Interviu cu IONEL NECULA din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...N-am devenit cioranian în urma lecturilor. Am fost dintotdeauna.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Ionel Necula, ai plecat din Lieşti – Galaţi direct la Facultatea de Filosofie. Cine şi cum te-a îndrumat spre această frumoasă facultate?

IONEL NECULA:Nu chiar direct, am trecut şi eu printr-un liceu, dar, adevărat că apetenţa pentru filosofie s-a format la Lieşti, unde exista un grup de tineri cu mare dragoste pentru gândirea înaltă. Unul dintre noi deţinea un mare număr de exemplare din colecţia Revistei Fundaţiilor Regale – una din cele mai bune reviste care-au apărut în această ţară. Împrumutam numerele pe rând şi le devoram cu patimă şi cu o mare curiozitate intelectuală. Prin intermediul lor am luat cunoştinţă de mare cultură interbelică românească şi de marile personalităţi care o ventilau. Nu mai spun că orice carte care ajungea în mâna unuia dintre noi intra automat în circuitul grupului pentru a fi lecturată de fiecare. Se-nţelege că multe dintre ele erau cărţi de filosofie iar lectura lor era urmată de comentarii şi de dispute prelungite între noi. Disputele dintre noi erau aşa de aprinse că mulţi dintre cei ce asistau întâmplător la noi erau convinşi că ne certăm de-adevăratelea. Nu ştiu dacă chiar croncăneau corbii pe acoperişuri, cum spun doxografii că se-ntâmpla în Atena când se discuta în contradictoriu, dar era o înflăcărare adolescentină fastuoasă, cu poziţii şi opoziţii peremptorii şi sporitoare pentru intelectul nostru în formare. Facultatea n-a mai adăugat, la ceea ce cumulasem autodidact, decât nevoia de ordine şi de procesare sistematică.

C.I.U:Lucrând în învăţământ, te-au preocupat anumite probleme specifice domeniului? Ce lipseşte şi ce prisoseşte învăţământului românesc? Ai depistat partea cea mai slabă, care atârnă ca o tumoră de gâtul sistemului?

I.N:Sigur că mă înspăimântă şi pe mine continua degradare a învăţământului românesc. În cele patru decenii de activitate la catedră (cu o intermitenţă de 15 ani cât am lucrat în cultură), am putut constata că seriile de elevi la care trebuia să predau erau de la un an la altul tot mai slabe, familiile tot mai indiferente, iar elevii tot mai lipsiţi de motivaţie. Cel puţin după revoluţia din decembrie 1989 deteriorarea învăţământului, a interesului pentru carte a cunoscut o ritmică neaşteptată. La toate acestea se adaugă comportamentul tot mai libertin, lipsa de respect faţă de instituţia şcolară şi de îndrumătorii ei. Şcoala n-a impus un sistem sever de sancţiuni pentru cei care încalcă prevederile regulamentului şcolar. Iar cele prevăzute nu se aplică din prea multă îngăduinţă. Într-un fel, putem spune că purtăm, printre altele, povara bunătăţii noastre. Nu cred, şi n-am crezut niciodată într-un învăţământ care raportează un procent de promovabilitate de peste 90 la sută. Şcoala nu mai face selecţie, iar examenele de adimitere (acolo unde s-au mai păstrat) sunt mai mult formale. Ceea ce lipseşte şcolii româneşti este, în primul rând exigenţa, severitatea, spiritul disciplinar. Vinovaţi suntem şi noi, slujitorii şcolii, care ne mulţumim cu puţin, am devenit concesivi, toleranţi şi îngăduitori, închidem ochii la neobrăznicii, care, altădată, ne-ar fi îngrijorat. Ne lipseşte un sistem tonic de parteneriat cu familia. În S.U.A, când se-ntâmplă ca un elev să lipsească nemotivat, firele telefonice se înroşesc. Printre credinţele mele cele mai intime figurează şi aceea că trebuiesc reintroduse taxele şcolare, chiar dacă nu într-o formă prea împovărătoare. Ar apropia familia de şcoală. Citesc biografiile unor scriitori şi oameni de seamă şi rămân surprins că taxa pentru un an liceal echivala cu valoarea a 2–3 ha de pământ sau a patru perechi de boi. Mă întreb: oare elevul acelor vremi, care ştia ce eforturi a făcut familia pentru întreţinerea lui, mai putea veni acasă, în vacanţă, corigent, repetent sau cu notificarea unui comportament libertin, refractar la regulamente şi la sfaturile dascălilor? A fost o vreme când învăţământul degeaba a dat bune rezultate, acum trebuie regândit. Am în vedere învăţământul preuniversitar pentru că cel superior s-a compromis deja prin scoaterea diplomelor la vânzare. Şcoala singură, cu cadrele ei, multe depăşite profesional şi didactic, nu va putea scoate învăţământul din ruina în care se află. În vremea când lucram în învăţământ eram un permanent colaborator al revistelor şcolare şi-am ridicat de multe ori problemele care compromit demnitatea şcolii româneşti. Din păcate, cei care luau decizii nu deschideau revistele în care noi, truditorii, anunţam marea devălmăşie carene pândeşte.

C.I.U:Scriind despre „Cioran – scepticul nemântuit”, îl prezinţi ca pe un personaj de roman... Personaj realizat în filigran, alcătuind astfel un tablou miniatural dar complet... Cum ai reuşit?

I.N:Slăbiciunea mea pentru Cioran datează din vremea adolescenţei, când citeam mult şi cam de toate. Interesul pentru Cioran s-a pliat, cred, şi pe un temperament propriu, pentru că un anumit disconfort faţă de lume şi faţă de viaţă am avut întotdeauna. Eu n-am devenit cioranian ca urmare a lecturilor, am fost dintotdeauna. „Scepticul nemântuit” a fost debutul meu publicistic. A intrat pe piaţă exact în ziua de 20 iunie 1995, când ziarele noastre anunţau îndoliate moartea scepticului în spitalul Broca din Paris. A fost prima carte consacrată lui Cioran din publicistica românească. A avut multe cronici şi-a fost bine primită de critica literară. N-am făcut şi n-am avut intenţia să fac din Cioran un subiect de roman, ci doar să-l supun unei judecăţi exegetice, să-l apropii de sufletul tineretului, care lua cunoştinţă de el prin programele şcolare, fiind introdus de curând în manualele liceale. Cred că intenţia mi-a reuşit. Mulţi dintre cei ce mi-au lecturat cartea mi-au mărturisit că l-au înţeles pe Cioran mai bine decât dacă l-ar fi citit în original. A fost ca un exerciţiu la sol pentru alte proiecte mai elaborate. A urmat apoi „De la identitatea popoarelor la neamul valah” (Editura Saeculum, Bucureşti, 2003), apoi „Căderea după Cioran” (Editura Fundaţiei culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005) şi recent „Aurel Cioran, fratele din leprozerie” /Editura Publishing, Bucureşti, 2009). Cu toate acestea, deşi am scris multe despre Cioran, n-aş putea considera subiectul epuizat. Am mai multe proiecte în derulare şi mă gândesc serios la o abordare monografică a scepticului. Anul viitor (în 2010) se vor împlini 15 ani de la trecerea lui Cioran în cele veşnice şi deja mă gândesc să marchez evenimentul cu o nouă lucrare. Mai ales după decembrie 1989, Cioran a devenit un subiect extrem de prezent printre publiciştii noştri. Eu am fost unul dintre ei.

C.I.U:Obsesia... admirativă pentru Cioran te-a condus spre o temă sau o teză atât de actuală, mai ales după intrarea noastră în UE: păstrarea identităţii unor popoare, cu referire strictă la trăsăturile „etno-culturale ale românilor ca entitate socială şi istorică”. Cum vezi poporul nostru ca membru deplin al comunităţii europene?

I.N:Nu, am mai spus, afinitatea mea cu Cioran se datorează unei compatibilităţi de structură şi de temperament cu scepticul strămutat pe rue de l’Odeon. Descinderea mea în structurile gândului cioranian, repet, nu s-a datorat lecturilor cioraniene, ci modului meu de a fi şi de a simţi vraiştile acestei lumi şi devălmăşiile acestui secol frivol. Bineînţeles că apelpisirile lui Cioran mi se potrivesc ca o mănuşă, dar concluzia aceasta preexista înainte de a mă afunda în disperările lui Cioran. Sunt un europenist şi mă bucur că există un centru care monitorizează evoluţia românească. Nici în trecut, în perioada interbelică şi cu atât mai puţin în aceşti ani postdecembrişti, clasa politică românească s-a dovedit incapabilă să guverneze eficient România. Şi sub monitorizare europeană lucrurile evoluează greu şi hurducat, dar îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat de-am fi fost lăsaţi în pretenţiile noastre suverane. Nu se mai potriveşte ideea lui P.P. Carp care credea că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de politicieni buni. România a devenit o ţară bântuită de nenoroc, deci are nevoie de politicieni buni. Din păcate, ceea ce aglomerează acum scena politică românească sunt departe de această cerinţă.

C.I.U:Cât de greu (sau cât de uşor) este să scrii o carte despre obsesia ta... admirativă, Emil Cioran?

I.N:Foarte greu şi te rog să mă crezi că nu folosesc superlativul în mod gratuit. Cioran este un autor contradictoriu, se contrazice la fiecare pagină. Este greu să-l prinzi într-un cadru şi să-l supui unei paradigme exegetice rezolubile. Ca şi când s-ar teme de o fixaţie într-o ideea care să-i vectorizeze frământările de gând şi trudnicia actului de creaţie. Mereu alunecă în dihotomii şi îmbrăţişează cu egală detaşare atât teza cât şi antiteza binomului din care derivă întregul edificiu al gândului metafizic. Din această cauză şi-a restrâns şi partitura eseistică, a limitat-o la maniera fragmentaristă, la simple puseuri şi frânturi de gând fără nici un liant care să le compatibilizeze. În felul acesta Cioran se poate contrazice de la un fragment la altul fără să deterioreze ansamblul. Opera lui Cioran e un puzzle şi fiecare frântură poate fi integrată într-o altă desfăşurare exegetică, asociată unei alte scheme hermeneutice.

C.I.U:Crezi că studiul tău serios şi pertinent asupra textelor cioraniene a adus ceva nou şi precis pe acest câmp minat, care este opera lui Cioran?

I.N:Fireşte că da, şi n-o spun eu, ci cam toţi cei care s-au aplecat asupra strădaniilor mele. Cred c-am descifrat bine liniile de sens şi ceea ce este statornic în gândirea lui Cioran. Căci, dincolo de toate contradicţiile pe care le procesează cu o generozitate neîndiguită, există anumite determinaţii care permit încadrarea scepticului într-o anumită direcţie filosofică. Cioran era un vitalist care aglutina în structura convingerilor sala şi filosofia vieţii, inspirată din gândirea lui Nietzsche, şi liniile de sens preluate din trăirismul nacinescian. Cred de asemenea, c-am dezvăluit destul de convingător sistemul poziţionărilor lui Cioran faţă de problemele acestui veac, (progresul, religia, dezmăţul lumii, sistemul dorinţelor umane şi implicatul lor etnic şi filosofic etc.).Deşi numărul cercetătorilor cioranieni a crescut neaşteptat de numeros, multe din ideile – forţă ale gândirii lui Cioran au rămas încă neexploatate hermeneutic. Una dintre ele este cea a mediei culturale care caracterizează o societate şi indică starea de cultură sau treapta istorică în care se află o comunitate, cu toate consecinţele derivate. Nivelul spiritual al unei societăţi nu este dat de numărul personalităţilor de seamă generate de o societate, ci de starea de cultură a mijlociei ei, de media culturală a comunităţii. De fapt, Cioran a identificat exact defectele poporului său care, deşi a furnizat omenirii numeroase personalităţi de primă mărime, a rămas într-o medie culturală scăzută, care se lasă uşor păcălită şi amăgită de primul flecar care îi cere votul în schimbul a doi mici şi o sticlă de bere. Cum acest segment social (cel aflat într-o medie culturală inferioară) constituie majoritatea, grosul societăţii ceea ce înseamnă că ea decide, într-un sistem electiv democratic. Aceasta e soarta popoarelor aflate într-un nivel istoric inferior. Poporul francez sau englez nu poate fi păcălit la fel de uşor, tocmai pentru că se află într-o treaptă istorică superioară şi are o mijlocie solidă. Cred, de asemenea, c-am descifrat bine vectorii generaţiei lui Cioran pe care am structurat-o în patru diviziuni: martirii (cei care şi-au lăsat oasele prin lagărele comuniste – Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Anton Golopenţia, Mihail Manoilescu), rataţii (Petru Ţuţea, Mircea Zapratan, Sorin Pavel), pribegii (cei care-au luat drumul exilului – Alexandru Busuioceanu, vrâncenii Constantin Amariutei şi Sanda Stolojan etc.) şi stăruitorii (cei care-au rămas în ţară şi s-au implicat efectiv şi spornic în devenirea culturii româneşti (C. Noica, Al. Paleologu, etc.).

C.I.U:Ai găsit, se pare, calea între rigoarea discursului filosofic şi aforistic, mai puţin încorsetată a eseului, în palimpsest observându-se, deşi n-ai vrea, propriile constatări (pline de miez)… Crezi că am dreptate?

I.N:Cred că pot răspunde afirmativ, numai că trudnicia cercetării este departe de a fi încheiată. Zilele trecute, Eugen Van Itterbeg, un profesor belgian care predă la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, m-a invitat să cercetăm împreună restul arhivei care a mai rămas în păstrarea Icăi Stavrescu (soţia lui Aurel Cioran din Sibiu). Cred că în vara aceasta voi sta o perioadă în triunghiul Sibiu – Santa – Răşinari. Sunt în bune relaţii cu tot restul familiei Cioran, iar recenta lucrare despre Aurel m-a adus în atenţia multor confraţi din Sibiu, care-mi dau telefoane şi mă solicită să-i vizitez, fiecare deţinând o poveste legată de Saga Cioranilor.

C.I.U:După atâtea documentare şi după atâtea cărţi despre Cioran, ai reuşit oare să desenezi portretul atât de dificil de surprins al unuia dintre cei mai mari nihilişti ai secolului trecut?

I.N:Aşa cred, dar, repet, cercetarea e departe de a fi istovită. Cât priveşte nihilismul lui Cioran, aspectul e discutabil. El n-a tăgăduit în mod absolut instituţiile, rânduielile şi valorile religioase consacrate, ci doar s-a îndoit de funcţia lor izbăvitoare. Or, îndoiala duce la scepticism, nu la nihilism. Privit din această perspectivă, putem spune că magul din Răşinari a fost ultimul sceptic important al veacului trecut. A fost mai degrabă, după o formulă propusă de Petru Ţuţea, un credincios care nu s-a cunoscut, sau, după propria sa recunoaştere, „un mistique sans absolut”. Cioran suferea de un rău de civilizaţie aşa cum unii suferă de rău de mare. De la Prometeu încoace omul a născocit tot ce trebuie pentru o vieţuire confortabilă, dar a şi pierdut mult în planul subiectivităţii şi al existării. Şi e vorba de pierderi irecuperabile. Natura nepoluată, apa şi aerul curat nu ni le mai poate reda nimeni. Confortul material a adus cu sine un disconfort subiectiv care macină fiinţa în adânc şi reclamă o întreagă industrie pentru restabilirea unui echilibru relativ. Civilizaţia contemporană a adus cu sine atâtea boli noi de care străbunii noştri n-au auzit că neutralizarea lor reclamă alte industrii compensatoare. Toate s-au complicat într-un fel ce exclude modul de viaţă organic şi-n deplină armonie cu natura.

C.I.U:Cioran aprecia poporul german şi dispreţuia poporul român. Din toată documentaţia ta, din studierea aproape exhaustivă a textelor cunoscute şi necunoscute ale marelui sceptic, poţi să spui că acesta îşi dispreţuia, într-adevăr, conaţionalii?

I.N:Că Cioran aprecia poporul german nu este nici o surpriză. Cine nu-l apreciază? Dar că-şi dispreţuia, sau, mai grav, că-şi denigra poporul din care s-a plămădit, este o eroare ce trebuie corectată. S-a încercat, e drept, în desluşirea firii româneşti în ceea ce are ea mai distinct şi-l diferenţiază de alte neamuri şi popoare, dar nu-i vina lui c-a identificat metehne şi beteşuguri cronice, ancestrale, generice. Ar fi fost mai bine dacă ţinea gunoiul sub preş? Dezvăluirile lui ar fi trebuit să capete o funcţie curativă, căci nu se poate îndrepta un defect dacă n-a fost în prealabil conştientizat. Pentru români, Cioran ar fi trebuit să însemne ceea ce a fost Nietzsche pentru poporul german. Şi el şi-a bastonat conaţionalii pentru defectele lor, dar nu s-a grăbit nimeni să-l eticheteze ca antinaţional. Din nefericire, noi, în loc să privim lucrurile cu luciditate şi luare-aminte, ne-am năpustit asupra celui ce ne-au pus oglinda în faţă scuzându-l de denigrare. Nemţii n-au procedat la fel cu Nietzsche al lor, dimpotrivă l-au asumat ca diagnostician şi rezultatele sunt cele care se văd. Cioran nu e singurul din cultura românească care a cercetat firea românească, dar e cel mai puţin protocolar. Ceea ce i se impută nu sunt eventualele neadevăruri despre poporul român, ci faptul că n-a impregnat firea românească cu tot felul de calităţi angelice, trecându-i cu vederea trăsăturile nevrednice şi nerodnice. Mai că-ţi vine să repeţi înjurătura lui Noica:„mama ei de nevrednicie românească!”.

C.I.U:Petru Blaj afirmă că eşti exegetul cioranian number one şi că fără Ionel Necula („Căderea după Cioran”) nu l-am fi înţeles niciodată pe răşinărean. Eu cred că are dreptate... Alţii (mai ales cârcotaşii) ce cred? Dar tu?

I.N:Ceea ce a scris Petru Blaj despre mine e un punct de vedere. Mă onorează. Dacă le merit sau nu e o altă problemă la care nu tot eu trebuie să răspund. Cronici negative? N-am avut decât două provenite de la autori care aveau ceva cu autorul şi nu cu cărţile lui. Una aparţinând unui concetăţean, Dan Mazilu, şi alta aparţinând unui tânăr din Galaţi, Bogdan Rusu şi publicată în revista Dominus din Galaţi. Nici unul, nici altul n-au dovedit c-au citit cu adevărat cartea asupra căreia se pronunţau. În rest, slavă Domnului, am înregistrat circa 30 de cronici favorabile din care unele chiar mă măgulesc. O recunoştinţă mai specială o păstrez d-lui Edgar Reichman din Paris care a consemnat despre cărţile mele în „Le Monde” şi în revista pariziană l’Arche.

C.I.U:Am o cunoştinţă care n-a fost propusă niciodată la vreun premiu, iar eu nici n-am trimis niciodată o carte la vreun concurs. Amicul meu aprecia că premiile sunt exterioare valorii culturale, ba chiar ar fi o altă formă a mitei oficilizate. Mai afirma că valorile adevărate sunt premiate fie dintr-o greşeală, fie ca nonvalorile să se simtă bine şi să se creadă importante în asemenea anturaj, fie pentru a masca „lucrăturile”... Chiar aşa să fie?

I.N:Consimt la tot ceea ce ţi-a mărturisit cunoştinţa ta. Nici una din cărţile mele nu a primit vreun premiu. Poate şi pentru că nu s-a ridicat, să zicem, la valoarea lui Vasile Buruiană, despre care am înţeles c-a primit un premiu de excelenţă la Buzău. Avea Eminescu o vorbă: să lăsăm iarba să crească în voie…

C.I.U:Te-ai ocupat şi de Ion Petrovici, pe care l-ai scos dintr-o umbră nemeritată. Ai mers permanent la CNSAS pentru documentare, şi, probabil, ai constatat că unii acuzaţi de colaborare cu securitatea nu sunt vinovaţi. Alţii şi-au trădat chiar şi fraţii... Cine jonglează dosarele pentru unele interese mai mult sau mai puţin meschine? Dacă este posibil aşa ceva...

I.N:Da, este posibil. De altfel, nici la CNSAS nu mai este climatul de altă dată, când cercetătorul era primit cu toată solicitudinea şi ţi se puneau la dispoziţie toate documentele solicitate. S-au cam birocratizat lucrurile şi aici. Nu vorbesc despre conducere, ci de mulţimea salariaţilor care se agită prin instituţie şi invocă tot felul de pretexte pentru a-ţi zădărnici dorinţa de a cerceta ceea ce doreşti. Cât a fost Ticu Dumitrescu ştiam că avem cui ne plânge. Acum însă... De altfel, nici dosarele gestionate de CNSAS nu dezvăluia mare lucru; într-o societate în care toţi ştiau că sunt urmăriţi şi interceptaţi, oamenii se abţineau să comunice mare lucru între ei. Cât priveşte colaboratorii, eu am o altă înţelegere a lucrului. Oricât de oribilă şi bolândă ni s-ar părea eticheta de turnător, şi este, ar trebui avut în vedere, în primul rând, efectul direct al acţiunii lui infame. A suferit cineva ca urmare a turnătoriei lui? A curmat destine, cariere sau a generat penitenţă? Am găsit turnători care, prin notele informative date securităţii au furnizat o imagine favorabilă celui aflat deja sub urmărire securistă. Ion Petrovici, bunăoară, a fost sub atenţia a peste 20 de turnători care dădeau note informative despre el. Sigur că ipostaza de turnător este urâtă oricum s-ar manifesta, dar ce poţi reproşa turnătorului care-şi informa şefii că filosoful apreciază realizările regimului comunist, că se abţine să discute politică şi că se bucură de creşterea prestigiului României în lume? Or, dacă Petrovici a obţinut, în august 1969 aprobarea de a-şi vizita fiul autoexilat în Spania, faptul se datorează, probabil, şi notelor informative primite despre el de la cei vânduţi securităţii. De asta spun nu prezenţa angajamentului de colaborare este, sau trebuie să fie esenţial în stabilirea verdictului de turnător, ci conţinutul notelor informative pe care le-a dat, efectul lor social şi urmările pe care le-a generat. Din păcate, cei ce dispun de decizie gândesc altfel. Ce mai contează c-au fost distruse cariere pe nedrept? Mona Muscă, spre exemplu, n-ar fi meritat tratamentul impus. Culmea este că noi judecăm foarte sever colaboratorii securităţii, iar securiştii, adevăraţi torţionari ai regimului ceauşist, sunt liberi ca păsările, cerului şi-şi petrec bătrâneţea cu pensii de 80 de milioane de lei lunar (generalul Pleşiţă, bunăoară).

C.I.U:Ştii multe despre dragostea târzie a lui Cioran pentru frumoasa şi prea tânăra Friedgard Thoma. Poţi să dezvolţi tema?

I.N:Friedgard Thoma, tânăra profesoară de filosofie de la Köln a ajuns în preajma lui Cioran dintr-un calcul foarte exact, acela de a intra în publicistică sub pretextul unei prietenii cu Cioran. În 1981 i-a scris o scrisoare la Paris, ceea ce n-ar fi însemnat mare lucru, dacă n-ar fi alăturat misivei o fotografie care o înfăţişa într-o ţinută foarte apetisantă, chipurile „ca să vă faceţi o imagine despre cine vă scrie”. Cioran a fost fascinat de imaginea tinerei sale admiratoare alemanice. Împlinea în acele zile vârsta de 70 de ani. A invitat-o la Paris iar tânăra profesoară a răspuns invitaţiei înarmată cu un aparat de fotografiat. De altfel, ediţia germană a cărţii semnată de Fr. Thoma avea pe copertă imaginea lui Cioran gol-puşcă, fotografiat de la mijloc în jos. Nu ştiu de ce ediţia românească a preferat o imagine cu Cioran încheindu-şi şireturile la pantoful drept, ridicat pe capota unei maşini. „Fotografia dumneavoastră mi-a insuflat un fel de frică seducătoare”, i-a scris Cioran la 12 mai 1981. În august, acelaşi an, Cioran, împreună cu tovarăşa sa de viaţă, Simone Boue, petrec trei săptămâni la vila ei din Soglio, în Elveţia, undeva în apropiere de Sils – Maria unde, cu multe decenii în urmă sfârşise Fr. Nietzsche. Cu acest prilej tânăra profesoară germană s-a împrietenit cu Simone şi a păstrat această relaţie perfectă chiar şi după moartea lui Cioran. Sub pretextul acestei prietenii, muza din Köln n-a mai răspuns concupiscenţelor lui Cioran şi n-a mai încurajat adulterul. În noiembrie 1992, cu prilejul unei vizite la Paris, Cioran a condus-o la cimitirul Montparnasse pentru a-i arăta locurile de veci pe care le cumpărase (pentru el şi pentru Simone), iar la 15 martie 1993, când Cioran s-a împiedicat de un prag al mansardei şi şi-a fracturat un picior, Fr. Thoma l-a vizitat la clinica Coehin, unde îi mărturiseşte că a fost un mare vânător de fuste. Au fost ultimele lui cuvinte articulate pronunţate în limba germană (ca să nu înţeleagă şi Simone, care era de faţă). Apoi, se ştie, Cioran va fi mutat la spitalul Broca întrucât la clinica Coehin a fost internat Fr. Mitterand. Calvarul va lua sfârşit la 20 iunie 1991,când are loc marea trecere.

C.I.U:Eşti adeptul unei critici spectaculoase, plină de piruete şi de jerbe de flori?

I.N:Nu sunt decât un critic ocazional. Nu mă pronunţ decât asupra cărţilor scrise de prieteni sau asupra celor ce mă interesează. Fireşte că actul critic, judecata severă implică şi o anumită grădinărie a textului critic. Nu e obligatoriu, dar e bine dacă actul critic e dublat de stilist. A face critică nu înseamnă să scrii un tratat ştiinţific.

C.I.U:Care ar fi raporturile dintre scriitor şi critic? De egalitate? De subordonare?

I.N:Scriitorul este fundamental iar criticul este un derivat. Dacă scriitorul ţine sau nu seama de părerile criticului îl priveşte, dar există riscul, vorba lui Liiceanu, încremenirii în proiect.

C.I.U:Starea de boemă a creatorilor îţi mai spune ceva?

I.N:O tempora, o mores!” Boema va reapare, dar mai întâi trebuie să apară cafenelele de altădată.

C.I.U:E greu să fii critic literar în Tecuci şi să faci critică de nivel naţional?

I.N:N-ar fi greu dacă cei ce se încearcă în literatură n-ar fi convinşi de genialitatea lor. Zilele trecute a avut loc lansarea unui roman al cărei autor n-a auzit de Dostoievski, de Kafka, de Camus. Ceva mai înainte, o fătucă de 16 ani, elevă la o şcoală profesională, deci căzută la examenul de capacitate, a lansat o carte, „Şarpele viu”, deşi, sărmana de ea abia dacă ştie literele alfabetului. N-a citit în viaţa ei o carte de literatură şi n-a deschis măcar o dată manualul de literatură. Cunosc un medic străin cu totul de direcţiile literare contemporane, dar publică lucrare după lucrare în speranţa că va fi primit în U.S. şi va primi şi el jumătatea aceea de pensie. De asta m-am hotărât să nu mai comentez în nici un fel cărţile concetăţenilor mei. Nu pot renunţa la convingerea că a face literatură presupune, printre altele, şi un minim de cultură literară. În absenţa acestei cerinţe minimale, bieţii de ei nu se mai revendică decât din genialitatea cu care se cred hărăziţi. Or, scriitorul de geniu presupune un critic de geniu, iar eu nu sunt decât unul ocazional. Principiul meu este cel postulat de Vasile Andru: Literatura, indiferent de gen, implică, pe lângă multe altele şi o idee filosofică din care să se deruleze ansamblul literar. Urmăresc în schimb, creaţia vrânceană. Am descoperit câţiva scriitori de frumoasă promisiune, dar şi mulţi veleitari. Sper că până la urmă Direcţia pentru cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Vrancea îşi va ţine promisiunea de a subvenţiona volumul „Păstorii logosului mioritic”, care răsfrânge în exclusivitate spiritul vrâncean şi-i predat d-lui Siru de doi ani încheiaţi.

C.I.U:Ţi s-ar potrivi expresia „citesc deci exist” sau „critic deci exist”?

I.N:Criticul este deopotrivă observator calofil şi evaluator, dar şi cititor consecvent. Nu se poate face critică fără o serioasă branşare la piaţa cărţii. Ideal este ca şi scriitorul să arate acelaşi interes faţă de opiniile criticii şi nu doar asupra cronicilor ce răsfrâng cărţile lor. Dar tocmai aici se produce fracturarea lumii de azi: Zăbava lecturii a devenit un fenomen rar, chiar şi în lumea literară.

[Ion Lazăr da Coza]

Întotdeauna încântat/însetat de astfel de izvoare de înţelepciune!

da Coza