Amestec(ate) - experiment eseistic pe marginea volumului de versuri „La Ghizunie”, a autorului Ion Lazăr da Coza

[Tudor Cicu]

1. „Lumea satului” de dincolo de cuvintele poemului

         Motto:

„Ce circ este acela și cum poate el aduce fericirea unora, dacă cei rămași acasă, prin vizuini, suferă?”

                                                                      (Marin Sorescu: viziunea vizuinii)

 

 

      „Se zvonise (prin sat) că scriu poezii./ …Sau se uită la mine/Ca boii lu' Gândacea”, spune Ion Lazăr da Coza în cartea sa „La Ghizunie”, tipărită la Adjud: Armonii cultrurale, 2016. Dar despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca sătenii din Bulzeștii  poetului ivit „singur printre poeți”. Poetul vrâncean îi întoarce gândul și își informează cititorul că o să scrie și el „La Lilieci-i mei”, aducându-le un omagiu. La începuturile mele literare veneam dinaintea ascultătorilor cu o foaie de hârtie pe care aşternusem ceea ce aveam de gând să le transmit. Apoi, am renunţat. Am înţeles că doar vorbindu-le liber, deschis, eşti recepţionat şi urmărit cu viu interes. Să ne amintim că Socrate nu credea în limbajul scris. El le explica discipolilor săi, că doar limbajul vorbit îţi dezvoltă memoria. Că punându-şi credinţa în scris, cititorul îşi va aminti doar lucrurile de afară, străine de tablourile pe care ţi le dă vorbirea în direct.

    Un prim omagiu i-l aduce, poetul din Coza, lui Nălăică Doisă: „Da, mă', ăla care,/Dacă se-aghesmuiește/Peste măsură/O vede pe/Fecioara Maria,-n alb”, cum zicea și Marin Sorescu, în Minunea, că lui Lungu „i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte”. Acest Nălăică nu se mulțumește numai să relateze „minunea”, dar „cum și unde o vede…/ …Se pune în genunchi/A mătanie/Și-adoarme-așa/Cu fruntea-n țărână/Și cu turul pantalonilor/În vânt./Se trezește mântuit!Zice el” (Mântuitul).

    De altfel, marii oratori au acaparat masele, tocmai pentru că  au demonstrat că discursul adevărat este însoţit de mimica şi „expresia” privirilor, de cunoaştere. Probabil că memoria noastră (sugera cineva) reţine mult mai bine atunci „când există o pastă vie a stilului textual”. În labirintul memoriei, limbajul vorbit mi-a sugerat de la început ceva asemănător cântului îngânat de un bătrân şi gusla lui, despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale lumii.

     În poemul satiric „Pălărie nouă”, Ion Lazăr da Coza ne face prezentarea lui Vasile, a' lui Ghirboață „băiat sărac” și căruia i-a venit rândul la însurătoare. Miezul „istoriei” de față o privește pe Ileana, soața, care „se îngroșa în/talie, văzând cu ochii” și dacă era întrebată de vreo lele de prin sat, cum și când se întâmplase să fie cu burta la gură mai mereu, ea răspundea, roșind: „…Atunci când și-a luat,/Vasilică, pălărie nouă!”. „Și când și-a luat, Vasile, pălărie nouă?” era întrebată din nou, ea tot le zicea, așijderea:„-Atunci când am rămas gravidă” ori și mai evaziv: „Nu știu eu. Vasile știe!”

   M-aş situa de partea lui Platon cel care credea contrariul despre cuvântul scris, nu cel oral susținut de înțeleptul Socrate și transmis, cum vedem, de Ileana lui Ghirboață, suratelor. Dar să nu uităm că spre sfârşitul vieţii sale şi-a schimbat radical opinia, fiind de partea lui Socrate. M-aş supune îndată primei opţiuni platoniene, dacă aş şti că, numai prin scris, până la inima cititorului meu, mi-e permis să urc fără nici un efort. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă (ca Platon, spre finalul vieţii), întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...”, scria Cioran. Să fi însemnat acest gând cioranian, drept replică la disputa sa cu Petre Ţuţea? Amândoi se adresau mulţimii cu arme diferite. Dar care dintre ei avea dreptate?

    Dilema aceasta îmi dă prilejul să vi-l aduc acum, în față, pe unul zis Moțăilă din poemul poetului din Vrancea și care „era omu' de casă a' lu' Dănvacă” (sugestive, nu? aceste denumiri ale personajelor!).  Acest Moțăilă, când ai lui „se duceau la oraș să se-nnoiască de sărbători” și îi lăsau vorbă că „pe la unu… unu și ceva/dai mâncare lui Odăgădău” (porcului), căuta repejor unde chitiseră ăia cheia de la dormitor „și nici n-a clipit bine/că era-n fața televizorului/la muzică populară”, iar când începea să-i cânte Mărine la nunta ta, ori Fetele lu' tata, uita de toate alea. Și când își aducea aminte de găleata cu lături de pe foc… smucea „săracu' găleata și prin curtea geroasă/către coteț/lăsa vălătuci de aburi/mai ceva ca o locomotivă de mocăniță năucă”. Dar, vezi dumneata, cititorule?! Odăgădău, flămândul, după ce se înfipse în lătură ca un calic norocos „așa scoase din vârful plămânilor/un guițat scurt/răsunător/și alerga cu râtul în zăpadă”, că nu-i rămânea bietului Moțăilă decât să-l bruftuluiască, nedumerit: „-Nu-ți plațe boțan?!... Mănâncă omăt, drațe!” (Odăgădău).

    Închipuiți-vă câte lucruri interesante ar trebui, aici, scornite, pentru a ține sus steagul, odată cu maestrul, pentru a fi gata să dai o replică acestui Moțăilă de să rămână toate dobitoacele ca mâțele-n coadă? Și… etc. etc. Doar ne vom rezuma la cele spuse de Ion Budai-Deleanu, care scria: „Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara…” Și-am încălecat pe-o șa, și cu voia dumitale, cititorule, voi mai încăleca.

 

 2.   O lecţie uitată de mulți: Răzvan şi Vidra!

 

                           Motto:

                            „ Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău        

                              E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău”

                                                  (B.P.Haşdeu: Răzvan şi Vidra)

                              

   „Când te-o boteza gura lumii/intri în istorie și gata”, scrie într-un poem din cartea sa „La Ghizunie”, Ion Lazăr da Coza. Orice judecată este cumplită. Dar când ai intrat în gura lumii, vorba aia, nici dracul nu te mai scoate! La judecata pe care o făcuse Răzvan boierului Sbierea, sub antologica zicere: „Un rob pentru un galben” (vezi primul cânt), astăzi, constat cu mâhnire că-n lumea scriitoricească unii se vând (mai mult îşi bagă grumazul în jug), pentru un „galben” iluzoriu. Ar fi trebuit să le răspund, aşa cum îi răspunsese Vidra lui Răzvan: „O prăpastie ne desparte/Eu prea sus şi ei prea jos”.

     În Judecata, Bujulică bătrânu' credea că dacă pui jalba sub ochii judecătorului, „ăsta o citește/și-ți dă dreptate”. Numai că judecătorul îl pusese pe el să-i citească jalba fără teamă „dacă-I zicea taică ori moșule/mocane sau boule parcă-i mai venea cumva/da nu văd bine dom'le judecător…” Numai că Bujulică pierduse procesul „deși dreptate ar fi avut” și întors acasă, la baba lui, oftă: „-Degeaba ai carte, băbuță,/dacă ți-ai lăsat ochelarii acasă…” Trist, am spune noi, nu-i așa? E mult mai greu să te judeci pe tine decât să judeci pe altul. Omul, mi-ar fi spus cineva, trebuie judecat după fapte nu după vorbele scoase cu cleștele și aruncate pe tobogan spre gura lumii. Chiar așa! De acolo, de unde Petru Dulfu le-a cules pentru poveștile sale. Păi, ce, toate poveștile sunt ca cele din lumea lui Păcală și cei din satul lui?

     Cei cu mintea întreagă pot să facă front comun cu „Maria”, personajul din piesa nejucată (scrisă înainte de moarte) a lui Fănuş Neagu, care spunea un adevăr de necontestat şi, chiar se poate aplica unor neica-nimeni ai unui imperiu al prostiei încât adevărul, voit a se vârî în faţă cu înfăţişarea asta de miel dat de pomană („Du-te afară şi te dă în leagăn. E un leagăn în cireşul din curte”) - precum Turnul Babel - ne apare ca o zădărnicie grandioasă. Iar dacă nu ai înţeles, navigatorule „însemnat” pe anumite mări liniștite, măcar stai pitit până te trece pontonul, pe malul celălalt. Citind până la capăt cartea lui Ion Lazăr da Coza ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura luminoasă a țăranului ajuns la mahala, care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat de odinioară, pe vremea când „flăcăul cu armată era mai așezat”, nu ca „fătălăii de azi” cu burta până la genunchi. De parcă s-ar fi uitat de către toți cum jucam șotronul la țară, cu astfel de ziceri: „Tanța manța/Șade pe tănțoi bănțoi…” etc. 

     Cum seamănă, mai toate, ca-n povestea lui Cotin Guscă „un om mărunțel și aprig„ din poemul Tandrețe, of! Trezit cu zăpada până la clanța ușii, gospodarul „nădușind sub bundă/cu lopata a țârcăit/pârtie spre oi/spre cai/la produșcă” și cum hodinea oleacă, nevasta scoase capul mieros după ușă poruncind să facă pârtie și-n grădină (adicătelea spre latrină), numai ce-l auzim pe Cotin Guscă: „Daa, frumuuoaaaso!... Te-i câca și n-ai pârte!?”

    „Așa-i tot românul nostru,/Pân' n-o face un pic/De zgâncă moare.” Că am simțit-o și eu, pe pielea mea. Ca o căţea turbată s-a proptit între ţambrele gardului, de la o vreme, unul care şi-ar dori să-mi ia locul la lansările de carte din urbea noastră. Cronicarii oraşului, care au mai lăsat câte ceva despre unele însemne ale trecerii noastre prin cetate, spun că pe cronicarul incomod l-ar fi dat cumătra vulpe pe firul apei, ca pe Romulus şi Remus, în brațele lupoaicei. Susnumita vulpe se trage dintr-o familie de neam al cintezoilor de curte. Bietul pui de cuc, oricum l-ar fi întors privighetorile în cuib, nu era el cel pe care să-l încânți cu basme.

    Poetul vrâncean (pentru a păstra cele „scrise” din bătrâni) se adresează, aici, celor tineri, celor cărora Cioran le spunea că sunt o artă a înţelepciunii şi harului. Pentru cititorul tânăr, de astăzi, căruia m-am adresat tot timpul, nu există o altă cale descrisă în dobândirea unui răspuns, decât acesta. Îmi închipui că poate sunteţi trişti şi revoltaţi, citind, azi, pe internet, astfel de tâmpenii ca şi cele semnalate, mai sus; dar poate n-ar trebui să pierdeţi orice speranţă. Clepcea (din Stâlp, nu alta), alt personaj din cartea mai sus amintită („nu-i așa că explicația-i faină ca fainoșagu' în pateu?); „la dou'-ș-opt de ani” fusese dat pe mâna „babelor cărunte” care-l și însurase cu una „de astea gata lărgite” din satul vecin. Iar tânăra nevastă, mai cu „un hi-hi-hi mai un he-he-he” avea să-l îmbrobodească pe veci, pe fătălăul și veșnic „însurățelu” (de către babele satului) Clepcea.  Parcă i se potrivesc spusele lui Creangă despre unul, Luca Moșneagu, căruia porcii îi spărseseră gardul și se înnădise în grădina lui la păpușoi.

     Pentru că, luaţi aminte şi la versurile altora: „Sârma azi are-un altul ce merge pe ea” (Vladimir Vâsoţki).   

 

 

3. Dilema demiurgului rău

             Motto:

                „Fără îndoială că diavolul este cel care a inven­tat calomnia”. 

                          (Sfantul Nectarie din Eghina)

 

 

    Poate unde se răspândește foarte repede, ca nicăieri, la sat inocenta eroare și otrăvita calomnie, sub acțiunea minuțios brodată a prostiei, se transformă în minciună cu o fantastică repeziciune. Porecla își are și ea sâmburele de adevăr tot în acest hățiș al erorii, calomniei și prostiei unora. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor narațiuni poematice. Bocetul lui Moțăilă din poemul „Adevărul” lui Ion Lazăr da Coza își are, în nebuneasca revărsare verbală, unele „cugetări” extrase și din speculațiile unor astfel de trăiri încătușate în minciună. Dar să redăm acest neaoș bocet: „di ți-ț proț ță-l boțețc atâta mă'/îmi rămâne averea dțumati/îmi rămâni/ț' numa' cocoața mea țtie/câtă bătăi-o mâncat/di la tetea Ion…/iote cum boțețc proții -/țor-mea-i cu crații în mărățini/proața mea-i cu crații la deal/ț cu capu' divali/di i ț văd toate țele/Iftini 'ț dă cu furca-n cap…/proți-proți- frati…” Spunea Sfântul Nectarie, că limba celui ce denigrează urăşte ade­vărul. „Calomnia a nimicit tineri şi bătrâni, domni şi cârmuitori. Calomniatorul se bucura cu atât mai mult cu cât lucrarea sa are sorţi de izbândă”. Fără ei, mă întreb, tragedia de la Piteşti, descrisă de Virgil Ierunca ori Paul Goma, regăsită şi-n cartea profesorului buzoian C I Stan „Crucea reeducării”, ar mai fi existat? Miasmele descompunerilor morale îmi stăruie încă în nări. „Chiar dacă unele întâmplări au avut asupra-mi urmări dureroase, ele au fost totuşi mai blânde decât ale multor altora, căţărâtori şi după aceea, vreme îndelungată, pe culmile deznădăjduirii”, era mărturisirea unuia care a supraviețuit iadului de la Pitești. „Sămânţa răului a fost aruncată pretutindeni şi maladia urii proliferează, face victime şi în afara zidurilor şi gardurilor de sârmă ghimpată, nu numai în interiorul lor” – mai spunea Mihai Buracu. Scriitorii se întorc, mereu şi mereu, la acele experienţe făcute pe om, pentru a nu se uita vreodată şi lua aminte de cei contemporani. Satele românești sunt doldora de astfel de experiențe umane. Asta nu înseamnă că, luat individual, omul nu-și are și drama lui. Poemul „Privata” ni-l scoate în față pe Gujabă: „Gujabă era singuru'/Din sat/Care-și auzea inima bătând/ ...De aceea/Ținea pe lângă el, mereu,/Câinele/Să nu iasă vreun nebun,/Din vreo tufă, să-i facă Bau!>>/Și să-l trimită pe lumea ailaltă, pe negândite.”  

    Diavolul însă nu cedează şi îşi defineşte în unii oameni lucrarea sa. Vrea să-i arate lui Dumnezeu că omul nu-i croit după chipul şi asemănarea sa, aşa cum a dispus. De unde să știe Gujabă, că tocmai de la acest câine care „țâșni prin răsuflătoare,/Cu blana lui rece și udă,/Încurcându-se prin brăcinar...” avea să-și audă pentru ultima oară inima făcând „Zbâc!”? Era noaptea, la privata din fundul grădinii, când aflat „pe vine” se chinuia să-și amintească numele domnitorului care-a impus latrina în fiecare gospodărie. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei acum despre încercarea mea de a le buzunări la infinit sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”.

    Că și la țară, printre babe și muieri de tot felul, se practică magia vrăjitoriei, nu ne îndoim. Interesant (dacă e ceva interesant în astfel de practici) este cum sunt făcute și pentru ce sunt făcute. În poemul „Solidaritate” poetul din Vrancea descrie o astfel de scenă uluitoare. Iat-o: „făceau muierile noastre păpuși-bărbați/cu-n capăt de șfoară-ntre picioare/o puneau pe Homidoaia să le descânte/și să înnoade șfoara/bărbații li se întorceau acasă/buzați și negri/de supărare că amanta nerezolvată rămânea...”. Umorul celor petrecute cu femeile care lucrau la îmbuteliat vinuri se revarsă abia când acestea hotărăsc, în cor, să-i joace un renghi (de răzbunare?) directorului bacantei bahice: „Homidoaica  vâști un ac în șalele/păpușii o jimbătură adâncă/și-un rictus vertebral aproape că mi-l/îngenunche/pe director/dar a doua zi era vesel nevoie-mare/secretara/după ce-l întinse pe canapea de-un masaj/îi găsise-o/căpușă-n coaste/de-ar fi știut îmbuteliatoarele noastre vajnice/una ca asta/ar fi cusut-o și pe secretară/'ntre picioare/că directorul era-nsurat”.

     Veţi spune: sigur, autorul acestor rânduri îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni, în cântul al IX-lea din Ghilgameş, cei care păzeau între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. Din teamă de a spune lucrurilor pe nume, cred unii, mă complac în căutări imposibile, imitându-l pe Emil Cioran la care răspunsurile erau destinate unui „indefinit şi căutat voiaj al rătăcirilor”. Şi ajuns aici, îi dau dreptate atât lui P. Ţuţea cât şi lui E. Cioran chiar şi atunci când demiurgul cel rău le sufla (unuia în pana cu care scria, celuilalt în vorbirea aruncată ca sămânţă pe pământ) că civilizaţia însăşi este un semn al căderii omului, spre mâhnirea demiurgului bun. Adevărul, nu-i aşa, există, dar calea n-o cunoaşte nimeni. Ironia și umorul, am crede, doar din astfel de nevrednice întâmplări poate răsări, dar iată-l venind și dinspre cele vrednice, din casa Domnului. Adormise popa în timpul slujbei și ca să-l scoată din încurcătură dascălul se trezi, în plină adunare, cântând îndemnul de a-l lua în spinare ca să-l ducă în strană. Că „popa era răgușit/Și pașnic bondărea/Prin altar/Ca un sfânt rătăcit/Stan Jopârță/Mai că mi-l fură evlavia/Ori de-a-mpicioarelea somnul mi-l doborâse/ .../Tata-ntâi/La explozia de râs/Mi s-a-ncruntat/Dar când a-nceput ca un scopit/Țărcovnicul să cânte/Că nici 'mnealui bine se vede treaba nu s-a putut/Înfrâna/A explodat ca un ou/Pus la copt în șperlă” (Hramul).

    Dilema demiurgului cel rău instalat în om, rămâne, indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie. Daca Ponţiu Pillat s-ar fi spălat pe mâini cu apa din cişmelele de la Piteşti, apa folosită atunci s-ar fi prefăcut în sânge ori şerpi veninoşi care l-ar fi înspăimântat până şi pe demiurgul cel rău. Dar până atunci, el ţine morţiş să ne fie contemporan, scormonind prin gropile cu gunoaie şi haznale de tot felul, doar-doar va găsi un locuşor pentru a-şi arunca sămânţa răului din el. E cam ceea ce i se întâmplă lui „Nea Șalagău” care, neoficial, racordase la rețeaua publică un bec de neon printr-un droser și se fălea pe toată ulița cu bravura lui. Asta până când „...un neom i-a zis odată/Aprinde dracului lumânarea aia/De s-a cătrănit omu'”. Și ca să-i cadă la suflet fala (cu vârf și îndesat), un oarecare Ziziric îi va arunca de la înălțime droserul, ca ăsta, Nea Șalagău, să-l prindă în pălărie. Iar droserul „ca baioneta prin friț la Mărășești/Străpunseră pălăria...” de-i făcu plachie șase falange de la un picior. Dar dacă nebunul ar fi ținut pălăria deasupra capului, cum avusese inițial de gând? Nu-și băga coada însuși Michiduță? De aceea nu pot decât să descopăr o singură legătură cauzală între bine și rău: acțiunea minuțios brodată a prostiei. Ca în povestea lui Creangă, humuleșteanul.

 

                                              

 

 4. Cântecul amintirilor

           Motto:

„Ce bine e să treci prin stepă, să te zoreşti spre casa ta... Fuge din nou prin stepa largă cneazul Igor; dar teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna”

                  (Al. Mitru: „Cneazul Igor”)

 

   Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă. Printre ai tăi mai auzi că a murit câte unul ori altul și cum la moartea fiecăruia cade o stea, tu o dai la iveală prin aceste cuvinte ce seamănă mult cu un cântec al amintirilor. Și cronicarul acestor rânduri, pe vremea când se întorcea acasă, printre ai lui, era convins că sufletul îi era pândit de amintiri așa cum pândesc păsările de pradă muribunzii, pe orice câmp de bătălie. Ca în povestea cneazului Igor. Când povestea despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit... cum vestise bătrânul ce tocmai își rostise cu ajutorul guslei, povestea, am simţit o mare durere ca atunci când mă întorceam, recent, din satul dobrogean unde îşi au loc veşnic, în cimitirul satului, ai mei părinţi. Priveam la stepa dobrogeană (din mersul automobilului) şi zăream, în închipuire, imaginea lupului cel tânăr încolţit de acei săteni, pe o parte a muntelui Chasseral (din povestirea „Lupul” de Hermann Hesse), chinuit de sete şi de foame. Îl atrăsese mirosul de animale, într-un grajd al satului acela de munte, numai că, un glonţ avea să-l nimerească şi, deşi retras la adăpostul unor brazi, avea să-l dibuiască ţăranii şi să-l doboare cu bâtele din dotare. Atât i-a mai fost dat să vadă: o lună uriaşă şi roşie ca sângele. Când asupra lui s-au năpustit ţăranii cu bâtele „el n-a mai simţit nimic”.

    Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar una dintre cronicile lirice din cartea autorului vrâncean (Bilanț se cheamă poemul) aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, sadovenian. Luptătorul viteaz, moș Magâlă, pe care mulți îl lăudară pentru faptele lui și-l uitară a doua zi: „Trei ani de război și patru/De siberie făcuse dar ca acum/În brumarul drumului/Nu le duse dorul”. Pentru că fata („de-ar fi la noapte vreunul/Dintre ei ochii să-nchidă”), n-ar ști din străini, de unde s-o anunțe. Și ca ea, ceilalți mai mici, cu toții, plecați prin lume, uitând să mai vină pe-acasă. Scena zugrăvită de autorul vrâncean e de-un tragism aparte. Să ni-l imaginăm pe moș Magâlă, într-o căscioară, alături de baba lui, în vreme ce se jeluiesc între patru pereți (unul-altuia!), că duși fiind copiii lor prin lume, se vede treaba că i-au uitat. De ei nu-și mai aduc aminte: „Pe târnațul îngust/Lângă băbuță stând/Umbră-n umbră/Moș Magâlă recapitula/A câta oară:/- Una-n lumea mare/unu-n Groapa lu' Soare/altu'-ntre chioare… Ce-am/crescut noi, babă?” Știa și baba lui că nu poți lovi cerul, dacă te superi, tam-nisam, pe el. Dar când îți numești „draci” copiii, o spui cu strângere de inimă.

    Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. Dar „în prestigiul metafizic al chinului” - cum spunea Cioran – aş vrea să-ţi amintesc, numai ţie, că atunci când n-ai măsură în nimic, ca în cazul celui amintit, te măsori şi cu Dumnezeu.

    Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber! Tot ceea ce ne este amintit în poemul Oglinjoara, îți arată că acest spectacol al lumii este atât de înșelător: „Încă mai credea/că Boțica lui i-a făcut/Cu oala” (adică farmece!). El, un bărbat arătos, iar despre ea: „Noapte fiind sau în beci de te aflai cu ea/Îi simțeai urâțenia nu altceva pe lume”. Soțul acesteia pare a fi în pielea broaștei învățate, ce nu a ieșit încă din baltă și e convinsă că a cunoscut lumea. S-o fi crezut vreun Rică fante de Obor, că și la cîrciumă se lăuda „ca prostu' după vatră/cu toate avute și neavute”. Până într-o zi: „Dar mândria locală cuvântul/și-a spus/C-o lespede cât o/Potcoavă de murg îi băgă nasu'-nlăuntru turiței”, de trebui ca Boțica să-i aducă oglinjoara și să-i arate ea:  „cine-i mai frumos, păunașule!”

    J.L. Borges spunea un lucru sigur: când ceea ce scrii seamănă cu viaţa, proza ta de-un lirism aparte e salvată „de ceea ce nemurirea îl preferă: adevărul durabil”. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc în memoria neamului meu deosebit de vrednic. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om ajuns la capăt de drum?  Privind în urmă, rețin că mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Adică, să construiești cu migală ceva durabil. „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase, în copilărie, din toate ghearele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. În întregul ei, cartea de poeme „La Ghizunie” seamănă cu un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi.

    Cu atât mai mult, în chiar poemul intitulat „La Ghizunie”, depinde din ce parte a gardului privești lucrurile ca să dai de miezul lor. Ion a' Chetrei (parcă pornit pe urmele humuleșteanului) uitase de caprele sale „Drela Nela și Coca/Mai era și Nița” păscând nestingherite prin alea coclauri. Se înserase când trebuia să le aducă în ogradă „la muls”. Începu să le caute de zor „Prin Cheia lui Dănăi: țâi-gî-țî/A urcat în Podeac: țâi-gî-țî/S-a dus la Muchie: țâi-gî-țî/Pe la Ghizunie…” (Locu' ăsta avea un fior a' lui- n.a.). Și acolo, începu să-și strige caprele: „țâi-gî-țî/Se-ncumeta el/Schea!” - i se răspundea ca ecou. Schimba comanda, ecoul și el își zbârlea mustața, tot o joacă. Joacă-joacă, da' de speriat copiii, nu alta: „de nu l-ar fi oprit moș Pricochie” care-i spuse că, ceva mai devreme, aținuse el caprele „că s-ar fi dus în Grochițe în/cosârea oamenilor”. Asta îl mai liniști pe micul erou, mai ales vorba din bătrâni spusă: „se spune că ăluia/căruia ghizuina nu-i întoarce/vorba așa cum a grăit-o/îi om însemnat”. Vorbă sfătoasă tare! Și plăcută. Să-ți meargă la inimă! A schimbat Dumnezeu scenariul? Nu, pentru că avea în vedere un spectacol grandios. Taina inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Și rămânem cu bucuria celor descrise în frumosul poem.

     În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu autorul acestor cronici cu tâlc, multe vom mai afla, dar îi vor da, oare, şi cronicarului crezare? Povestea noastră despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit.  Când focul s-a stins şi toţi aflaţi pe lângă Iaroslavna, au uitat de cină, luna ascunsă după nori nu uită a răsfrânge un boţ de lumină pe ţeava puştii cu care tocmai fusese ucis lupul lui H. Hesse. Asta, ca să dăm și noi ceva fiori celui care a rămas ca moș Pricochie: „lăcrimând în zare/Mângâind creștetu'/Lu' Ion a' Chetrei”.

 

                                            

5.  Pierderea paradisului

 

   „Pentru poet, totul curge în tot, trupul devine un arbore care zboară, steaua piatră, gândul trompetă de flăcări; iarba se face albastră și unduiește în cer, ochii sunt lacuri de munte în care plânge Dumnezeu”

                        (Matei Călinescu)

 

   Și tot de la poet știm că numai rostit cuvântul își poate împlini rostul său adânc de pasăre purtătoare în zbor a revelației avute în timpul scrierii. Când poetul își scrie poemul el își retrăiește copilăria în paradis. Panait Istrati povestea într-o nuvelă, schiţă (ce-o fi fost) cum a călătorit pe un vapor, clandestin, până în Alexandria, în Egipt. Viaţa unui vagabond nu i-a fost doar, aşa, un şir de visuri înşelătoare. Uite, că-şi amintise (de la mama lui, pesemne) că în Alexandria avea, expatriat, un unchi pe nume Vanghelis, ajuns milionar. În fine, că ajunsese la el şi acesta îi pusese în palme un fişic de lire sterline. Veţi spune: ce chilipir pe capul bietului băiat! Ei bine, nimic nu e pe degeaba. După cum mărturisea autorul, se pare că i se ceruse un lucru ce echivala cu moartea sufletului: să se despartă de coate-goale, prietenul însoţitor în aventură, de Mihail. Nimic nu-i pe degeaba: totul se plăteşte. Această pierdere a paradisului avea să o cunoască și Ghiștină din Manciparea, care „din țarcu' oilor/L-a zărit venind înzăpezit/În vacanță pe fiu-su”. Din scrisorile ce le trimisese în ultima vreme, își dădu seama Ghiștină că „băietul i se schimbase mult”: Da'-i ieși în cale/Nu tu sărut mâna/Să se aplece s-o sărute/Vorbă-n ciorbă/Bun găsit papa…” și „…Nu am pef sa ma/Deplasez cu tene/La stana Vepe la depozitul de fanel/Să vă tălmăcesc până nu uit/Nu am chef să vin cu matale/La stâna Veche după fân pentru/Împuțitele astea de oi (traducere aproximativă/desigur)”. Atât îi trebui lui Ghiștină: cum stătea în țarcul oilor „în lopată sprijinindu-se”, i se năzări (după discuția cu fandositul și „emancipatul” de fiu-su, pe berbecul care se oprise din mâncat și se uita la el, întrebător, de! O așa grozăvie de fecior nici de nasul lui nu era. Și tot așa cum soarele încinge opinca, încinge și opinca piciorul; degeaba cerul se ascunde îndărătul săgeților lui Ghiștină, ca la Rovine! „Ce este mai oiule/Nu place fanelul?”, se oțărî odată, cu toată ura sa, asupra berbecului, Ghiștină, că animalul „de trei ori s-a rotit ca o galaxie în loc/Și a colapsat pe-o parte/Cu sânge-n nas/Nu a prins cuțit”. Deh: istoria își îngroapă eroii, nu și adevărurile!

    Nuvela lui Istrati, la care făceam trimitere, se chema ceva „între un prieten şi o tutungerie”. Dacă sunteţi curioşi să aflaţi sfârşitul acestei povestiri, fiindcă pe oamenii cu inimă îi va face să freamăte, întrucât, fără îndoială, viaţa este cu totul altceva decât ne închipuim noi, te îndemn, cititorule, să citeşti naraţiunea amintită. Lecţia de viaţă, lecţia de prietenie a lui Panait Istrati, face mai mult decât iluzia aurită a unei promisiuni deşarte. O astfel de iluzie îţi transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă care încotro, în largul oceanelor şi mărilor, fără o destinaţie anume. La întâmplare. Un om care practică o viaţă întreagă un fel de joc al amăgirilor, ajunge printre străini să trăiască, în cele din urmă, de unul singur. Şi mai departe nu există decât deşertăciunea deşertăciunilor. Cum i se întâmplă și proaspătului liberat de armată, Silică a' lu' Popricu care știa că „om de zăpadă stuchit de căldură și praf/Erai dacă/Ofițerul de serviciu/La-mpărțitul corespondenței/O dată pe săptămână măcar/Nu-ți striga numele înflorat de vreo/Florica/Fyfy sau de-o Mărie-Mymy/ ori de-o Maricica/Cyca…” (Picapul). Că el îndrăgostit lulea, de Petrana/Petrya lu' Tetica era. Ăsteia, după ce mă-sa, Tetica, dăduse un tăuraș tainat pe-un picap, nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas. Că de, dacă nu-ți urla difuzorul în fereastră, să te știe lumea, nu existai. Se cam fudulise de când cu picapul, Petrana. Dar și el, Silică, odată liberat „fudul/Purta valiza ca pe-un cozonac rumenit/Cu ochii pe drum năzărind-o/Pe-a sa Petrana în orice umbră da'-i fu calea/De Iorguța lu' Calup tăiată”. Și trece flăcăul pe la Petrana să se intereseze de chestiune… Acolo: „Să-ți sară/Șase destoinice surori în cap/Nu-i de colo și nici măcar/Nu înțelegea cu ce a greșit (urla și picapul)”. Iar cronicarul acestor rânduri nu poate spune decât că iubirea care nu se exprimă naște monștri interiori. Că o apă a cărei curgere este blocată devine o mlaștină.

    Tot Sarsailă, cum spune, undeva, autorul vrâncean, l-ar fi îndemnat din anaforă, pe șoarece să se înfrupte „de-a ajuns săracu' liliac de noapte”. Ori, să fim mai exacți: dacă la spovedanie, camera unde „moși babe surde fecioare”, i se destăinuiau popii Pavâl erau dinainte oblonite în așa fel ca preoteasa, Penistița, să asculte toate „rătăcirile satului”, ne mai mirăm de ce șoimii care zburau odinioară „în lupte” au devenit ca niște găini jumulite? Nu ne rămâne decât să-i ascultăm strigătul ce avea s-o dea de gol „de parcă-i ardea pe tăpșan acoperișul”: „- Văleeeeu, Pavâlii-Pavâliii!.../un drac de șoricel/a intrat în camera cu rugăciuni!” (Șoarecele).Tot aşa cum o fi strigat şi popa din cartea aceea a lui Cervantes: hangiului, hangiţei, fiicei acestora cât şi lui Maritornes, toţi de faţă, când îi văzură pe Don Quijote şi pe Sancho întorcându-se, după atâtea incursiuni, înapoi la han: „Dea Domnul să nu ajungi şi dumneata în doaga oaspetului dumitale, don...”.

     Proastă zi a nimerit și Bofică a' lu' Mârțag „că-i fusese drumul tot o fleșcăială amorțită de ger” de când „s-a răsturnat a doua oară căruța de-a/Descărcat și-a-ncărcat-o iar săracu'/Numa'-n șale l-a pupat până a ajuns/pe-nserat/În ogradă în casă” (vezi: Caloian). Nevastă-sa „zolea într-un feredeu/Niscai rufe”. Dar, cum noaptea toate pisicile sunt negre, Sarsailă o îngionti și pe ea între coaste, de-l trimise degrabă după apă, tocmai la gârlă, că de! și-așa era dumnealui ud leoarcă. Întors de la gârlă Bofică își vărsă năduful și o făcu pe „caloian”, adică: „Fleoșc/Pleoșc” îi turnă gălețile în cap, ca să fie și ea udă și să se poată duce după apă, cum i se spusese și dumnealui. Și s-a dus femeia „cu moțocu' leoarcă”, de ne-o imaginăm bolborosind tot drumul, ca don Cordenio a lui Cervantes, ce tocmai auzise glasul unui argat de la catâri „care de frumos ce cântă, te încântă”, de nu-i mai venea să plece de la streaşina casei unde păru el a pricepe cam ce cânta catârgiul, deşi îngheţase bocnă.

 

                                           

6. Când se lasă cortina

            Motto:

„Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu”

                                           (Sfântul Tihon).

 

     Heidegger, vorbind despre limbajul poeziei la Hölderlin, ne îndemna să nu citim poeziile la întâmplare şi fără o pregătire prealabilă. Pentru că este limba cuvântului scris, ori pentru că nu este în măsură (cel nepregătit) să realizeze, în mod efectiv, că poezia nu este o ctitorie a fiinţei? Şi (pentru iniţiere) Heidegger ne va drămui din gândurile sale cu câteva sugestii care urmează să ne arate adevărata cale. Dar nu cumva, tot prin cuvânt, omul a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? Cum s-ar zice, a cutezat să iasă către Fiinţă şi să-i pătrundă în intimitate? Păi, parcă e mai clar Moțăilă (vezi: Cărăușie) când îi zice lui Gașpir a' lu' Momârță: „Gata!/Când văzuse tronul căruței cu păpușoi/Pe jumătate plin”. Ca apoi, întrebat: „Mai pun?”, să nu stea pe gânduri și să spună fără nicio reținere „Puni-puni!”. Pățania acestora avea să rămână ca-n anecodata cu călărețul care abia după ce se risipește colbul drumului, poate să vadă dacă mai are calul sub el. Dar ce te faci când îți pică armăsarul sub tine? Ridici din umeri ca Moțăilă: „La primul hop/Ca o mumie egipteană.../.../Căruța se dezmiembră în cele patru/Puncte cardinale/Inocent/Moțăilă ridică din umeri:/Io am țpuț puni-puni da' tu di țe-ai puț?” Chiar așa! 

      Pesemne, în modul de rostire al poemului scris, e surprinsă şi cuprinsă fiinţarea - după marele teoretician al lui Hölderlin. În funcţie de rostirea ei, sunetul şi scrisul „reprezintă ceea ce pare cel mai uşor de sesizat” – scria Heidegger – şi că o anumită formă a scrierii poate reprezenta semne pentru o semnificaţie a rostirii poetice. Dar, de aici – de la semnificaţia ei – până la o despărţire conflictuală a Fiinţei de Nefiinţă e doar limba ca atare, nu-i aşa domnule Heidegger? Fiindcă, dacă am înţeles bine, limba nu este ceva care aparţine omului, ci acel ceva care îl are pe om şi-i determină existenţa. Aici, cred că ne-a surprins poetul Ion Lazăr da Coza: cu ce îndrăzneală mai poți vorbi despre viață după ce ai îngropat-o, definitiv, în tine? Gânditor și poet, Ion Lazăr da Coza își va nota totul (în plan ideatic); adică concepea metaforic și liric lumea satului său: „...moș Sucitu/își duce de frânghii vacile supărat/La vânzare...” (Lămurire). Era de 9 Mai (notează cronicarul) „când pe-un hat/Când pe-un răzor” moșul se îndrepta spre iarmaroc, cu inima strânsă. Tâlcul acestui poem mi-a adus aminte de metafora din Kena Upanishad, cu cele două păsări care stau pe aceeași ramură. Una din ele se mișcă în lumea care există pentru ca tu să afli cine ești, în vreme ce cealaltă stă și o privește, nemișcată, cu mare atenție. Să revedem dialogul dintre moș Stan Sucitu și acel vecin care-l întâlnește în drumul către iarmaroc: „- Bre, moș Stane.../.../duci toate vacile la iarmaroc?!/- Nu, tată! Numa' pe-ale mele...”

    Dar când pui întrebări ai sentimentul că înaintezi într-o junglă,  iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Ceea ce i se întâmplă și lui moș Stan Dumitru – de-un neam altoit cu Nechifor Coțcariul - (Ăștia îi ziceau Diunmetru – n.a.), fiind de statură scund și „neastâmpărat ca un prâsnel”, și văduv. „De când? Pustia știe!” (vezi: Verișoarele). Parcă simți amărăciunea din poezia lui Emil Botta: „ Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: să te fereşti!”.

      Lecturând cartea de poeme „La Ghizunie” a lui Ion Lazăr da Coza, mi-am adus aminte cum H. C. Andersen ne mărturisea că în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Dar numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere, e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti care, atenţie! - poate însemna pentru toţi, calea  pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau despre faptele Apostolilor. Cum viețile oamenilor nu seamănă cu viețile sfinților, spunem și noi: poate așa s-a scris, acolo, istoria.   

   Și iată-mă căzut în capcana acestui spectacol al lumii descrise de autorul cărții „La Ghizunie”. Să fi exagerat Creatorul când a creat o lume atât de amăgitoare încât oamenii să fi rămas, veșnic, blocați în hățișurile ei? Mă scoate din nedumerire „Baba Șuca/Mărguța nu Malahuca” (din poemul intitulat: Pomana). Cea care ducea multe vorbe de vâsc și hamei de ici-colo: „Dar ce nevastă nu poftea/Despre surată/Vecină/Străină să afle gunoiul unde-și ascund/Să pară ele mai curate...”. Atunci stau și mă-ntreb: ce-l făcea, oare, pe Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susţină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Când se lasă cortina spectatorii părăsesc, în tăcere, sala de spectacole. Asta ar trebui să fac și eu? Să procedez ca furnica umblând cu atâta grijă să nu răstoarne bobul din spinare? Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi pe a acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? V-am lansat, deja, întrebarea pe care și autorul vrâncean și-a pus-o, în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă. Dacă am avea noi dezinvoltura cu care acel Shakespeare se plimba prin acel secol, cu o siguranță nepieritoare, poate am mai schimba istoria, pe ici pe colo!

 

 

                                                        Sfârșit

 

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Maestre, nu știu dacă un terț apreciază faptul că volumul La Ghizunie merită un astfel de demers din partea dvs. Semnalele primite până acum spun că da.

Eu nu-mi arat decât încântarea că am asistat la un spectacol al unui spirit cultivat și generos, deopotrivă. 

Cuvintele de mulțumire îmi sunt sărace - fac doar o reverență!

Prețuirea lui,

       da Coza

[Tudor Cicu]

Abia după publicarea lor în  ”Salonul literar” se va căuta și comenta  cartea pentru a realiza justa ei valoare în literatura actuală. Fiindcă o vor citi și cei din țară.