul: „Că Lupul acesta / E-o parte din mine”  şi gândul îi ajunge în trecutul îndepărtat  chiar până la origini: „ Că frica este un limbaj / Venit din sânul  Naturii din vremea / Când omul era singur cu Dumnezeu, / Că omul şi Lupul / Au acelaşi Eu.”

            De aici se trage esenţa „limbajului”, ca un translator Divin, care face posibilă comunicarea fiinţei umane cu Natura.

„Se înţelegeau doar din priviri / Şi Limbajul acesta / Este născut peste firi, / Că ai înţeles ce vrea să spună o floare / Când o priveşti în tăcere / Că ai înţeles ce vrea vântul / Când îşi alină gândul / Că ai înţeles umbrele nopţii, / Că înserarea este un mister, / Că iniţierea începe / Când pătrunzi secretele naturii.”

            Această „Iniţiere” în tainele secrete ale vieţii este ca primii paşi ai unui şcolar pe  treptele şcolii până ajunge la maturitate. Dar dorinţa de cunoaştere nu se opreşte aici şi studiul continuă cu şi mai multă asiduitate parcă la concurenţă cu anii care se scurg către trecerea în nefiinţă.

            Domnul Vasile Hatos în poemele sale tinde în permanenţă către „Absolut”, chiar şi cel din interiorul fiinţei umane, apoi urmează o evadare în Universul material. Poetul este într-o continuă căutare a perfecţiunii: „Îmi place să caut noi perfecţiuni, / Renăscând în mine metafizici perfecte!”

            Titlul sugestiv „Tainica simţire” dezvăluie de la început intenţia autorului de a-l introduce pe cititor în „simţirea” fiinţei umane, urmând ca pe parcurs să pătrundă în adâncurile acesteia.

„... dar tainica simţire / Cuprinde al meu suflet visând măreţire. / Ea cată gândul meu, visul să-l dezlege, / Făcând ca a mea minte să aibă o sfântă lege! / Este legea purităţii, este legea veşniciei, / Ce adânc coboară peste întinderea câmpiei.”

            „Tainica simţire” constituie secretul incursiunilor sale, al peregrinărilor sufleteşti în universul înconjurător, dar şi al fiinţei umane, un fel de pelerinaj incognito spiritual în ancestral pe care poetul ni-l dezvăluie în versurile poemelor sale cu tristeţile şi bucuriile sale sau cu nostalgia aducerilor aminte în tablouri metaforice unice.

„Atunci închid ochii, privind adânc în mine, / Spre o lume necunoscută ce vine de la sine!”

            Sunt întrebări şi răspunsuri, răspunsuri şi întrebări, meditaţii până la hotarul „nirvanei”, simbioza cu natura şi comuniunea cu Divinitatea într-o multitudine de „tainice simţiri”.

 

            În timp ce parcurgi poemele sale simţi că te afli pe aceeaşi lungime de undă cu poetul alunecat într-o  reverie profundă, sau că percepi zbuciumul din interiorul corpului uman şi auzi strigătul de disperare împotriva unei lumi imperfecte. Parcă te simţi transpus în locul scriitorului şi fără să vrei anticipezi următorul pas, trecerea de la o stare la alta, atingând extremele, evadând din microcosmos în macrocosmos şi invers, străbătând porţile străvezii ale universurilor paralele în zborul către „Absolut” şi „Perfecţiune”,  un dute-vino de la conştiinţă la materie, de la praxis la spiritual, ca în final să descoperi că tu însuţi eşti o parte infimă din Divinitatea „infinită”

„Tot ce cere gândul, iubirea şi durerea, / Să dau minţii iertarea şi dragostei puerea / De-a scormoni în veacuri, în lumi necunoscute, / Găsind puteri şi secoli se scurg pe viaducte / Plecând spre alte ere, spre alte generaţii”

            Tema iubirii se împleteşte armonios cu trăirile sufleteşti, cu zborul spre infinit:

„E grea viaţa unei molii, pulbere de stele / S-aruncă în infinituri ca turnuri din castele, / Atunci cuprins de focuri, de tot ce lumea lasă, / Găsind în mine dorul, o crăiasă / Coboară în palate de mărgean / Pe scări de aur moale revarsă în ocean / Acea sclipire mare de fată bucuclaşă, / Fantasme de lumini cuprind a ei faţă.”

            Zbuciumul din poeziile domnului Vasile Hatos se datorează şi plecării în străinătate (Italia) în lupta pentru existenţă. Am observat şi la alte persoane – şi asta am simţit-o pe propria mea piele când am fost în Italia pentru doi ani de zile căutând „libertatea” – deci, am observat că românii devin mai patrioţi şi depărtatrea îi leagă parcă şi mai mult de glia strămoşească. În special scriitorii, muzicienii şi artişti plastici îşi „strigă” durerea şi dorul de casă în creaţiile lor. Acest lucru îl face şi pe domnul Vasile Hatos un luptător cu vicisitudinile vieţii şi-şi exprimă crezul în versuri.

            Sunt transmise mesaje emoţionante în „Suflet de copil”, „Dumnezeu se naşte în suflet de copil” etc „ fericirea există / prin cunoaşterea absolută a spiritului / cunoscând experienţele morţii / aducând reamintirea vieţii / întorcându-mă în copilărie / la sufletul de copil / unde Dumnezeu educă conţiinţa”,  „căutându-mi fericirea / spiritul este liber / pentru că vorbeşte cu Dumnezeu / iar Dumnezeu se naşte în suflet de copil”

            Apoi suntem îndemnaţi „Să învăţăm să fim mai buni”.  Totuşi, ca într-un delir, „Nebuni suntem cu toţii” fiindcă:

 „Nu ştim să ne tratăm / De boala ce ne arde” şi „Cine n-a simţit vreodată taina nebuniei / Acela nu ştie de taina iubirii, / Nu ştie de sens, de clipă, de nimic, / E un robot în viaţă adus pe  acest pământ”

            Dorul şi dragostea de patrie ce-l poartă de acolo din depărtări, din ţinuturi străine unde se vorbeşte o altă limbă, îi macină sufletul mai ales când se gândeşte ce se întâmplă pe plaiurile mioritice:

 „Cu inima de foc, poate un cerc, poate un foc / Va pogorî şi-n ţara mea / Să ardă nebunia ce-i acum în ea, / Să ardă răul, să fie bucurii, / Să văd cum oamenii se simt ca nişte copii!”

            Uneori poetul cade în „extaze” trezind „sensuri noi în viaţă” şi plutind „în fantezii, revi încet la viaţă” deoarece „sensul vieţii are un sfârşit”.

            Sunt şi momente când poetul trece de la o stare  de pesimism la optimism, de la tristeţe la voioşie, la speranţă:

 „Sunt liber, fericiri mă inundă, / Beatitudini cresc mereu / Când ud cu-ale mele lacrimi / Veşmântul lumii din sufletul meu.”

            Ca o obesesie revine adesea amintirea copilăriei că: „orice suflet / E-un suflet de copil”, odată cu dorul de locurile natale:

 „Mi-e dor ca să umblu prin păduri surâzând, / S-aud cum frunzele sub picioare se sfâşie lin, / Să văd cum crengi de prin fagi, adânc, mă privesc” „Mi-e dor ca să umblu prin pădurea de fagi / S-ascult al naturii surâs, / S-ascult cum vântul îmi şopteşte...” , ”Mi-e dor să vorbesc cu pietre şi stânci, / S-aud al lor bocet încet îngânând, / S-aud cum plânge în mine natura.”.         Aducerile aminte îl fac să se simtă copil iar natura face parte din el „Căci pădurea e-o parte din mine!” şi  „Natura e-o parte din sufletul meu”.

            Uneori „Amintirile copilăriei” apar cu tentă de basm:

Acolo există o mare împărăţie / Este a Stăpânului Negru ce ţine broaştele în colivie, / Şi trebuie să poarte război / Cu acest obraznic broscoi, / Ce prinde broscuţe şi le închide în turn”

            La fel se întâmplă şi în „Povestea iubirii”:

„Flăcăul era Făt-Frumos, / Cu părul de aur, cu chipul frumos, / Căutau o lume fără de minciună / Căutau o lume nebună! / Cică ar fi ajuns în  Ţara Albastră / Unde colinda Pasărea Măiastră!”

            Alteori sunt create imagini clare, adevărate tablouri mişcătoare:

„Un pui de câine se înghesuia lângă uşă / O fetiţă ţinea în braţe o păpuşă, / O strânge aşa de tare şi părul răvăşit / Se împrăştie în valuri ca vălul liniştit”

            În  volumul „Tainica simţire” predomină tema ccopilului inocent ca o eliberare de stresul vieţii cotidiene, o „fugă” în natură, la satul natal, sau uneori în ancestral „Să ne visăm iarăşi copii”, „Satul adormit” etc.

            În poemul din finalul volumului „Învaţă tu, copile” se desfăşoară un şir lung de experienţe ale vieţii, cu bune şi rele, pe care „copilul” trebuie să  înveţe să le întâmpine sau să le evite. Este un îndemn spre pasul decisiv pe drumul destinului cu bucuriile şi capcanele sale.

            Primul îndemn al autorului către copil este să ia exemplul celor care i-au dat viaţă, mama şi tata:

 „Învaţă tu, copile să te renaşti râzând, / Învaţă de la mama să fii mereu plăpând, /  Învaţă de la tata să fii voios, viril, / Învaţă de la viaţă să fii mereu gentil”

            Apoi odată cu înaintarea în vârstă să înveţe cum să se ferească de obstacolele inerente ale vieţii şi respectând valorile morale să-şi atragă dragostea semenilor:

La vârsta când timpul – pe chipuri – le lasă urme adânci, / Învaţă tu, copile să nu te loveşti de stânci! / Învaţă mersul lumii şi-al ceasului oprit, / Învaţă ca în goana vieţii să fii mereu iubit”, „Învaţă de la oameni tăcut să fii în fire / Aşa cum în suflet îţi intră o tainică simţire, / Ce-o simţi când primeşti frumosul din înalt, / Dând o strălucire ca piatra de bazalt!” / Învaţă de la noapte tainele vieţii / Aşa cum apar lumini în zorii dimineţii! / Învaţă de la mama să fii duios, gentil, / C-aşa este un suflet de copil.”

            Poemele poetului Vasile Hatos din volumul „Tainica simţire” îţi ung rănile sufletului. Ele  vin de undeva din adâncul sufletului dintr-o dorinţă aprigă de cunoaştere şi absolut după cum chiar dânsul afirmă. „Singurul maestru (spiritual) este suferinţa, setea de absolut, deoarece calea cunoaşterii de sine este o cale a suferinţei! Cunoaşte-te pe tine  însuţi şi vei cunoaşte nemurirea!”

 

                Ion Nălbitoru