RADU CÂRNECI - Interviu din cartea "CONVORBIRI ESENŢIALE" autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

…Omul cultural nu se naşte, el se formează în funcţie de nişte calităţi personale şi de unele funcţii ce i se dau (de conducere, de organizare, de reprezentare). Mai totdeauna, el se simte răspunzător nu numai de cele ale sale, ci şi de cele ale altora, ale societăţii în care trăieşte...

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Stimate maestre, după câte ştiu, sunteţi unul dintre scriitorii cu cea mai întins activitate - peste 60 de ani în câmpia literelor române; aţi arat, aţi semănat, aţi cules, v-aţi bucurat de rodul talentului şi hărniciei dumneavoastră; asta şi pentru că, încă de copil, aţi simţit o chemare ieşită din comun către poezie. Cu toate acestea aţi ajuns la Silvicultură şi nu la Filologie! Cum s-a întâmplat?

RADU CÂRNECI:Stimate domnule profesor, drumurile vieţii mele au fost marcate de câteva întâmplări misterioase, cu urmări aproape fericite, am avut un destin bun, cred că acolo sus, deasupra noastră, Cineva m-a însemnat, iar ursitoarele au urmat îndemnul acela absolut... Întrebarea dumitale e de înţeles; răspântiile mele, întâmplările deci, sunt poveşti adevărate...

Prima dintre acestea este că m-am născut într-un sat mărunt, Valea lui Lal (între dealuri şi munţi), din fostul judeţ Rîmnicu Sărat (Slam Râmnic); era într-o vineri dimineaţa, 14 februarie 1928, cu mari zăpezi acoperind totul: pădurile din preajmă şi apa pârâului Câlnău şi, departe, munţii Vrancei somnolând în ceaţă. A doua întâmplare: la sfârşitul celor şapte clase primare, profesorul Ion Ghinioiu, care supraveghea examinarea absolvenţilor din douăzeci de sate, m-a remarcat ca fiind primul dintre toţi copiii). Acest bărbat de chip şi suflet ales m-a smuls, pur şi simplu, din acel colţ neştiut de lume, m-a dus la Liceul teoretic „Regele Ferdinand“ din Rm. Sărat, am reuşit ca bursier şi am parcurs cele opt clase în doar şase ani!... Îmi face plăcere să-mi amintesc de examenul de bacalaureat, când am uimit comisia prin faptul că am recitat în latină din Ars amandi mai bine de un sfert de oră! Mi s-a recomandat să mă înscriu la Facultatea de Litere şi Filosofie, ceea ce s-a şi întâmplat...

C.I.U:Iertaţi-mă de întrerupere; v-aş ruga să relataţi, pentru cititorii noştri, acea admirabilă întâmplare cu prof. George Călinescu…Mi se pare elocventă în acest context...

R.C:Da, cu plăcere!, mai ales că de-a lungul timpului meu cultural m-am referit în mai multe rânduri la divinul critic şi la marile-i fapte spirituale... Deci, eram la examenul oral la limba română. Subliniez că profesorul nu ţinea cont de acele bileţele, nu o dată, formale. Prefera să pună întrebări, altele, spre a descoperi, eventual, tineri cu har întru cele ale scrisului şi culturii. Seria era de cinci candidaţi, eu fiind ultimul; întrebare: „Care poet, a cerut, pentru întâia dată, să i se plătească opera tipărită?“ Întrebare-încuietoare! Toţi au rămas uluiţi: D-ta?, tăcere!, d-ta?, tăcere!... d-ta (adică eu); ca într-o străfulgerare, mi-a răsărit în gând, săgeată nebună, şi am zis, cu voce aproape afirmativă: - Macedonski. - Bravo!, a confirmat profesorul, bravo! De unde ştii? ..., de unde vii? - Vin de la Liceul „Regele Ferdinand“, din Rm. Sărat! - Cine ţi-a fost îndrumător de lecturi? - Dl. prof. Ion Săndulescu! - Săndulescu!, unul, ăla, brunet, cam voluntar, tip deştept şi foarte bine pregătit, mi-a fost coleg! Oricând ar onora această catedră!... Bravo! mă bucur!...

C.I.U:Şi mai departe? Văd că întâmplările devin determinante în desfăşurarea vieţii dumneavoastră... Un adevărat roman...

R.C:Viaţa fiecăruia e un roman... Acum, iată una din întâmplări, care mi-a schimbat viitorul... Era, deci, în 1948, din motive de timp economic sărac, deschiderea cursurilor universitare s-a amânat cu o luni de zile; n-aveam de ce să pierd timpul în Capitală; era octombrie, era spre sfârşitul culesului, era seară şi am prins ultimul tren spre Moldova, ultimul vagon, ultima scară, ultima clipă... Asta a fost! Mai departe destinul şi-a jucat rostul, aşa cum i s-a poruncit din cer!... Da, am cunoscut în tren o jună copilă, o liceană din Suceava, de care m-am îndrăgostit într-o clipă, un coup de foudre!... Am renunţat la Bucureşti şi am intrat la Facultatea de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc (mutată acolo din Capitală) unde, mai apoi, am adus-o şi pe cea care mi-a devenit pereche definitivă. Între timp, facultatea noastră s-a unit cu cea din Braşov, unde am şi absolvit, devenind ingineri pentru cultura pădurilor. Da, acesta-i răspunsul (cam ocolit) la întrebarea d-tale. Din această întâmplare majoră, au decurs, cu anii, altele şi altele, care mai de care mai spectaculoasă şi mai importantă. În timp, întâlnindu-mă cu colegi de la Bucureşti, aceştia au povestit că prof. G. Călinescu şi-a exprimat în mai multe rânduri regretul pentru plecarea mea: - „Auzi, la Silvicultură! Ce să facã el acolo? Locul său era aici! S-a trădat pe sine însuşi, şi-a trădat chemarea. Aveam un gând ales pentru el...“ Asta a fost!...

C.I.U:Aţi rămas un romantic! Şi multe din faptele dumneavoastră se explică prin aceasta... Mă întorc puţin în timpul de început literar. Ca majoritatea colegilor generaţiei dvs., aţi fost, într-un fel, tributar proletcultismului epocii..., apoi v-aţi îndreptat - v-aţi fixat! - pe o dimensiune interioară dintre cele mai importante ale fiinţei umane, iubirea. Dacă ar fi să mai începeţi o dată, aţi face aceeaşi alegere? Ce bucurii v-a adus această poezie?

R.C:Da, din păcate, aşa a fost; atunci s-a dat cezarului mai mult decât merita; da, iar unii chiar fără să li se ceară. Proletcultismul anilor ’50 a însemnat un recul cultural mult dăunător creaţiei spirituale româneşti. S-a ridicat, însă, generaţia 60 a reaşezat în bună măsură lucrurile pe făgaşul firesc din punct de vedere estetic, reuşindu-se o revenire la tradiţiile naţionale. În ce mă priveşte - da, ai dreptate! – am ştiut să ies din contingent, am îndrăznit pe calea regală a poeziei de iubire (nu am zis de dragoste!, deosebirea este esenţială, de taină!) care, de-a lungul anilor, mi-a adus împliniri definitorii în contextul liricii anilor ’70-’90. Cărţile mele: Orgă şi iarbă (remarcată de Perpessicius şi Vladimir Streinu), Centaur îndrăgostit, Umbra femeii, Grădina în formă de vis, dar, mai ales, Cântarea Cântărilor (parafrază modernă la celebrul poem din Vechiul Testament, atribuit Regelui Solomon) au pus definitiv pe creaţia mea marca de aur a Poeziei de Iubire. Totodată - în aceste volume – am re-adus în folosire sonetul (asemeni unor remarcabili colegi: Doinaş, Dimov, Vulpescu, Ion Horea, Tudor George, Horia Zilieru ş.a.), acest gen potrivindu-se în mod deosebit liricii de filosofia iubirii. Da, această poezie mi-a adus notorietate, premii şi alte alese bucurii ale împlinirii prin creaţie, depăşind, într-un fel, biografia autorului.

C.I.U: Aţi omis, ori aţi uitat câteva cărţi, pe care, în bibliografia dvs., le cred importante: Banchetul, Oracol deschis, Nobila stirpe, Timpul judecător, Pasărea de cenuşă...

R.C:Stimate prietene, nu le-am uitat! Îmi sunt la fel de dragi ca şi cele mai sus numite; ele întregesc (din interior) chipul autorului. Acestea, dar şi antologiile din propria-mi creaţie: Un spaţiu de dor (col. „Cele mai frumoase poezii“ - 1980), Clipa eternă (col. „Poeţi români contemporani - 1988), Heraldica iubirii (col. „Biblioteca pentru toţi“ -1999) îmi împodobesc sufletul şi conştiinţa de om şi de creator de frumos...

C.I.U: Stimate maestre, fiindcă aţi amintit de antologii, ce sunt acestea, în concepţia dvs., ce rol le hotărâţi?

R.C:Nu eu le hotărăsc funcţia de cărţi alese, ori cărţi esenţiale, reprezentative pentru un gen, pentru o temă, pentru un timp, pentru un grup de autori etc.; consider antologiile ca pe nişte bănci în care se tezaurizează importante date spirituale, oricând la dispoziţia celor interesaţi, din care pot lua ceea ce le trebuie fără dobândă sau restituire...

C.I.U:Nimeni - până la dvs. - n-a mai încercat asemenea cuprinzătoare cărţi tematice. Nu cunosc dacă alte literaturi deţin asemenea ediţii pe mari teme ale vieţii naturii, omului şi creaţiei. Da, şi, iată, după o activitate literară prodigioasă de peste o jumătate de secol, v-aţi reîntors la pădurea atât de dragă sufletului dvs; studiile pe care le-aţi scris, dar mai ales marile antologii închinate pădurii. Cum v-aţi angajat la întocmirea acestor cărţi care incumbă un volum imens de muncă? Prima, mare antologie a dvs., pe care o răsfoiesc adesea cu plăcere, este cea care - în patru volume – oglindeşte Poezia pădurii române, în care semnează majoritatea poeţilor - de la cei populari la clasici, moderni şi contemporani. Aş spune că e o carte de neam păduros, cum, inegalabil, zicea Blaga, şi, prin aceasta, statornic şi de neînvins...

R.C:Domnule coleg, aş vrea să mă explic mai pe larg, aş dori ca în chipul poetului să fie cuprins şi cel al silvicultorului, care a profesat - cu bună ştiinţă de carte şi dragoste de natură în general şi de pădure în special aproape zece ani, timp suficient pentru o temeinică aşezare într-o armonioasă împletire a celor două mari iubiri: cea faţă de poezia ca împlinire şi dăinuire prin spirit şi cea faţă de marea fiinţă vegetală, pădurea, cu toate ale sale! Sigur, poezia de inspiraţie silvestră este o permanenţă în creaţia-mi originală, în cea de iubire cu filosofia sa existenţială, ca un fluid vital fără de încetare!... Da, aşa mi-a fost dat, ca atât Pădurea, ca şi Poezia să mă prefere! Să mă aleagă! O întâmplare de taină?!

C.I.U:O, da! Dumneavoastră aţi împodobit ideea de pădure românească într-o aură de sublim şi de ne-trecere, ca şi în cele trei volume din Cinegetica. Vorbiţi-ne şi despre celelalte mari antologii cu care aţi înzestrat lirica românească. Nimeni, până acum, n-a reuşit să adune, în trei volume, Sonetul românesc, de la Gheorghe Asachi - întemeietorul - şi până azi, aproape 200 de ani; mai adaug la aceste înfăptuiri splendida ediţie antologică din Cântarea Cântărilor! Cine are în biblioteca sa aceste cărţi mari (unicate!) este un om bogat şi poate fi prădat!...

R.C:Ei, să nu exagerăm!... M-aş referi, doar, la Cântarea Cântărilor, care cuprinde 16 variante (traduceri, parafraze, dramatizări şi alte interpretări) începând cu textul din Biblia lui Şerban (1688) până azi. Dintre cei selectaţi voi numi, cu preţuire de urmaş-continuator, pe episcopul de Blaj, Paul Petru Aron (1760), Samuil Micu Clain (1795), I. Heliade Rădulescu (1869), Iuliu Dragomirescu (1901), Corneliu Moldovan (1908), Marcel Romanescu (1925), Gala Galaction şi Vasile Radu (1934), Patriarhul Nicodim (1944), Ioan Alexandru (1977), Dinu Ianculescu (2008), Mitropolitul Bartolomeu Anania (2000). Acest op, ediţie de excepţie, constituie, fără tăgadă, (şi) o istorie a gândirii poetice şi a evoluţiei poeziei de iubire în limba română, demonstrând din plin harul acestor interpreţi.

C.I.U:Legat de Cântarea Cântărilor - această capodoperă universală a Iubirii dintre Cer şi Pământ; aş spune că sunteţi la vârsta când trăiţi, în fapt, un vers de excepţie (al dvs.!): „ne-mbrăţişăm tăcuţi cu ton ascet...“, da, minunat! Şi totuşi, stimate maestre, ce rol a avut femeia, dragostea, în viaţa şi creaţia dvs.?..

R.C:Un rol important! Cel mai important! Am fost, de la natură, un căutător de frumuseţi adevărate, mergând către desăvârşire. Bunele lecturi esenţiale mi-au acutizat şi sensibilizat simţirea şi dorinţa de perfecţiune întru frumos, iar unul din instrumentele folosite la împlinirea imnelor închinate iubirii a fost şi rămâne Sonetul. Trei dintre întâiele-mi cărţi cuprind numai sonete: „Umbra femeii“ (cu subtitlul: sonete de încântare şi admiraţie), 1968, „Grădina în formă de vis“ (noi sonete de iubire, deci de iubire, nu de dragoste!) 1970, şi „Sonete“ (de iubire şi moarte), 1983. Sigur, în ceaţa de vis a unor asemenea cărţi stăruia un chip feminin, idealizat până la istovire, ca la Petrarca, chip care-mi împodobea somnul şi, mai ales, ne-somnul, halucinând într-o împărăţie a irealului...Nicăieri-ca în poezia de iubire - poetul nu se poate împlini până dincolo de marginile fiinţei sale spirituale, o demonstrează toţi marii creatori, de la Regele Solomon, la Eminescu; este şi motivul care stă la baza întocmirii antologiei Mari Poeţi ai Iubirii din lirica universală, la care trudesc de aproape zece ani, procurându-mi alese bucurii sufleteşti, adevărate desfătări întru spirit!... Vezi dumneata, noi, traducătorii, călătorim cu gândul în lumea autorilor respectivi, le trăim viaţa, pasiunile şi virtuţile, intrăm - ca nişte actori, sau ca nişte hoţi! - în fiinţa lor şi devenim mai bogaţi, mai ştiutori de Binele şi Răul ce se înfruntă de-a lungul veacurilor până azi şi până mereu... Da, poezia iubirii (a mea şi a altora!) mi-a dăltuit fiinţa într-un mod special, superior, esenţial; ei, dar câte nu s-ar putea spune, pe această temă eternă! Aici, chiar, m-aş autocita cu un fragment dintr-un poem despre Iubire, filosofând, desigur, despre rolul şi marea-i putere: „... Iubirea-i axul cerurilor toate/În mari rotiri cu muzici peste poate/ Un semn al ei, şi lumi cu lumi se-adună/ Idei dansează, hăurile tună/ Stele-n ghirlande leagănă-se roate:/Iubirea-i axul cerurilor toate...“

C.I.U:Admirabilă definire a acestui sentiment ceresc şi pământesc. Îmi aminteşte de încheierea studiului semnat de regretatul eseist Radu Enescu, la antologia dvs. „Clipa eternă“ (Ed. Eminescu, 1988). Spunea acest distins (fost) student al lui Blaga: „... Radu Cârneci, opera sa – amestec rafinat de sensibilitate şi inteligenţă artistică, de virtuozitate de orfevru şi de inspiraţie tumultuoasă, precum şi de încredere ilimitată în puterea Cuvântului şi a frumosului - va dăinui. Pentru că această apologie a iubirii prevesteşte viitorul. Cel puţin şansa noastră cea bună. Deoarece, în acest veac de hipertrofie a inteligenţei, a gândirii calculatoare, a lucidităţii adesea dezabuzate, trebuie să reînvăţăm să iubim, să nu mai comprimăm puterile afective ale sufletului uman, pasiunile sale generoase. Iar această sever selectată antologie reprezintă un popas înalt pe drumul indispensabilei şcoli a dragostei autentice“. Cred, Stimate Maestre, că această definire a poeziei dvs. este una dintre cele mai potrivite artei care v-a adus admirabile împliniri şi satisfacţii spirituale... Dar şi familiale, da, se spune că părinţii care au fete sunt buni de pus la rană; dvs. aveţi două fiice - şi ele pline de har, amândouă personalităţi puternice, preţuite în lumea artelor, şi care, la rându-le, vă împodobesc. Se mai spune că aveţi rarul cult al prieteniei - consecinţă a sufletului dvs., a stării de graţie pe care o emanaţi spre cei din preajmă (ştiinţific vorbind, ar fi vorba de unde alfa!); de asemenea, că aţi dori ca prin puterea frumosului, a Poeziei, să mântuiţi lumea (chiar şi pe Adam şi Eva de păcatul originar!, să-i readuceţi la puritatea din Paradisul pierdut, aşa cum reiese din finalul apoteotic la „Cântarea Cântărilor“)... Credeţi în această minune?...

R.C:Îţi mulţumesc, prietene, pentru multele cuvinte măgulitoare!... Aş vrea, însă, a-ţi atrage atenţia că despre unele persoane (personalităţi!) care au făcut ceva în viaţă, de la o vreme, începe a se crea poveşti (se intră în legendă!); când merg la Bacău (unde am muncit peste 15 ani!) şi mă întâlnesc, la un pahar de vin, cu prieteni ori cunoscuţi, aud o serie de minuni de care nu cred că sunt vinovat!... În legătură cu undele alfa: eu cred că toţi le avem la naştere, conform afirmaţiei lui J.J. Rousseau că l’homme est bon par la nature; deci, toţi ne naştem, într-un fel, egali; ceea ce se întâmplă cu fiinţa umană mai apoi, depinde în cea mai mare măsură de condiţiile sociale în care se dezvoltă, de societatea căreia aparţine; şi tot socialistul de la Geneva motivează pentru diferenţele de mai târziu dintre oameni, spunând despre cel rău cum că la société l’as corompu; da, societatea - bună, rea! - i-a schimbat destinul. Teorie mult discutată, aprobată, dezavuată de-a lungul timpului. Însă tare mă tem că astăzi este foarte actuală, iar undele alfa se simt din ce în ce mai rar.

În ce mă priveşte, la multele întâmplări (la cele bune) am fost ajutat, sfătuit, sprijinit; la rându-mi făcând acelaşi lucru cu semenii, mai ales cu acei din oprimata parte a culturii. Teoretic, da, mai ales prin poezie îi vom re-aduce pe primii oameni în Paradis! Practic?!... Poate, doar în lumea de dincolo... Dar să ne rămână măcar Poezia! Poezia speranţei...

C.I.U:O întâlnire cu dvs. este nu doar plăcută, ci se constituie şi într-o lecţie de viaţă, de relaţie cu lumea, cu Natura, cu Divinitatea, fiind, totodată, un fel de istorie culturală a ultimelor decenii din veacul trecut şi a primului din cel de azi. Viaţa şi opera dvs. sunt ca o carte deschisă, încă neterminată. Mi-aş îngădui să relatez şi să reamintesc celor ce vor parcurge această convorbire, câteva întâmplări, care au marcat viaţa social-culturală a Bacăului (şi nu numai!) care, în mare măsură, vi se datorează. Poetul era dublat atunci de omul cultural (termen pe care îl folosiţi în publicistică, din când în când). Ca preşedinte al Comitetului regional Bacău de cultură şi artă, ca redactor-şef al revistei „Ateneu“, pe care aţi înfiinţat-o în 1964, ca principal organizator al Festivalului G. Bacovia (1971), când s-a dezvelit statuia marelui Poet, pentru care aţi stăruit timp de doi ani de zile. Se înscriu toate acestea şi altele în preocupările omului cultural?

R.C:Fără-ndoială, da, dar şi altele. Omul cultural nu se naşte, el se formează în funcţie de nişte calităţi personale şi de unele funcţii ce i se dau (de conducere, de organizare, de reprezentare). Mai totdeauna, el se simte răspunzător nu numai de cele ale sale, ci şi de cele ale altora, ale societăţii în care trăieşte (datorii, interese generale, necesităţi). Împlinirile sale acoperă, de cele mai multe ori, unele spaţii goale, devenind în felul acesta important, sau foarte necesar, înscriindu-se astfel în istoria acelui timp sau acelor locuri. Îmi stă la îndemână un om exemplar atât prin bogatele-i şi valoroasele-i scrieri originale, cât şi prin faptele-i culturale, de mare importanţă pentru cultura naţională: prof. Eugen Simion. Devenind academician şi, mai apoi, preşedinte al celui mai înalt for al ştiinţei şi culturii româneşti, prof. Eugen Simion s-a angajat - preluând ideea filosofului Constantin Noica - şi a izbândit să facsimileze şi să editeze întreaga operă eminesciană , punând-o astfel la adăpost de vicisitudinile vremilor viitoare. Să mai adăugăm organizarea şi tipărirea Dicţionarului Literaturii Române (6 vol.), ori editarea în formula Pleyade, a unor mari scriitori români, eternizându-i o dată în plus. De asemenea, tipărind – pentru întâia oară! - Vulgata - biblia de la Blaj, monument de limbă română (1760-1761) după mai bine de 200 de ani de la traducerea acesteia de către preacinstitul episcop Paul Petru Aron, denotă - din partea prof. Eugen Simion - grija ca asemenea acte de identitate culturală românească să nu se piardă, ci să facă dovada bogăţiei noastre spirituale. Aş mai adăuga la acest foarte sumar portret, faptul că tot sub magistratura sa (şi cu sprijinul efectiv al unor preţuitori ai culturii, din conducerea Ţării) s-a ridicat şi s-a dat folosinţei publice noul şi modernul edificiu al Bibliotecii Academiei Române... Da, un om exemplar, un intelectual fin, dar ferm şi demn în iniţiativele sale. În acest fel consider că se poate vorbi despre omul cultural; sigur că se pot adăuga detalii, alte fapte de rang secundar, care ar da chipului un plus de interes...

C.I.U:Sunt de-a dreptul încântat de acest portret al academicianului Eugen Simion, pe care şi eu îl admir, chiar dacă aici este prezentat numai în linii esenţiale. Vă consideraţi, desigur şi dvs. un om cultural; atât prin împlinirile de la Bacău, cât şi prin traducerile din lirica universală şi, de asemenea, prin marile antologii dăruite literaturii naţionale, de care viitorimea se va folosi, cu siguranţă. Dea lungul timpului, prin funcţiile pe care le-aţi deţinut, aţi ajutat mulţi tineri, i-aţi publicat, i-aţi promovat, i-aţi sprijinit la apariţia primelor cărţi, iar la rubrica Proamicitia - în revista Ateneu - aţi scris despre cărţile lor; majoritatea dintre aceştia, recunoscători, vă vorbesc de bine, vă laudă colegialitatea, preţuirea profesională; alţii, puţini, au uitat de acele momente, s-au străduit să uite; sunteţi dezamăgit din acest punct de vedere?

R.C:Domnule coleg, de-a lungul vieţii mele, câţiva oameni cu suflet ales au simţit, au zărit în fiinţa mea o sămânţă bună, o lucire, poate, a harului şi au înţeles să ajute la ivirea şi afirmarea focului sacru. Eu, cum n-aş fi făcut la fel cu mai tinerii colegi întru afirmarea binelui?!... Unul dintre marii poeţi pe care i-am aşezat în limba română, libanezul Kahlil Gibran (care s-a ilustrat şi în pictură), în celebra sa carte Profetul, spune (vorbind despre facerea de bine): „... Fă binele când ţi se cere,/ dar, mai ales, fără să ţi se ceară,/ din înţelegere;/ .../ Da, fă binele acum,/ în anotimpul dărniciei tale,/ iar nu în cel al celor de după tine...“! Da, să slujim îndemnului acestui mare mistic cu gândirea şi fapta şi lumea va fi mai frumoasă, iar Marele Absolut mai îngăduitor cu noi, truditorii întru Cuvânt...

C.I.U:Aţi tradus din lirica universală poeţi celebri: Regele Solomon, Baudelaire, Kosovel, Senghor, Gibran, Delmira Agustini - spre a-i numi, doar, pe cei editaţi în volume; se mai ştie că aveţi gata pentru tipar acea antologie de Mari Poeţi ai Iubirii din antichitate până azi; va fi, desigur, un nou şi important eveniment literar. Spuneţi-mi cum traduceţi, în litera textului sau în spiritul acestuia, ce satisfacţii că procură traducerea, cum intraţi în spiritul autorului în cauză?

R.C:Munca de traducător mi-a procurat - mai ales în partea a doua a vieţii - mari bucurii sufleteşti şi estetice, mi-a adâncit gândirea poetică prin accesul la formule diverse de exprimare lirică şi, nu în ultimul rând, mi-a demonstrat practic bogăţia şi plasticitatea limbii noastre, în stare a cuprinde şi exprima cele mai sofisticate ziceri poetice clasice ori moderne. Fără-ndoială, traducerea unui poet important nu poate fi realizată decât de un interpret pe măsură şi care să fie un sârguitor, un tenace în ceea ce întreprinde. Da, şi încă: să-i placă, să iubească opera în cauză, să se supună cu fidelitate creatoare originalului. Altfel, se întâmplă, ca în cazul lui Arghezi, care, traducând câteva poeme din Baudelaire, s-a exprimat mai mult pe sine decât pe cel ce a semnat „Florile răului“. Nu a reuşit să-şi supună prea puternica-i personalitate, spre deosebire de Philippide, care l-a tradus pe acelaşi autor în spiritul şi litera operei originale. Caut să combin cât mai armonios cele două formule; în „Integrala lirică Baudelaire“ (pentru întâia oară toată opera poetică a lui Ch. B., aşezată în limba română de un singur autor - R.C., Ed. Hyperion, Chişinău, 1991) am căutat să prezint un Baudelaire modern, într-un limbaj contemporan, elegant, fără a dăuna esenţialităţii genialului poet. Aceeaşi idee m-a condus şi în construirea antologiei „Mari Poeţi ai Iubirii“ din lirica universală, în care, între cei peste 50 de semnatari, sunt şi poeţi români excepţionali. Da, traducerile îmi întregesc fiinţa spirituală, mă aşează în Împărăţia Frumosului, în care Logosul poartă cunună netrecătoare...

C.I.U:Da, bine aţi cuvântat despre bine, sugerând o cale a împlinirii personalităţii umane... Domnule Radu Cârneci, sunteţi la vârsta împlinirilor totale, preţuit, stimat! De pe acest scaun al înţelepciunii, stăpân al unei opere considerabile; spuneţi-mi ce credeţi despre timpul cultural de azi, ce sentimente vă încearcă, privind creaţia, literatura mai ales?...

R.C:Primul deceniu de după revoluţie a fost unul al dezlănţuirilor, al unor răzbunări, mai ales din partea unor pretinşi creatori, al unor neîmpliniţi care s-au considerat frustraţi de regimul comunist; a urmat (din păcate) şi se continuă denigrarea unor scriitori importanţi, minimalizarea acestora. Literatura - aşa-zis de sertar - a fost puţină, de calitate îndoielnică. Trebuie semnalat însă cu satisfacţie, că scriitorii adevăraţi şi-au continuat împlinirea operei lor, iar noua generaţie s-a re-legat de tradiţia fastă dintre cele două războaie, repetând - din păcate - atitudini şi formule de mult consumate la noi şi în Europa. Desigur, în ultimul deceniu au apărut poeţi, prozatori şi critici literari talentaţi, atât de necesari afirmării spiritului naţional în context general. Cât despre cei - câţiva - care maculează chipurile unor creatori reprezentativi - de ieri şi de azi - ba mai mult, murdărind cu neruşinare însăşi fiinţa Neamului, imaginea Ţării, să nu-i ierte Marele Absolut la „Judecata de apoi“, sau chiar mai devreme!... Da, cu toate dramele, de care istoria nu ne-a ocolit, dintotdeauna şi până azi, rămân încrezător în destinul poporului meu, şi îi prevăd peste ani o împlinire pe măsura geniului său creator...

C.I.U:Stimate maestre, vă mulţumesc, vă rămân îndatorat pentru această mult aşteptată întâlnire, în care tonul mărturisirilor a fost lipsit de năucitoarele conotaţii politice de care, din păcate, cu greu vom scăpa...

R.C: Slavă Domnului că am reuşit, sper, un plăcut popas cultural.

[Ion Lazăr da Coza]

Cât avem de învăţat de la astfel de spirite!...

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Marcant!

Toată stima,