Drama poetului în „Perlele uitării”

[Ion Nălbitoru]

 

 

            Domnul Geantă Constantin este nu numai un profesor de istorie care „răscoleşte” trecutul omenirii, ci şi o personalitate care pătrunde în lumea spiritului uman, în adândul sufletului fiinţei umane prin creaţiile sale literare. Autor a numeroase articole publicate în revistele de specialitate online sau pe hârtie a abordat cu succes mai multe genuri literare. A publicat în volume diverse lucrări ca eseist, prozator, dramaturg şi poet: „Imnuri barbare!, „Iubirea mea din veşnicie”, „Puterea cuvântului”, „Perlele uitării” etc.

            Ultima sa lucrare publicată este un volum de poeme intitulat „Perlele uitării”, un nume sugestiv deoarece însăşi versurile domniei sale sunt adevărate perle ale sufletului. În ele găseşti o profundă meditaţie amestecată cu nostalgie şi durere. Cartea reprezintă o călătorie care începe dintr-un trecut îndepărtat, antic, apoi urmează etapele vremii până în prezent.

            În paginile lucrării „Perlele uitării” autorul îşi cântă durerea produsă de pierderea fiului. Acest eveniment nefast din familia sa şi-a lăsat amprenta asupra întregii sale activităţi literare, ceea ce face ca în fiecare lucrare a sa să plutească o undă de tristeţe. În versurile poeziilor din „Perlele uitării” melancolia ce se desprinde din ele pare să ajungă la hotarele paroxismului, a disperării poetului neînţeles născut parcă într-o lume care nu-i aparţine, plină de suferinţă şi durere, cu nedreptăţi sociale, dar şi ale destinului; o judecare a sorţii uneori nedreaptă cu fiinţa umană prin „răpirea” îngerilor nevinovaţi...

            În versurile sale se întâlneşte un amalgam de psihologie, filozofie, istorie, cultură şi civilizaţie, dar şi o evadare spre ancestral, ca o rugă către Divinitate.

            Poetul îşi începe volumul de poezii printr-o evocare a sursei sale de inspiraţie, a muzei:

            „Cântă muză / Uitarea şi marea, / Cântă, / Prin tăcerile veacurilor, / Pe poetul / Mort, sub roţile nepăsării”

            Într-o manieră tristă este reliefată imaginea poetului, eternul căutător-rătăcitor, neînţelesul, pesimistul:

            „Nu este nimeni, / E doar Vântul şi Neantul. / Oh, călătorule rebel, / Imprudentule, în veşnicii / Nu te teme!”

            Totuşi undeva la orizont el întrevede o rază de speranţă:

             „Dar atunci, / Pe Mările Sudului, / Corabia Speranţei / Va râde / În furtunile târzii.”

            Aproape în toate poeziile sale, domnul Constantin Geantă, exprimă în imagini zbuciumul din sufletul omului, deznădejdea, disperarea, tristeţea :

            „Pe-o stâncă / Aripile-ntinse / Şi-un hău în spate. / Pribegie...”

            În „Perlele uitării” temele abundă de la mitologie la iubire, de la depresie la speranţă. Nu scapă de condeiul autorului nici regimul de curând apus, dar care încă mai are ideologi în actuala societate:

            „Mâine, / Când se va pune taxă / Chiar şi pe iubire, / Luminiţele / Vor părea / Tot mai îndepărtate, / Pentru că / Flagelul roşu / Nu a eradicat / Încă / Din cei nenăscuţi”, „Destine şi vieţi / Coborâţi în Infern!”

            Domnul Constantin Geantă îşi manifestă indignarea şi protestul faţă de nedreptăţile societăţii în poemul „Mai poţi fii optimist” :

            ”Mai poţi fii optimist / Ştiind / Că poate mâine / Visele / Îţi vor fi confiscate?”

Şi totuşi dorinţa de libertate este primordială:

             „Oh, zeilor, / Daţi-mi lutul / Şi dintru început / Voi modela / Mările şi sorii, / Nopţile şi zorii.”

            Pentru poet nu există îngrădire, oriunde ar fi el, este liber să-şi poarte cu el crezul şi să zguduie grilajele chiar şi cele ale închisorilor în poemul metaforic intitulat „Poetul după gratii” în care mesajul este foarte clar, ideea de libertate, de exprimare a sentimentelor şi simţirilor sufleteşti:

             „crucificat / în numele ideii / poetul / este cel care / certifică / nemurirea / unui neam / prin cânt”

            De un lirism aparte, emoţionant, se bucură patria într-un tablou mirific în care România este descrisă geografic în versuri:

            „Ţara noastră / Străjuită / De culmile Carpaţilor, / Scăldată / De valurile mării / Şi încinsă / De brâul / Bătrânului Danubiu”, dar şi o redescoperire a istoriei şi un omagiu adus în memoria celor care au murit pentru libertate, eroii fiind nemuritori căci: „Singurul adevăr / Se află / Între / Coperţile inimii.”

             Autorul face aluzie şi la atrocităţile comuniste comise la Gherla, Aiud sau Piteşti, la cei care au murit în închisoare pentru un ţel, pentru democraţie. Poezia „La poarta marilor suspine” este nu numai un protest împotriva regimului totalitar, dar şi un strigăt de durere. Şi totuşi speranţele poetului apar ca nişte „himere” la care nu poate ajunge:

            „În spate e noaptea, /În faţă e oaza. / Pe drumul mătăsii / Un joc de cuvinte / E viaţa./ Departe e Meka, departe!”

            Autorul face şi un remember al celor ce au apărat glia strămoşească:

             „Voievozii pletoşi / Alungă hoardele... / Dinspre pietrele de întemeiere / Străbate un cânt... / Străbunii, / Mânuind plugul şi sabia, / Au durat citadela / Iubirii de neam. / Din codri, / doinele urcă / înspre simfonia / neamului românesc.”

            Apoi face o trecere în revistă a figurii proeminente a lui Mircea cel Bătrân :

            „De la Cozia / Umbra lui Mircea / Veghează asupra noastră.”, iar în continuare autorul aminteşte de oraşul său Călimăneşti.

            Dar domnul profesor Geantă face o incursiune şi prin efigiile greceşti, transpunându-se chiar în „bătrânul Kalidas”:

             „Eram bătrânul Kalidas, / Care vâslea în depărtare” şi „Alături de străbun Ovidiu / Cântam iubirile târzii”

            Alteori poetul stă „rezemat” şi priveşte la „Fântâna amintirilor”

            În poeziile „Perlele uitării” dedicate soţiei sale poetul îşi cântă iubirea: „Legenda Dragostei, / Legenda noastră.”

            Poetul îşi continuă aventura pornită din antichitate până în prezent, de la Heraclit până în mileniul III, amintind chiar de unele legende, ale Semiramidei sau de aventurierul „Don Qujote” El însăşi, în rătăcirea sa poetică, se crede prada unui blestem, noţiune care apare de multe ori în acest volum.:

            ”Poate vei înţelege / De ce n-am întâlnit-o / Niciodată / Pe Dulcinea / Şi de ce  / Blestemul meu / A fost / Să rămân / Veşnicul rătăcitor.”

            Şi totuşi începutul Mileniului III în care îşi pusese atâtea speranţe pare să-l dezorienteze trădându-i aşteptările

            Autorul nu evită să-şi cânte dragostea pentru iubita sa în minunate versuri ca în „Fata din vis”

            Foarte interesant cum scriitorul face un inventar „La ordinea zilei”. Dar de la „Paradis” se tece adesea şi la tema morţii, justiţiara de data aceasta nedreaptă care i-a răpit fiul, provocându-i o mare durere încât toate poeziile sale poartă „umbra durerii” pe care numai un părinte o poate înţelege, o durere şi o întristare care nu va dispărea niciodată. „Copilului meu” este un poem dedicat fiului său Cristinel plecat prea devreme în acel pelerinaj fără de întoarcere, acolo undeva sus ca un înger printre stele.

            Volumul se încheie în aceeaşi notă de tristeţe cu poezia „Sânge şi lacrimi”:

”Sânge şi lacrimi. / Ultima şoaptă / Din cânturile Persefonei, /E cununa lui Helios / Şi... au pornit asediile.”

            Domnul Constantin Geantă dă dovadă de multă sensibilitate în scrierile sale, exprimându-şi sentimentele din adâncul fiinţei sale, răscolind, cu tristeţe, sufletul cititorului şi îndemnându-l la meditaţie.

            Domnul Nicu Cismaru în prefaţa acestui volum afirmă pe bună dreptate că:  „Perlele uitării este ea însăşi o perlă valoroasă care, peste timp, va primi botezul posterităţii. Această lucrare, pe care n-o poţi citi fără să meditezi, defineşte portretul autorului Constantin Geantă şi rămâne amprentă valoroasă în biografia lui”

 

Ion Nălbitoru – membru al L.S.R.