POSTFAŢĂ

[MARIUS IULIAN ZINCA]

 

 

            „La început a fost cuvântul!

Şi cuvântul era Dumnezeu !

Şi Dumnezeu  era  cuvântul!”

                             (Ioan 1:1-3, 10)

 

 

Seria „Cuvintelor” lui Marius Iulian Zinca continuă cu „Pierdut în… cuvinte”, volum care ni-l dezvăluie pe poet fremătând de dorinţa de a scrie. Prin cuvinte se face cunoscut, din ele se hrăneşte, îşi îmbracă propriul suflet şi pe al celor ce îl citesc.

            Nestingherite de aparenta singurătate a poetului, gândurile îi aleargă răzleţe şi colorează albul imaculat al colii de hârtie doar pentru a se întâlni la un moment dat cu cele ale iubitorilor de poezie şi pentru a se completa cu acestea, formând împreună un tot plin de viaţă şi emoţii diverse. Gândurile nerostite capătă formă, respiră şi trăiesc, acoperind cu frământările lor clipele goale.

Începutul se află sub semnul luminii şi al speranţei, iar soarele este surprins la răsărit.  Simţim o uşoară stângăcie şi poate chiar teamă de a face un prim pas spre a scrie, dar cu fiecare pagină poetul  îşi  aminteşte parcă ce trebuie să facă şi renunţă la orele de întuneric aşternute  de vreme, îşi face aripi din frumuseţe, din iubire, din speranţă şi îşi poartă cititorii către un "splendid delir" (Provocare permanentă), transmiţând sufletului nebunia întâlnirii dintre idee şi sentiment. Creionul ajunge să  aştearnă lejer gândurile pe hârtie, iar autorul se joacă cu cuvintele printre simplele, dar totuşi minunatele clipe ale existenţei, înfăţişându-ne un univers aparte.

Multe dintre poemele volumului „Pierdut în… cuvinte” sunt spuse pe nerăsuflate, într-un tempo alert, nu au nici măcar o virgulă, dovadă a dorinţei de-a scrie. De la o pagină la alta, descoperim stări şi trăiri diverse, iluzii şi lacrimi, nelinişti şi speranţe, totul vibrează de emoţii puternice. Fiecare vers în parte este o luptă interioară, o teamă de pierdere printre cuvinte şi o dorinţă de regăsire; le citim şi le gustăm pe fiecare în parte fie zâmbind, fie printre lacrimi, fie duşi pe gânduri, dar cu o bucurie neaşteptată de a ne regăsi pe noi înşine în tumultul care a animat liniştea poetului.

Cu privirea „aproape tristă”, poetul „ar fi vrut” să alunge unele gânduri ce-l tulbură (Frica) sau, de ce nu, chiar „iluzia magnifică”, dar nu o face!

Oare ce vede poetul privind “-n lăuntru” când prezentul se stinge neclar şi ciudat în lumina amurgului? Neliniştea sinelui poate fi într-adevăr dureroasă, iar cuvintele puse în contextul interior al fiecăruia dintre noi pot avea puteri nebănuite.

Dar de la “beznă” , “întuneric”, “inexpresiv”, “ceaţă groasă” sau  “împietrire”, îl vedem pe cel care scrie încercat şi frământat de emoţii, însă - de această dată - într-o palidă strălucire şi tot mai des izbucneşte lumina. De la întuneric se ajunge la umbre roşiatice, universul începe să capete culoare, iar mesajul poetic este îmbrăcat în imagini. Tainele şi sufletul poetului se ascund în interiorul cuvintelor din versuri, care se transformă într-o oglindă a simţămintelor şi se reflectă în percepţia noastră.

Cuvintele din gânduri curg într-o continuare absolut firească a versurilor de la un poem la altul, vorbesc de la sine, privirea le completează, iar emoţiile le conturează şi le dau putere de exprimare. Important este modul cum sunt receptate şi percepute, cum citim printre rânduri şi cum le încărcăm cu sensuri, căci Marius Iulian Zinca ne oferă fărâme din gândurile sale, lăsându-ne apoi libertatea de a ne  construi propriul conţinut de gânduri. Le lasă să ne bată la porţile inimii, să ne pătrundă în casa sufletului şi astfel ne ţine aproape de el pentru a descoperi un univers aparte, în care adunăm stări şi emoţii personale.

Şi aceasta pentru că scopul final al poetului este acela de a pătrunde în sufletul nostru, dar nu numai atât - pentru el este vital să rămână acolo şi să producă ecouri în mintea noastră după ce îi închidem cărţile. Prin rostire şi printr-o anumită ordine, impusă de poet, cuvintele posedă forţă magică şi au puterea de a ne transpune în lumea imaginată de acesta, de a ne transforma în componenţi activi ai acestei lumi.

Poetul este extrem de sensibil la schimbările care au loc în lumea din jur. Spiritul său simte deopotrivă cum înverzeşte fiecare frunză în parte şi cum rugineşte întreaga pădure.  Într-o lume în care pragmatismul ne domină viaţa şi pare că nu mai avem timp să simţim frumuseţea ce ne înconjoară, lirica lui Marius Iulian Zinca ne aduce cu fiecare vers mai aproape de normalitate, dându-ne puterea de a schimba cursul propriei existenţe şi a ne bucura de poezie.

În lumea reală, schimbările au loc mult mai lent, fenomen a cărui descriere o putem regăsi în poezia „Transparente aripi” a lui Nichita Stănescu, unul dintre poeţii apropiaţi de sufletul lui Marius Iulian Zinca, căruia îi sunt închinate versurile „Lui Nichita” în volumul „Cuvinte-n necuvinte”. ("Merg şi toate lucrurile dau din aripi; / aripile de piatră ale pietrelor / bat atât de încet, / încât pot smulge din ele cristale de cuarţ / ca pe nişte pene dureroase..."- Transparente aripi).

Lumea înfăţişată în versuri este un  loc de refugiu şi poetul ne cheamă să urmăm alături de el cărări neştiute. Se creează o legătură sufletească între poet şi cititor, gândurile şi simţămintele lor se caută, iar emoţiile pot cuprinde chiar şi inimile înăsprite: “Aştept din ochii storşi, / o ploaie să… cadă” (Din ochi... ploaie). Lacrimile sunt cuvinte pe care inima nu le poate exprima şi pe care raţiunea le opreşte undeva, le ascunde, iar "despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi" (Emil Cioran).                                                                       

Versurile sale ne potolesc setea cu roua sufletului, ne arată cum noaptea se transformă-n zi şi ziua se varsă în noapte, fără a şti ce ne rezervă poemul următor. Tristeţea, singurătatea, dragostea dincolo de cuvinte şi toate frământările interioare  convieţuiesc în versurile lui Marius Iulian Zinca, se caută şi se alungă una pe cealaltă dintr-un motiv foarte simplu - aparţin aceluiaşi suflet.                                                         

Primele volume ale lui Marius Iulian Zinca („Cuvinte-n necuvinte” – 2004, „Întoarcerea-n cuvinte” – 2005, „Plimbare prin cuvinte” – 2007) ni-l arată pe poet înconjurat de persoane dragi – familie, prieteni , scriitori apropiaţi sufletului său – Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Mihai Eminescu. Acum, în “Pierdut în... cuvinte”, poetul este doar în compania propriei umbre, care se mişcă şi atrage după sine umbrele fără chip cărora li se adresează.

Clepsidra timpului este întoarsă    într-un mod absolut minunat şi nisipul gândurilor se zbate pentru a curge, pentru    a-şi găsi făgaşul normal. Zgomotul paşilor poetului se transformă în muzica sufletelor noastre, gândim şi trăim, simţim şi visăm împreună la toate timpurile : "Speranţa în care / trecutul, prezentul / slujesc împrejurări / … / într-o cadenţă perfectă - / viitorul" (Lumina).

Se spune că nu e foarte important ce am fost sau cine am fost în viaţă. Contează ce lăsăm în urma noastră, iar Marius Iulian Zinca lasă cuvintele gândurilor din versuri. Paşii săi lasă urme în călătoria prin propria existenţă, urme ce nu sunt singure, sunt însoţite de cele ale iubitorilor de poezie. Versurile sale sunt o purificare a sufletului şi o concretizare a gândurilor nerostite poate de prea multă vreme.

 

DORINA LITRĂ