Premiul al II-lea, proză – „Aproape o zi” de Mircea Teculescu

[Vasilisia Lazăr]

Aproape o zi

  (T-Haibun*)

 

     Aceeaşi zi, după 19 ani. Cornul lunii dispăruse de ore bune iar copacii înalţi, străjeri unei laturi a cimitirului, filtrau deja lumina tot mai puternică. Păsări, fluturi, poate şi îngeri cu aripile desfăcute, semănând celor de pe policandrul noii biserici din vale, vegheau aria. Spaţiul rămânea însă dominat de fostul lăcaş de cult, prin ale cărui ferestre prăfuite puteai zări strane destrămate şi aruncate de-a valma, un ciubăr pentru botez, tot felul de alte lucruri, semne lăsate de oamenii ce hotărâseră aşa, părăsirea, din cauza şubrezirii construcţiei şi pericolului de incendiu ce-l reprezenta; oameni care aproape sigur erau cu toţi în mormânt, acum.

     Se apropiau câteva grupuri în negru, răzleţite de greutatea şi mărimea platourilor cu colive, a coşurilor cu pachete de dat pomană; treceau podeţul, urmând deja drumul cu umbre, ce urca uşor spre mulţimea de cruci… Din vechea clopotniţă, nu după mult timp, se auzi dangătul prelung, precedând ritualul cunoscut. Preotul şi dascălul se apropiară de primul grup, bărbaţi şi femei adunaţi la parastasul de trei luni al unei femei, apoi merseră la un alt grup, apoi, în drum spre altul, ajunseră lângă un bărbat singur, cu coliva şi sticla cu vin pregătite. Doar el. ,,Veşnică pomenire!’’ de la un om, pentru tatăl său dus.

 

implorând mila –

sub talpa oamenilor

fire de iarbă

 

     Aceeaşi zi, după 19 ani. Soarele a ajuns acum la zenit. Frunzele copacilor de pe marginea de sus a cimitirului se scutură uşor, mângâind vântul. Colina se coboară tot cu grijă, în tăcere, la fel ca la urcare, deşi dorinţa de a cerceta, a investiga, a scăzut mult, s-a estompat. La baza ei par să se fi înmulţit locurile de veci arătoase, unde s-au cheltuit mulţi bani. Unul dintre ele, un cavou zidit temeinic, cu trepte de ciment şi marmură neagră deasupra, este plin pe jumătate cu apă, vezi asta din gura uşiţelor lăsate deschise şi unde, de curând, au fost aprinse lumânări. Observând apa rea, oamenii iuţesc pasul.

     Totuşi, îţi spui, majoritari nu pot fi aici cei cărora, cine ştie, li s-a stins neamul; sau singurătăţile uitate, aceia de care nimeni nu vrea să-şi mai aducă aminte, să mai găsească pic de vreme pentru ei. Însă este real, sunt destule locuri de veci abandonate, descrise de crucile stând într-o rână, de timpul risipit în buruienele ce-au invadat mormintele. Cu greu ai putea fi preot paroh, chiar imposibil cred, fără ca aripa acestei realităţi, atingându-te continuu, să nu te depărteze de efemeritate; să-ţi reamintească despre necesitatea solidă a conştiinţei, toiag dat de Dumnezeu pentru a putea purta mai uşor teama că, în veşnicie, solitar înseamnă mai puţin decât solidar.

 

mormânt părăsit –

liliacul sălbatic

sprijină crucea

 

      Se tot scrie, vorbeşte, că Terra ar avea o soră geamănă, că există, într-adevăr, undeva aproape-departe, o planetă geamănă cu a noastră. Extrapolând, nimic nu ne poate împiedica să gândim atunci la existenţa unui al doilea cimitir, identic până la umbrele de acolo, cu primul, cu acesta… Dar care ar putea fi cauza unei realităţi duale?... Interesant!... Aşadar nu putem fi singuri! De fapt, noi, oamenii, ştim de demult că nu putem fi singuri; dar sigur suntem experimente, noi, fiinţele sfâşiate de antinomii, acele principii care se exclud reciproc, dar care pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de clar. Originea acestora? Poate deficitul crunt de iubire sinceră, creştină, pentru cel de lângă tine, care ne macină. Oricum, alţii demult au renunţat la cimitir, renunţând şi la naştere, încercând eroic să renunţe la însăşi existenţa dată. Adevărate sunt cuvintele Părintelui Arsenie Boca: ,,De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.’’ Poate de aici o fi provenind şi descoperirea asta, dezvăluirea despre un al doilea Pământ.

     Încă puţin şi cornul lunii se va ivi iarăşi pe cer. Spaţiul în care doar cei morţi au rămas pare că tocmai acum s-a ivit, de undeva. Poate că aşa şi este. Cu aproape două milenii şi jumătate în urmă, un om numit Meton, le tot spunea semenilor săi că fazele lunii se repetă identic, în aceleaşi zile ale anului, după câte 19 ani.

 

crâng cu păpădii –

trei nori agăţaţi

de cornul lunii –

sub talpa oamenilor

liliacul sălbatic

 

     *Haibun = text venind dinspre Tara Yamato, îndeobşte scurt, poveste a unei epifanii, încercare de relevare a unei lumi ce nu se lasă văzută uşor. Cel de mai sus conţine două Haiku-uri şi o Tanka, aceasta din urmă având distihul 7-7 (ultimele două versuri) dat de versurile lungi, de câte 7 silabe, ale haiku-urilor anterioare; de aceea, l-am intitulat T-HAIBUN. Citatul din text vrea sã aminteascã de Procedura Honkadori, adică necesitatea, nevoinţa de a aşeza în lucrarea ta cuvinte ale maeştrilor.

[Corina Militaru]

Mă bucur că acest text a câștigat un premiu. Mi-a plăcut! :) Felicitări!

[Valeria Merca]

 Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, domnule Teculescu! Mult succes în continuare!

[gina zaharia]

Felicitări!

[Angela Dina]

Felicitări!

[Camelia Ardelean]

Felicitări!