Interviu cu EMILIAN MARCU din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...Dacă ceea ce scriu ajunge la sufletul şi la mintea cititorului este o adevărată minune pentru mine.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Ai o rubrică foarte interesantă la „Convorbiri literare”. Cu această ocazie ai cunoscut sute de scriitori. Care au fost satisfacţiile şi dezamăgirile de-a lungul anilor?

EMILIAN MARCU:După şapte ani de rubrică permanentă, lună de lună, la „Convorbiri literare”, am avut multe, foarte multe satisfacţii. În primul rând, cred că foarte important este să poţi vorbi despre cărţile confraţilor, cărţi care au şi aşa o circulaţie extrem de discretă. Se întâmplă multe „minuni” în zilele de astăzi. Cărţile sunt tot mai mult puse sub obroc. Se realizează această prin câteva mecanisme simple. În primul rând datorită totalei lipse de preocupare din partea guvernanţilor de după 1990 şi până acum, iar viitorul este şi mai sumbru într-o ţară care a alocat culturii un venit din PIB mai mic decât a alocat Albania, pe care noi o consideram cenuşăreasa Europei. Se pare că „prichiciul sărăciei” s-a mutat la noi. Despre satisfacţiile pe care le-am trăit având această rubrică pot vorbi mult. O mare satisfacţie este aceea că am avut bucuria lecturii a peste 800 de cărţi pe care le-am comentat de pe poziţia unui „cititor specializat”. Este un lucru uluitor. Nu ştiu dacă astăzi mai sunt mulţi „nebuni” de a lectura cu atâta, plăcere cărţile confraţilor. Despre dezamăgiri? Nu vreau să vorbesc. Sunt multe. Mergând pe principiul cum că: „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită” poţi să-ţi dai bine seama cam câte decepţii poţi avea după un asemenea demers. Mai ales că este un demers pe gheaţa subţire a orgoliilor, care, mereu, sunt ale geniilor şi nu ale scriitorilor talentaţi.

C.I.U:Eşti considerat printre marii sonetişti ai prezentului. Nu crezi că din această cauză se uită celelalte aspecte ale activităţii tale: critic literar, romancier, organizator de spectacole culturale, coordonator de reviste şi chiar un gospodar adevărat al casei tale de la Valea Lupului?

E.M:Sunt un iubitor al poeziei clasice, ca formă şi ca fond. Poate că de aceea pentru post – post - modernişti, pentru cei care adesea uită, în sertare, şi fondul şi forma, par un vetust. Că sunt considerat, de criticii literari, cei care m-au citit, un bun sonetist, mă onorează. Am mai spus: eu nu sunt şi nu pot să am pretenţia de critic literar. Sunt doar un cititor, cu veleităţi critice, cu dorinţa de a consemna câte ceva despre cărţile contemporanilor. Am publicat patru romane. Despre ele s-a scris destul de mult şi chiar la obiect.

Au scris critici importanţi care le-au disecat pe toate feţele. În romanele mele, care nu sunt deloc uşor de citit, se pot descoperi lumi, adesea paralele, lumi interesante şi foarte multă trăire...poetică. Într-o viaţă de om, eşti tentat, şi chiar faci, de toate. Am înfiinţat un Cenaclu de muzică şi poezie încă din 1974, care funcţionează şi astăzi, „Moldavia”, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, unde îmi desfăşor de atunci activitatea, am coordonat, prezentând peste 1.ooo de ,spectacole de diverse genuri artistice, am coordonat şi coordonez o revistă studenţească, „Junimea Studenţească”, particip cu plăcere la multe întâlniri cu cititorii şi, când am timp..., cu joaca de-a gospodăria. Este îndeletnicirea care îmi este cea mai dragă şi pe care o neglijez cel mai adesea. Că sunt considerat unul dintre marii sonetişti ai prezentului nu poate decât să mă bucure. Eu nu fac decât să le scriu, cu talentul pe care îl am. Dacă ceea ce scriu ajunge la sufletul şi la mintea cititorului este o adevărată minune pentru mine. Din cele 21 de volume de poezie publicare am cinci de sonete. E mult, e puţin? Nu pot spune eu, mai ales că alte nouă volume de sonete şi alte poezii aşteaptă „rândul la publicat”. Se spune despre mine că aş scrie şi că aş publica prea mult. Este adevărat că public destul de mult, dar o fac pentru că eu scriu mult. Ce poate publica un scriitor care scrie. Dintr-un sertar gol nu poţi publica decât praful de pe tobă. Dar de ce nu se întreabă aceşti „critici” câţi ani ar fi trebuit să trăiască Balzac sau Sadoveanu ca să poată să-şi publice întreaga operă? Publicăm atâta cât scriem şi cât credem că are o anumită valoare.

Scriu sonete cu bucuria cu care ţăranca frângea în poală pâinea caldă, aburind şi o oferea copiilor pofticioşi şi mai mereu seduşi de aburul îmbietor. Acest abur m-a urmărit din copilărie şi poate şi de aceea poezia mea are o dominantă puternică prin îmbinarea dintre teluric şi stelar. Zodia în care m-am născut mă ţine în balanţă între cele două lumi. Mereu mă „fulgeră” imaginea ţărăncii care scrie poeme cu degete de ceară peste visul copilului său. Scriem cât ne este dat de la Dumnezeu şi publicăm atâta cât ne susţin unii sponsori, care ,cel mai adesea, nu mai susţin editarea de carte ci doar serbările cu mici şi bere. Probabil că fiecare susţine ceea ce îl reprezintă.

C.I.U:Sonetele tale (de care şi eu sunt îndrăgostit) te recomandă uneori ca wagnerian convins, alteori eşti apropiat de Clyderman , de Vivaldy. Tu unde crezi că te poziţionezi? Ai dorit să fii un neoromantic, să foloseşti elemente parnasiene şi chiar simboliste în „doamna noastră limba românească”?

E.M: Mulţumesc pentru această confesiune de dragoste faţă de sonetele mele. Sunt şi sonete wagneriene, şi din Clyderman, şi din Vivaldy, dar şi din Bach sau Motzart. Sunt sonete din toată muzica lumii pentru că poezia adevărată trebuie să fie muzică. Poezia trebuie să fie muzica vântului, a ploii, a valurilor, ca şi muzica tăcerii din peşteră. Eu unde mă poziţionez? Goethe spunea: „trebuie să plece de la inimă ceea ce este destinat să ajungă la inimă”. Poezia ce este altceva decât sunetul acelei scoici pe care o pui la ureche şi, în muzica valurilor ei, te laşi dus spre....mântuire. Eu nu doresc să fiu nici romantic, nici neoromantic, nici simbolist şi nici parnasian. Doresc, din toată inima, să aduc un strop de bucurie celui care îşi va apleca pleoapele asupra sonetelor mele. ”Doamna noastră limbă românească”, vers dintr-un poem de-al meu, a fost generoasă cu mine, şi de aceea fac tot ce pot să nu-i pară rău că mi-a dat şansa de a vorbi în limba lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Sadoveanu şi, uneori, a lui Caragiale. Nu pot să-i uit pe Dosoftei şi Neculce şi mai ales pe ţăranii din satul meu natal, care mi-au fost primul dascăl de românească adevărată, curată şi autentică.

C.I.U:Culmea, în sonetele tale, „neiubirea” nu duce la tragic, din contra... Crezi că această privire asupra iubirii şi neiubirii se datorează unui optimism exagerat sau vine de la echilibrul perfect al fiinţei tale?

E.M:„Neiubire”, aşa cum o numeşti, este pragul de pe care poți să te ridici spre fericire, spre împlinire, spre iubire. Aceasta vine din încredere. Trebuie să ştii să...înduri ca să poţi cunoaşte, cu adevărat, dimensiunea reală a iubirii. Un om continuu fericit nu mai are nici o plăcere, vorba lui Caragiale:„nu mai ai nici un haz neică”. Cel atins de această neşansă devine aproape imun la fericirea adevărată, la fericirea profundă, cel mai adesea de natură divină. Există un optimism care mă ajută să văd lumea într-o imagine cu totul specială. Nu e o chestiune de naivitate. Este starea de a îmbrăca, cu supunere şi sfioşenie, cămaşa fulgerului, cămaşa de argint a luminii divine, cu care poţi să te preumbli prin această lume..

C.I.U: În poezie ( mai ales în sonet ), ca şi în roman („Suburbii municipale”) nu mergi pe drumuri bătătorite. Din această cauză, poate, ai stârnit reacţii negative la cei din jur. Ţi-ai asumat consecinţele sau nici nu le bagi în seamă?

E.M:Nu pot spune dacă merg pe cărări bătătorite sau nu, nici în sonete şi nici în romane. Dealtfel eu mi-am intitulat sonetul drept un altfel de sonet, tocmai pentru a mă despărţi de sonetul de tip clasic. Despre roman ce pot să spun? În primul rând, cred că trebuie citit şi apoi comentat. La noi s-a încetăţenit o anume „tehnică”: mulţi îşi dau cu părerea despre ce şi cum scrii fără să citească nici un rând. Au auzit ei câte ceva de la diverşi „amici” şi gata cu clasamentele, cu judecăţile de valoare. Eu am învăţat un lucru esenţial, zic eu, că nu pot comenta nici o carte a unui autor decât după o lectură atentă şi nu pot judeca un scriitor decât citindu-i toate cărţile. Ştiu că se spune: nu trebuie să mănânci o oală de ciorbă pentru a-i afla gustul. Cei care judecă aşa să se facă bucătari şi nu scriitori. Reacţii negative? Suficiente. Dar îmi fac bine pentru că îmi ţin vigilenţa trează şi mă ajută să nu greşesc prea mult. Sigur că ţin cont de aceste răutăţi, dar nu le pun la inimă. Ar fi prea mult şi mai ales inutil. Ştii cum se spune: „în pomul cu roade se aruncă cel mai adesea cu bâta”. Eu mă bucur, atunci când este cazul, de reacţiile pozitive, cele care vin din suflet. Eu nu deţin şi nu am deţinut posturi înalte, de care să depindă laudele unora sau altora. Cine a avut de scris, pozitiv sau negativ, a făcut-o. Dealtfel anul acesta încerc, depinde de sponsori, să public, printre alte cărţi, trei la număr, şi o carte cu tot ce s-a scris despre mine începând cu anul 1974. Tot ce am găsit eu. Este o carte masivă, peste 500 de pagini, format academic. Din această carte se va putea vedea câţi inamici am. Am inclus absolut totul, fără nici o selecţie şi fără a interveni, măcar cu o virgulă, în texte. Va fi un tiraj extrem de limitat. Aproximativ 80 de exemplare, pentru bibliotecile mari , pentru 2-3 prieteni şi pentru biblioteca din comuna Heleşteni, localitate în care m-am născut, bibliotecă pe care am vizitat-o adesea.

C.I.U:Este posibil ca acesta să fie şi motivul pentru care unii „prieteni” ţin să ne reamintească o poezie dedicată lui Ceauşescu. Criticul Bogdan Creţu te aşează lângă Adrian Păunescu şi Vadim Tudor. Dan Petrescu, de asemenea, se alătură denigratorilor... Ai supărat atât de mult prin succesele creaţiei sau prin atitudinea ta?

E.M:Deşi am mai răspuns la acest tip de întrebări, şi nu vreau să par un laş şi să le evit, voi încerca să răspund şi acum, cu sinceritate şi mai ales cu fruntea sus. Vrând să-mi denigreze toată activitatea literară de până acum, pentru câteva poezii pe care le-am publicat, dar eu nu am forţat pe nimeni să le citească, acel critic, cunoscut şi dovedit drept un plagiator, nu face altceva decât să mă laude. Alăturarea de Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor mă onorează. Despre Dan Petrescu nu vreau să spun nimic. Dacă pentru el trecutul este mort, pentru că faptele sale de tinereţe nu-l pot onora, pentru mine trecutul este viu. Eu am trăit, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi neîmpliniri, dorind să fac în aşa fel ca literatura scrisă de mine să poată vedea lumina tiparului. Când eu scriam şi poezii encomiastice el se ocupa cu lucruri...reprobabile. Cei din oraşul Roman ştiu foarte bine şi mai ales ştie foarte bine fosta lui colegă de liceu.

Numai proştii se pot supăra pe succesele celorlalţi. Dacă i-am supărat, îmi cer iertare, dar nu promit că nu se va mai repeta. Dar, pentru a limpezi cumva ceea ce s-a întâmplat atunci, pot să-ţi spun că am avut curajul să semnez cele scrise de mine şi publicate cu numele meu şi nu ascuns după tufişul unui nume anonim. Sunt mulţi dintre „revoluţionarii şi anticomuniştii de ocazie”, în fond nişte nulităţi, care, asemenea câinelui, latră mereu de după gard. Pentru ei doar clipa contează şi mereu se vor fofila să ajungă în capul mesei, să fie primii la bucate. Eu cunosc câţiva „criticaştri” gata să facă o analiză completă a întregii activităţi literare fără să deschidă măcar o carte. Sunt acele specimene cărora totul le ”pute”, acei indivizi care sunt atotcunoscători, inşi care au doar ei dreptate şi se erijează în formatori de opinie, cu drepturi definitive. Nu, această metodă, de tip bolşevic, în fond ( şi nu e de mirare că mulţi dintre ei sunt fii de cominternişti sau de activişti de partid şi cadre ale fostei securităţi), le vine cel mai bine. Dar, încet, încet lumea se dezmeticeşte din bulversarea creată şi poate să deceleze cu calm şi cu atenţie, separând orzul de neghină.

C.I.U:Apropo de atitudine: ai fost printre cei care au semnat Declaraţia din 2001 pentru înfiinţarea unei noi filiale a Uniunii Scriitorilor la Iaşi, pentru schimbări în atmosfera culturală… Din câte am auzit, se întâmplau (se mai întâmplă?) lucruri cel puţin ciudate la filiala U.S Iaşi, cum ar fi lipsa de respect faţă de anumite personalităţi, valori, alergătura „literară” după ciolan etc. Să aibă toate acestea legătură cu plecarea ta la Filiala Bacău a U.S ? Ce „prestau” cei din filiala ieşeană…?

E.M:Îţi mulţumesc pentru această întrebare. Nu am fost semnatarul acelei Declaraţii din 2001. Sunt de acord să se respecte Statutul Uniunii Scriitorilor. Dar nu văd de ce un grup mai mare de 51 de scriitori nu ar putea să facă o altă Asociaţie de breaslă într-o altă localitate sau, de ce nu, chiar în aceeaşi localitate? Nu am semnat acea declaraţie şi pentru că fusese semnată de câţiva scriitori cu care eu nu eram compatibil. Nu mă refer chiar la valoarea lor ca scriitori. Eu merg şi după proverbul: „spune-mi cu cine te însoţeşti să-ţi spun cine eşti”. Despre activitatea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi nu sunt eu în măsură să discut şi pentru faptul că din 2002 nu mai fac parte din această asociaţie, dar şi pentru că nu-mi place să bârfesc. Problemele acestei Asociaţii, ca de altfel ca şi la celelalte Asociaţii, se pot rezolva, cu calm, şi mai ales cu respect unii faţă de ceilalţi şi mai presus faţă de creaţia fiecăruia. Am plecat, împreună cu alţi câţiva scriitori, zic eu importanţi, din Iaşi, şi am contribuit la formarea unei Asociaţii la Bacău. Nu merg după zicala: „Patria ube bene”, dar ştiu că dragostea cu forţa nu cred că trebuie să fac prea ar semăna a viol şi nu cred că este cazul.

C.I.U:Şi totuşi, prietenia... Ce cuvânt sfânt! Ai mulţi prieteni? Ce aştepţi de la ei? Prin blândeţea ta, prin starea de bine ce-o provoci în jur (unii spun că astfel de persoane emit unde Alfa), prin stilul tău sincer de adresare, ar trebui să fii preţuit, să ţi se dea tot prietenie... Dacă tabloul descris de mine este real, doar tu poţi confirma sau infirma...

E.M:Poate că mai mult decât alte sentimente faţă de oameni ar trebui să ne preocupe prietenia. Sunt oameni care ştiu să preţuiască acest sentiment dar şi unii care ştiu doar să mimeze prietenia şi să profite de ceea ce se poate obţine. Urăsc astfel de persoane pentru că iute îţi introduc şişul între coaste cu zâmbetul pe buze. Pe cât pot, mă feresc de astfel de companii. Dacă eu transmit celor din jur o anume blândeţe nu ştiu, dar ştiu că nu transmit antipatie sau, şi mai rău, ură. Cred că fiecare dintre noi merită o vorbă bună şi dacă avem posibilitatea să o oferim fără a aştepta ceva în schimb. Pentru asta chiar nu aştept preţuire specială. Sunt un bun creştin şi mai ales un om, cu bune şi cu rele, de stânga. Cred în dreptul fecăruia de a beneficia de o vorbă bună, sau de un strop de prietenie şi preţuire. Stilul este omul. Eu sunt o persoană, naiv de sinceră. Poate că din această cauză am trăit şi foarte multe decepţii, în toate planurile, dar nu regret stilul meu. Ai perfectă dreptate când afirmi că Prietenie este un cuvânt sfânt. Cu adevărat sunt sfinţi cei ce ştiu să fie prieten

C.I.U:Saint-Beuve ar fi spus înainte de moarte că nu se vor ridica statui în memoria criticilor. Să fi avut dreptate?

E.M:Nu, nu cred că a avut dreptate. Criticii sinceri pot fi mai buni decât prietenii nesinceri. Eu îi consider raza de lumină după care trebuie să ne ghidăm pentru a merge înainte. Dar nimeni nu ne obligă să ţinem cont de critici! Dacă nu ştim să-i preţuim, atunci să nu-i hulim.

C.I.U:Şi fiindcă veni vorba, consideri că există o critică „mică” şi una „mare”? Legăturile tale cu critica tânără cum sunt?

E.M:Există critici mici şi critici mari, există critică de toată ziua şi critică bazată pe teorie, pe principii critice, pe ştiinţă de carte. Nu neapărat critică universitară, ci mai degrabă în”spiritul critic”, asemenea lui G.Ibrăileanu. Există critici mari care au încercat şi chiar au reuşit să pună ordine în literatură şi mă refer la literatura română precum: Densuşianu, G. Călinescu, G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Ion Rotaru, Al.Piru, Laurenţiu Ulici, Ioan Holban etc., dar şi care au semănat discordie, panică, amalgam şi mai ales confuzie de valori (cu tendinţă sau fără), minimalizând pe unii pe nedrept şi ridicându-i în al nouălea cer pe alţii tot pe nedrept. Nu dau nume, din prudenţă. Dar se ştiu acei realizatori de Istorii literare care au devenit, doar... istorii. Legăturile mele cu critica tânără? Dar ce înseamnă oare critică tânără? Scrisă de tineri sau critică incipientă? Eu preţuiesc pe toţi cei care au răbdare să citească şi să scrie despre cărţile mele, fie tineri fie mai vârstnici. Din cele aproape 200 de articole sau studii despre cărţile mele constat că au scris critici care în urmă cu 30 de ani erau tineri dar şi critici care acum au în jur de 30 de ani. Dealtfel toate aceste comentarii critice le voi publica într-o carte, sigur o carte cu circuit închis, o carte mai mult cu caracter documentar, din care se vor putea vedea legăturile mele cu critica tânără.

C.I.U:Nu crezi că un critic are datoria cea mai mare de a recomanda cărţile cititorilor şi nu de a se adresa scriitorilor sau altor critici, care vor încerca să analizeze speciile literare în care se încadrează, să analizeze profesionist detaliile sau deturnările de sens?

E.M:Un critic literar are, în primul rînd, datoria de a citi cărţile pe care le comentează pentru că acum funcţionează un sistem de critică „urechistă”, cu comentrii după textul ataşat pe coperta a patra. Alteori, mai ales la lansări, dar din nefericite şi în scris, comentariile cele mai interesante sunt făcute de cei care nu au deschis cartea. Sigur că una dintre menirile criticului literar este de a forma gusturi pentru perceperea literaturii şi pentru citit în general. Al doilea rol este acela de a încadra, printr-o analiză temeinică şi profesionistă, autorul într-un anume curent sau, dacă, din fericire, este cazul, să arate noul curent pe care l-a iniţiat un anume autor. Responsabilitatea unui critic literar este mare. De modul cum ştie să prezinte o carte şi un autor depinde evoluţia literaturii. Sunt mulţi critici literari contemporani care iau în serios această menire a lor. Pentru aceştia am toată preţuire. Cei care sunt critici de cumetrie nu trebuie luaţi în seamă. Fac şi ei ceva să nu se plictisească.

C.I.U:„Nu scriu pentru a face plăcere omenirii, ci pentru a o răni”, ne declara cu mulţi ani în urmă Swift. Concepţia ta artistică (ars poetica) nu poate să fie aceasta…

E.M:Mă disociez total de cele afirmate de Swift. Eu scriu pentru a aduce alinare, bucurie omului. Arta a apărut nu ca să ne chinuie viaţa, ci ca să ne facă să vedem ceea ce este frumos şi bun în fiecare, în natură şi, de ce nu, în viaţa de apoi. Lumina cuvântului trebuie să ne fie balsam pe rănile sufletului şi nu arma care ucide, deşi se spune că un cuvânt este mai puternic decât un glonţ. Şi proza mea, şi poezia mea, dar şi notele critice.

C.I.U:Pentru mulţi scriitori, scrisul este asemănător actului erotic, el incumbând implicare maximă dar şi plăcere... Tu cum îl simţi?

E.M:Aşa cum am stabilit de la început, pot fi şi întrebări la care nu voi răspunde.Abia aşteptam să descopăr o asemnea întrebare. Nu-mi place să vorbesc despre nici un fel de act din viaţa mea intimă.Actul de creaţie este cel mai intim act din viaţa unui creator şi nu cred că e bine să-l facem public.

C.I.U:Un scriitor ar trebui să-şi dorească puterea? Chiar dacă o are pe aceea a metaforei?

E.M:Să nu uităm că şi scriitorii sunt oameni. Oamenii, mai ales cei slabi, îşi doresc puterea. Îşi doresc să domine pentru că altfel nu ar putea să respire. Scriitorii, cu adevărat mari, cei care au puterea metaforei, şi sunt conştienţi de asta, nu au nevoie de astfel de putere. Puterea cuvântului face cât o oaste adevărată. Decât să fii generalul armatei,mai bine să fii soldatul cuvântului viu.

EM:Gelu Naum, într-un interviu, afirma că nu există distincţie între proză şi poezie, între poet şi prozator, există doar scriitorul. Are dreptate?

E.M:Din punctul lui de vedere, a lui Gelu Naum vreau să spun, s-ar putea să aibă dreptate. Scriitorul este forma complexă a unui artist. Este modul suprem prin care se poate exprima. Nu cred că există un poet excepţional fără să fie şi un prozator foarte bun. Dar cred că există prozator excepţional fără a fi poet foarte bun sau măcar bun. Depinde foarte mult de felul prozei pe care o abordează, de cultura pe care o are acel scriitor. În astfel de cazuri, nu se poate face o judecată de valoare la hurtă. Fiecare scriitor trebuie analizat în parte, şi de văzut cum stă cu armele din dotare. C.I.U:Ai scris vreodată sau ai vrea să scrii nuvelă? Întreb pentru că, se ştie, românii sunt de neîntrecut în această specie literară. Pornind de la Costache Negruzzi şi culminând cu marele şi mereu actualul Caragiale...

E.M:Să nu-l uităm pe Slavici, maestru în nuvelistică. Nu, nu am scris nuvele, ci doar câteva povestiri scurte. În scriitori de povestiri scurte literatura română contemporană este foarte bogată. Fie şi dacă i-am pomeni pe: Marin Preda, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Eugen Barbu, Ştefan Bănulescu, D.R.Popescu şi lista rămâne deschisă. De fapt, dacă ar fi să mă analizez foarte sever, aş putea spune că toate romanele mele sunt compuse din mai multe nuvele. Nuvela, în fond, este un roman mai scurt, un roman mai concentrat. Aşa că mergând pe acest principiu, putem spune cum că sunt foarte mulţi nuvelişti. Dar, oare are importanţă dacă scrii nuvelă, povestire, roman sau poezie? Important este să ai talent şi ceea ce scrii să fie de valoare.

C.I.U:Şi un început, sunt sigur–contestat, blestemat – de întrebare: nu ţi-ai dori, câteodată, întoarcerea la comunism? Nu face ochii mari! Această întoarcere în timp ar fi acceptată doar pentru că atunci era ordine în ţară şi, mai ales, pentru că la vremea aceea se CITEA…

E.M:Eu nu de reîntoarcerea la comunism sufăr. Nu am fost un comunist învederat. Deşi am scris poezii despre sau pentru mai bine zis personajele vremii. Nu ascund şi nici nu am ascuns acest fapt aşa cum fac mulţi dintre noii, de acum vechii, dizidenţi. E mai simplu pentru ei să arate paiul din ochiul altuia decât bârna din ochiul lor. Faptele mele sunt ale mele şi nu mă feresc de ele. Dar să răspund la această întrebare, să-i zicem capcană. Existau multe lucruri rele şi în acea perioadă, dar şi foarte multe lucruri bune. Este adevărat că lumea citea mai mult. Lucrurile fundamentale erau solide şi temeinic aşezate. Şcoala, Armata, Entităţile fundamentale ale poporului român, nu erau puse la tocmeală sau date pe veresie unor troglodiţi care sunt gata, pentru un blid de linte, să vândă, la tarabele lumii, poporul român cu toate cele sfinte ale sale. Fiecare mit românesc este, cu bună ştiinţă băşcălizat de semianalfabeţi, de prostituate, de curviştine de două parale (aflu că o „paraşută” care nu scrie literele, ci le pictează, şi-a propus, nici mai mult nici mai puţin să decretinizeze poporul român. Hai că-i bună, nu am ce zice! Să te cruceşti şi mai multe nu. Cum ar putea o cretină sadea să decretinizeze un popor? Dar când nişte „fufe” ajung personalităţi, de ce să ne mai mirăm? De filozofi de ocazie, de oameni care se laudă, deşi au aproape 70 de ani, cum că de la 22 de ani nu au mai citit nici o carte şi totuşi a făcut avere uriaşă, de boschetari care nu mai sunt croitori, sunt designeri, nu mai sunt frizeri, ci stilişti. Nu ştiu cât de bine sau de rău era în acele vremuri dar un lucru este sigur: fiecare individ era pus acolo unde merita, adică la locul lui.

C.I.U:Eşti un permanent îndrăgostit de Eminescu... Ai luat mereu atitudine împotriva celor care nu-l iubesc. Ce interese îi „mână” pe aceşti duşmani ai poetului naţional? Unde se mai află provincia literară astăzi? La Bucureşti... sau…

E.M:Ce interese „îi mânau pe ei în luptă”? Nimic mai simplu: agăţindu-se de mantia de aur în care este înfăşurat Eminescu încearcă să-şi facă şi ei un acoperiş deasupra capului mic, mic de tot. Şi pentru că mantia de aur nu se pretează să-i acopere, îşi fac un cort ţigănesc din păr de coadă de câine. Cu oasele de pe la diverse mese nu se poate trăi la infinit şi odată şi odată vor primi ceea ce merită, adică un şut în partea dorsală. Provincia literară, după părerea mea, se află în chiar centrul Bucureştiului şi nu acolo unde cred ei că se află provincia. Spuneam mai demult cum că, pentru mine, „buricul pământului, ca scriitor vorbind, se află acolo unde trăiesc eu” . Sigur că premiile se întocmesc, aşa ca totdeauna, în cafenelele bucureştene, dar şi literatura promovată acolo tot acolo rămâne. Din nefericire şi destui, mai ales critici literari, se asociază cu astfel de situaţie şi devin şi ei trepăduşi la uşi de cafenele. Speră ca aşa se poate urca pe scara valorii literare.Nimic mai fals, nimic mai neadevărat. Aceasta este doar o scară provizorie. Să nu uităm că pentru N. Manolescu şi Al. Ştefănescu, în ... istoriile lor literare... cel mai mare poet român de după 23 august 1944 şi până în prezent este...M. Gălăţeanu. Despre literatura comisă de acest ins vorbeşte cel mai bine chiar „opera sa”. Atunci să mai credem, chiar ca în Biblie, în ... istoriile literare? Să credem că există centru şi periferie, capitală şi provincie în actul de creaţie? Există doar o avalanşă de interese şi de aranjamente care nu au nimic de a face cu valoarea. Dragă prietene, cunoşti atâtea cărţi ale scriitorilor români şi poţi să vezi care literatură se promovează cu obstinaţie şi care este sistematic ocolită sau chiar total neglijată.