ÎN LOC DE PREDOSLOVIE

[Virgil Stan]

 

Iubirea – constanta vibrantă a umanului – o descriptivă şi sinergică actualizare în romanul lui Virgil Stan

 

 Frământările curente ale cotidianului şi presiunea imensă pe care acestea le pun pe umerii contemporanului, obligă omul să iasă din atmosfera curent-banală, să-şi caute refugiu într-o nouă lume creată de el, doar pentru el, o lume în care suntem invitaţi cu persuasiune să ne regăsim şi noi. Unul dintre sentimentele care au cântat sau încântat speţa umană, de-a lungul istoriei, este dragostea, ca trăire situată uneori deasupra oricărei morale, oricărui viciu şi de foarte multe ori transformată în sentiment pur, nobil, din care să se nască poveşti de viaţă incredibile. Se ştie, însă, că sufletul nu are vârstă, ci împrumută doar consistenţa amintirilor acumulate. Visul unei dragoste împlinite, împărtăşite, este un sentiment pe cât de comun, pe atât de greu de realizat. Oamenii ştiu să iubească în multe feluri, să-şi manifeste sentimentele, uneori - constructiv, alteori – distructiv. Se pricep de minune să fie duplicitari, să transforme neadevărurile proprii în adevăruri pentru cei din jur, să închege dragostea fragilă ca un balon de săpun, să creeze iluzii terminate deseori cu dezamăgiri crunte. Rareori se construiesc iubirile ce se dovedesc a fi sincere, înălţătoare, netrucate de dorinţe ori interese ascunse şi meschine.

De-a lungul istoriei au existat celebre perechi de îndrăgostiţi, care au făcut deliciul cititorului, împătimit să caute sublimul. Să amintim sumar, doar de câteva dintre ele: Cleopatra şi Marc Antoniu – o iubire desprinsă dintr-un scenariu shakespearian, o dragoste tulburătoare, dar neîmplinită datorită uneltirilor şi uneltitorilor potrivnici. O altă poveste de dragoste incredibilă este cea dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal – finalizată cu ridicarea celebrei construcţii Taj Mahal (monument funerar) devenit simbolul planetar al iubirii eterne, în care se odihnesc cei doi îndrăgostiţi. Şi, fără să uităm de romantismul shakespearean

Romeo si Julieta – o poveste de iubire universală, iubirea imposibilă, tragică sub toate aspectele ei. Şirul poveştilor incredibile de dragoste poate continua: Orfeu şi Euridice, Cupidon şi Afrodita, Ulise şi Penelopa, Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Othello şi Desdemona, Henry şi Catherine, Maitreyi, Salim şi Anarkali, Abelard şi Eloise, Lancelot şi Guinevere, Piramus şi Thisbe.

Iubirile moderne sunt „upgradate”, denotând - parcă - mai puţin romantism şi implicând o mai mare detaşare emoţională. Eroii acestora sunt oameni obişnuiţi, însă, cu certitudine, povestea este lipsită de aura mitului sau doza de supranatural. Un astfel de love story, construit pe un triunghi al erosului este „Zborul spre stele” al romancierului din Mangalia Virgil Stan, ce publică frecvent, sub pseudonimul Gelu Pescaru, pe foarte multe dintre revistele literare online sau tipărite din ţară şi din diaspora.

Romancier, prin excelenţă, Virgil Stan ştie să deruleze cu flexibilitate, stil şi vervă scriitoricească, un fir epic limpede, fără rupturi de ritm, să „picteze” personaje vii, pline de surprize, desprinse - cu certitudine - din cotidian. În romanul său de dragoste, erosul - construit cu delicateţe şi o deosebită atenţie la detalii - este pur, lipsit de orice urmă de indecenţă ori trivialitate. Un om cu o experienţă remarcabilă de viaţă are abilitatea de a crea stări de exaltare incredibile: picură peste secvenţele „fierbinţi” nevoia de tandreţe şi romantism sau construieşte declaraţii de dragoste desprinse parcă din nemuritoarea poveste a sultanei Hafsa şi a lui Yavuz Sultân Selim Khan (conducător al imperiului otoman, dar şi un erudit creator de poezie arabo-persană din secolul al XVI-lea): „…acum sunt ca o adiere a brizei care-ţi şopteşte, suspinând de dor, numele în noapte, când nisipul umed mi se împleteşte în părul răsfirat peste umerii goi, dezmierdaţi de răcoarea mării. Sunt marea care-ţi sărută buzele înfierbântate de arşiţa iubirii încă nenăscute sau cerul înstelat care te îmbrăţişează în tăcere, aşa cum pot fi şi luceafărul ce străluceşte

aninat la zenit în revărsatul zorilor. Îţi port în gând suspinul şi mă îmbăt din tăria sentimentului de împlinire...”.

Se spune că un roman fără o poveste este o scriere fără esenţă şi vibraţie şi, de ce nu, lipsită de valoare. La Virgil Stan există o poveste, în acest caz o furtunoasă idilă dintre „Cupidon” şi „Afrodita”, ce se petrece sub privirile insidioase ale „Herei”. În roman, Ştefan, un burlac boem - arătos şi bogat, le atrage în mreje, ducându-le în „alcovul” său pe cele două femei (mamă - Gloria şi fiică vitregă - Dalia), construind două fulgerătoare poveşti de dragoste paralele. În acest triunghi al dragostei, la bază sunt dorinţele raţionale, premeditate, ale celor doi protagonişti maturi, iar spre vârf este dorinţa sinceră, căutarea febrilă de rost şi împlinire a protagonistului mai tânăr. Apar astfel diferenţele clare de abordare, datorate experienţelor proprii şi viziunii diferite asupra vieţii – ca perpetuu spectacol. Romancierul se pricepe de minune să „deseneze” - în câmpul vizual al cititorului - florilegii, care să sublinieze feminitatea, să laude muza, fapt întreprins cu precizia unui ceasornicar elveţian care, cu o deosebită răbdare şi atenţie la detalii, îmbină rotiţă cu rotiţă pentru a-şi perfecta mecanismul. Pedanteria este aproape feminină: „Rochiţa avea drapeuri frumoase, volănaşe la decolteuri şi bretele, iar la nivelul taliei era lucrată cu un passe plisat care-i scotea în evidenţă şi mai mult talia subţire. Avea sandale albe moderne, cu talpă platformă, potrivite pentru orice outfit, să pară şi mai înaltă. O poşetă minusculă îi atârna neglijent pe umăr.”

Femeia şi feminitatea sunt punctate cu rafinament analitic - „Femeia trebuie de multe ori privită ca pe un obiect de artă. O originală sculptură a naturii, care a inspirat marii artişti ai lumii ce au generat opere nemuritoare cu dalta sau cu penelul lor. Fără o femeie frumoasă toate acestea nu puteau să apară.”, tot aşa precum iubirea este intuită ca sens tumultuos dar şi pozitiv al vieţii, un rug ce trebuie perpetuu întreţinut: „Iubirea nu poate rezista multă vreme dacă nu este exemplificată prin fapte, dacă

zilnic nu-i dai dovezi că există în sufletul tău, aşa cum flacăra nu poate rămâne aprinsă dacă nu este alimentată cu oxigen. Ca să exemplifice acest lucru acoperi o lumânare cu un pahar făcând ca aceasta să se stingă. Iubirea nu poate fi durabilă dacă nu este protejată.”.

Printre întâmplările derulate rapid, pe firul poveştii transpar frământări, întrebări, implicaţii şi consecinţe pe care unii dintre eroii şi le asumă, iar alţii le neagă cu vehemenţă. Povestea în sine nu are ceva senzaţional, dar surprinde prin epicul articulat, bine structurat, prin situaţiile create şi pasajele descriptive generoase. Finalul acesteia este oarecum intuibil, Dalia nu se căsătoreşte cu boemul Ştefan, ci face o altă alegere, care cu certitudine îi va aduce mai mult echilibru, pace sufletească şi împlinire prin iubire. Deşi se doreşte un roman modern de dragoste, „Zborul spre stele” are „ceva” din poveştile romanţate ale mijlocului secolului al XX-lea, din boemul cinematografiei americane. Modern este cadrul fizic şi conjunctura socială în care se petrece acţiunea, însă povestea şi personajele imprimă „peliculei” o doză de parfum retro, ceea ce este încă un aspect inedit din punct de vedere literar. Citind „Zborul spre stele”, ne amintim de protaza formulată de Gabriel Jose Garcia Marquez, şi anume: „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.”. Un alt lucru îmbucurător este acela că poeţii şi cărţile Armonii Culturale au devenit lecturile favorite ale unor personaje de poveste - Dalia (vorbim aici despre poeta Georgeta Minodora Resteman şi cărţile sale de versuri „Descătuşări – Fărâme de azimă” şi „Rătăcite anotimpuri”). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este încă o reuşită - în arealul romanului de dragoste, iar Virgil Stan - un savuros cronicar al iubirii – ca sentiment unic, înălţător, universal valabil.

Gheorghe A. Stroia

    Adjud – brumar