Premiul al II-lea la secțiunea Proză – „În timp ce tu mureai...” de Mihaela Roxana Boboc

[Vasilisia Lazăr]

 În timp ce tu mureai...

          – Poate ar trebui să vii cu mine, i-am zis. Plecarea aceasta va dura mai bine de o săptămână. Compania este una importantă și nu ne permitem să tratăm cu superficialitate auditul.

          – În mod normal aș fi venit, Ema. Dar știi, se împlinesc șapte ani de când s-a dus tata și simt că trebuie să fiu la mormântul lui, după rânduială.

          – Știu! Dar tata, așa cum mi-l aduc eu aminte, n-ar fi vrut vreun sacrificiu. Cel mai probabil bea dincolo o cafea tare și se miră de zădărnicia planurilor noastre. Inclusiv de eforturile de a-l pomeni altfel decât bând un vin bun și citind o carte. Tu crezi că ne vede, Elena?

          – Trebuie să ne vadă. Măcar acum.

          – Da, ai și tu dreptate, am zis. Și am stat la masă una lângă cealaltă, vorbind despre nimicuri, de parcă se consumaseră toate cuvintele importante între noi.

          Noaptea m-am foit mult până să adorm. O vedeam pe sora mea cu brațele deschise și pe mine coborând din mașină și plângând. Ea a reușit mereu să mă remonteze după o tragedie sau un eșec.

          Culmea e că mai târziu în acea zi am mâncat fără eforturi. De parcă lucrurile decurgeau firesc în jurul meu. Tata era la capelă aranjat ca un mire, golit de sine. Palid, aidoma cerii pe care o ținea în mâinile împietrite pe lumânarea răsucită ca o spirală a abandonului existențial. Camera obscură, pavată cu scaune reci de-o parte și de alta a mesei unde stătea tata, îmi dădea fiori pe șira spinării. Ca și mirosul pânzei funerare. Sau pietrișul din cimitir.

          Am ieșit la un moment dat cu senzația de a urla. N-am putut să o fac. Rămăsesem cu brațele în aer, apoi a venit Victor, care m-a luat în brațe până s-au liniștit toți demonii din mine.

          Seara, după priveghi, am pictat un înger cu păr negru, aidoma mie. I-am plastifiat aripile a doua zi, să fiu sigură că nu zboară de lângă tata și i l-am așezat în buzunarul sacoului de la piept. Când am terminat, m-am simțit împăcată.

          Înainte să mi-l pună în mormânt și să bată cuiele în sicriu, i-am luat mâinile într-ale mele și i-am cerut să-mi dea mie tot ce n-a putut duce mai departe. Și el mi-a dat, fără crâcnire. Sunt șapte ani de când caut și nu găsesc dezlegare.

 

*

          Trecuseră cele trei zile de la discuția cu sora mea. Elena organizase totul pentru pomenirea tatei. Eu mi-am pregătit între timp bagajele. Aveam avion a doua zi dimineață.

          Gândurile legate de audit, împletite cu sentimentul de vinovăție față de memoria tatei îmi asiguraseră o noapte albă. Am ațipit târziu, spre dimineață.

          Apoi, mai mult buimacă, am ajuns în aeroport și deja la ora opt eram în avion. În același timp, în biserica Eroilor, mama ridica coliva alături de sora mea, pentru sufletul tatei. O colivă ovală, cu o cruce mare și dreaptă, aceeași pe care și-a purtat-o mama de când o știu. Mama, ceasornicul în mișcare, așa cum îi dedicam unul din poemele mele, mama, omniprezentă, neobosită, fără trac, mama care pune înainte de ea o virgulă mare, în care să încapă tot. Am lăcrimat prima parte a zborului, cu o vinovăție din ce în ce mai pregnantă. Apoi norii, cerul și lipsa oricărui control au eliberat din mine toate emoțiile negative și am început să râd, din senin. Un râs haotic, răsunător, spre uimirea pasagerilor care nu pricepeau decât că s-a aciuiat o nebună printre ei.

 

          Am ajuns în Praga, după mai bine de două ore de stări oscilante. Hotelul se dovedise unul cochet și intim. Deja până la ora prânzului simțeam că mă încadrez de minune între străduțele pietruite, nebănuite oaze de liniște și intimitate. Aveam restul zilei liberă, așa că înarmată cu hărțile pregătite de acasă am pornit-o pe străduțele cu nume ciudate, pe care nu le puteam pronunța, dar având cele mai colorate magazine de suveniruri.

          Pierdută printre nimicuri nici n-am băgat de seamă că-mi uitasem geanta la unul dintre magazinele de suveniruri. Abia când cineva m-a bătut pe umăr, gâfâind vizibil, am tresărit.

          – Sorry, madam, but you forgot your bag in the store!* mi-a spus într-o engleză fără cusur, iar eu neștiind cum să-i mulțumesc mai repede și mai politicos, mi-am uitat toate cuvintele la poarta celor mai sinceri ochi pe care îi întâlnisem vreodată.

          Așa că am rămas un minut fără glas, zâmbind tâmp, apoi regăsind toate cuvintele manierate i-am mulțumit salvatorului. Am vrut să plec, dar David a deschis șirul întrebărilor legate de scopul vizitei mele în Praga și două ceasuri mai târziu, încă mai vorbeam.

          Râdeam. Ei, și? Femeile îndrăgostite, în general, râd mult. E farmecul lor nativ. Doar că, poate ți s-a întâmplat și ție, să râzi cu pofta aceea nebună de viață. Să râzi fără să știi de ce.

          Noaptea care a urmat a fost una fără vise. Mă bântuia un singur gând. În timp ce tu mureai, în timp ce tu... N-am crezut niciodată în negru, de altfel n-am iubit nici albul. Țin minte că tata mă certa, pentru că foloseam prea multe griuri în tablourile mele. El, care fusese criticul meu de bază, când nici măcar eu nu luam în serios ceea ce făceam ca o refulare pentru orele petrecute la birou, contabilizând la nesfârșit cifrele, îmi spunea acum să văd viața în pasteluri. Cum să-mi imaginez una ca asta, cum l-as fi văzut pe tata pictând pasteluri, tocmai el, un realist ironic, un nemulțumit tipicar? Și totuși... Pastelurile lui umpleau zările, acum când cancerul mușcase fiecare fibră din el, când avea toate motivele să strige, să se împotrivească, să blesteme. Nimic din toate astea. El schița copaci cu crengile în cer, naturi vii, pe mine...

          Din nu știu ce motiv, David a insistat să ne vedem și a doua zi, după terminarea auditului. Uitasem complet de el. Recunosc că pentru mine bărbații au fost mereu niște exponate de muzeu, tablouri frumos înrămate pe care le uitam agățate până când mă simțeam suficient de vulnerabilă încât să-i cobor din perete, să-mi pun rochia roșie și să seduc. Apoi îmi reluam viața în cel mai natural fel, păstrând relații amicale cu ”tablourile” mele. Ale mele, în cel mai neposesiv mod cu putință. Deveneau amintirile mele, gândurile, poemele, strigătele înăbușite de dor, în nopțile goale.

          Auditul se desfășura într-o atmosferă relaxată, aveam parte de oameni binevoitori, cu acea sclipire de umanitate și interes pentru ceea ce făceau. Îmi lipsea spiritul acesta. Deveneam organizată, minuțioasă, programată și mulțumită de mine. Joburile avute îmi dădeau mereu acea senzație de siguranță și control, care îmi lipsea în toate celelalte capitole ale vieții mele. Începând cu propria copilărie, continuând cu aparentele iubiri și terminând cu arta mea. Eram imprevizibilă. Capricioasă, uneori depresivă, alteori fericită și posesivă, dar mai ales vulnerabilă.

          În seara aceea eram în cea mai bună formă. David m-a dus la un restaurant cu specific ceh, unde am aflat că există un popor mai gurmand decât al nostru. Mă uimeau platourile încărcate cu mâncare, mă năucea berea curgând în valuri, veselia și pofta lor de viață.

          El era curtenitor, fără a deveni obositor. Se potrivea mănușă pe starea și dorințele mele. Încăpea atâta libertate în mine. Cum ar fi să umflu un balon și să zbor cu el, doar eu și gândurile mele? Cum să explici asta bărbatului de lângă tine? Că îl vrei în același timp lângă tine și totuși în afara ta...

          N-am știut nimic despre tata mult timp. Odată cu cancerul, dintr-o enigmă, pentru mine a devenit Tata, cel care s-a împotrivit morții doar prin culoare și a refuzat să aștepte moartea. A murit fără să-și ia rămas bun, pentru că n-a crezut nicio clipă în altceva decât în viață. M-am gândit de multe ori, că probabil în aceeași situație, mi-aș lua rămas bun într-o mie de moduri, aș scrie alte o mie de poeme, aș săruta familia de încă o mie de ori. Și probabil mi-aș îngropa propria moarte până ar obosi să mă mai caute.

          Dar el s-a gândit că mai are timp. Timp pentru un nou pastel, un nou retuș, o altă convorbire telefonică cu mine. Am vorbit ultima oară cu tata într-o vineri după-amiază. Apoi luni a murit.

          David m-a condus în acea luni, cu șapte ani mai târziu la hotelul unde eram cazată. M-a sărutat ușor, și buzele lui aveau gust de cafea. O cafea fină, pe care o poți sorbi doar în tihna dimineților târzii, când îmbraci cămașa artelor, și între tine și cel care îți bântuie gândurile e doar acul ceasornicului care se încăpățânează să ticăie surd.

          M-a întrebat dacă poate să urce în cameră și n-am spus nu. Am luat-o înainte pe scări, am deschis ușa și am intrat prima. Draperiile erau trase și lumina nopții se strecura ușor pe cearceafurile alb-sidefate ale patului încăpător. Aveam mini bar și am scos o sticlă de vin alb. Obișnuiam să beau vin doar în fața poeziei. Niciodată în spatele versurilor nu s-a ascuns vreo picătură de alcool, pentru că aveam nevoie de luciditatea aceea care sapă tranșee în suflet. Tăioase, fără anestezie, așa erau poemele mele din ultimul timp.

          El a luat paharul și m-a privit atent la fiecare gest. M-am dezbrăcat de rochia albastră sub privirile lui și m-am întins pe pat fără o vorbă. Era în mine un abandon pe care l-a simțit imediat. Știa că nu era chemare în privirea mea. Doar un gol imens. Așa îmbracat, în cămașa aceea fină și pantalonii gri, s-a așezat pe pat lângă mine și m-a luat de mână. Am rămas împreună toată noaptea, eu dezbrăcată de toate gândurile, el îmbrăcat cu respirația mea. Și eram fericită, pentru că nu așteptasem nimic de la acea seară și primisem totul. Nu cuvinte, nu pasiune, ci o acceptare tacită a nebuniei mele, a suferinței din privire.

          Dimineața venise altfel pentru amândoi. Eu căpătasem vervă și chef de viață, el din ce în ce mai tăcut, dar atent la poveștile mele, părea adâncit într-un vis care nu-i aparținea. Am luat micul dejun în salonul intim al restaurantului, apoi fiecare cu activitatea lui, eu cu auditul care m-a prins până seara târziu, el cu organizarea expoziției de sculptură, care urma să aibă loc peste două zile, într-o sală de spectacole din centrul Pragăi, ne-am rătăcit.

          Am trăit de multe ori acel sentiment de detașare după un moment plin de intensitate și dramatism. De parcă îmi furase ceva prea al meu ca să mai fie împărțit încă o dată. Și Victor a fost al meu până să dispară într-o zi de mai. L-am lăsat să plece. Aveam nevoie să mă distanțez. Îl iubeam prea mult ca să mai pot vedea viața fără el. Și acel moment de luciditate m-a târât spre cea mai mare teamă. Că l-aș putea pierde. Așa că la scurt timp după moartea tatei, am luat-o pe drumuri diferite.

          Doi ani după el, mi-am cârpit viața cum am știut. Cu două doruri în buzunar, care cântăreau cât o viață de om. Dualitatea m-a caracterizat dintotdeauna. Dar asta n-avea legătură cu David. El venise din neant, cu geanta mea pe umăr, perturbându-mi zgomotul din suflet, și acum trebuia să fac câțiva pași între noi, pentru a vedea mai bine cum stau lucrurile.

          Ce aveau în comun toți cei care trecuseră prin mine în decursul anilor? Asta m-am întrebat a treia zi după noaptea incompletă, dar salvatoare pentru mine. Am intrat în catedrala cehă, cu un singur gând. Să-mi găsesc liniștea. Atunci răspunsul m-a lovit în plex. Toți au avut nevoie de mine, acea nevoie existențială, precum are pruncul de mama lui. Au vrut să crească la sânul meu. Cumva, poate nu vizibil, poate nu perceptibil, dar într-un anume mod sau într-o anumită perioadă reprezentasem acea nevoie de bază, fără de care nu poți merge înainte.

          Mi-am adus aminte de piramida nevoilor lui Maslow, care m-a intrigat din prima oră de curs a facultății de marketing și comunicare. Unde eram eu în acea piramidă? Unde erau ceilalți? Și mai ales, unde era Dumnezeu? Da, Dumnezeu, cel de care uitasem în ultimii ani, reducându-l la stadiul de arbitru pe un scaun de judecată. Unde era iubirea Lui în mine și cum aș fi putut să-L aduc în mine?

          – „Ema, trebuie să vii cu mine!

          – Unde, tată?

          – Hai să-ți arăt o schiță.”

          Am mers în sufragerie și a scos caietul acela ros cu foaie velină, unde zeci de figuri pigmentate de amuzament sau încruntare ieșeau în evidență.

           Apoi am zărit o pagină altfel. Era o schiță a unui copac aplecat înspre dreapta și dedesubt câteva rânduri despre sine. O expresie concludea emoția acelei lucrări: „Doamne, ce mă fac?”

           Am stat în cumpănă, dacă e sau nu bine să tac, și doar să admir lucrarea. A rupt el tăcerea. „Tu poți fi copac, ca acesta aplecat de griji, dar dacă ai suficient curaj, poți înflori.”

          Atât. A închis caietul și m-a lăsat cu un zâmbet amar pe buze. Pot înflori, dar dacă rămân un copac strâmb, atunci cine sunt?

 

          Dumnezeu zâmbea din statuia atât de reală din fața mea. Ochii mari, aproape dominatori, și totuși atât de empatici, mi-au adus aminte de Ioan. El venise în viața mea sau mai bine zis, eu nimerisem în viața lui, la doi ani după ce tata s-a dus. Era confortul emoțional de care aveam nevoie și atunci când toate piesele de puzzle erau împrăștiate pe podea, mă recompunea aproape de adevăr. A fost primul care mi-a vorbit despre Dumnezeu altfel decât știam. Iubire. Acceptare. Necondiționare. Noțiuni care până atunci rămăseseră la stadiul de utopie. 

 

          – „Ema, suferința șlefuiește sufletul!

          – Știu, Ioan, știu. Dar restul?!”

 

          Dar orice aș fi spus, știam că are dreptate. „Poeții sunt ceruri deschise”, mi-a zis într-o zi. „Mai mult oaze, l-am contrazis eu ulterior. Uneori sunt secetă, alteori cuvânt.”

 

*

          Terminasem auditul cu rezultate satisfăcătoare. Eram mulțumită de modul în care lucrasem, ca și de atmosfera de lucru de acolo, în general.

          David avea expoziția în acea seară. Îmi imaginasem în detaliu starea, bucuria, chiar exaltarea de pe chipul lui, oamenii care îi vor strânge mâinile și îl vor îmbrățișa empatic.

          M-am oprit în ușă neputând să intru. Știam că m-ar fi primit cu un zâmbet generos, dar m-am mulțumit să privesc de departe desfășurarea expoziției. Totul se desfășura în vervă, oameni frumoși, deschiși și în mod vizibil pasionați de artă își mișcau trupurile într-o armonie perfectă. Întocmai ceasului astronomic din Praga, în fața căruia rămăsesem nemișcată timp de un ceas. Statui de lut însuflețite de mecanismul existenței, unde stări contradictorii se reunesc în aceeași inimă.

          Și inima mea bătea cu putere când am intrat în casa părintească în acel octombrie cald. Țineam tablourile strâns la piept și aveam acel tremur pe care un discipol îl încearcă în fața maestrului său. Tata s-a ridicat de pe pat repede, era încă în putere, cancerul nu-i ajunsese la os, deși se lupta cu boala.  S-a uitat cu atenție la fiecare tablou. Avea o expresivitate pe care rareori o surprinsesem la el. Ochii lui de un căprui deschis aveau mereu acea inteligență vie și totuși, atât de obosit era tata. Obosit de viață, de patimi, de oameni. Dar în acea zi de octombrie am văzut pe chipul lui bucuria, surpriza și mai ales iubirea. Fiica lui ducea mai departe darul lui, fără ca el să-i fi cerut vreodată asta.

          Nici David nu mi-a cerut nimic. A fost singurul bărbat care nu-mi ceruse nimic, doar se oferise pe sine și compania lui, în puținele zile care ne străbăteau într-un noiembrie orfan.

          Am plecat printre primii de la eveniment. I-am lăsat un bilet la intrare omului de la pază pentru a-l înmâna lui David după terminarea expoziției.

          „Se spune că nimic nu e întâmplător. Nici măcar o geantă uitată într-un magazin și un chip senin care vine providențial în ziua în care tu mori puțin câte puțin. David, dragul meu, cât de frumoase vor fi aceste memorii prinse într-o carte și ce lumină va purta singura noapte în care m-am întors în copilărie fără teamă! Mulțumesc, mulțumesc pentru tine, om frumos!”

          Pe drumul spre întoarcere m-am simțit anesteziată. Avionul a avut mici turbulențe, sau cel puțin așa spuneau ceilalți. Eu nu vedeam, nu simțeam nimic. Nici nu era nevoie. Pentru că toate cuvintele fuseseră îngropate între două zboruri de avion. Acolo, în lumea pestriță a Pragăi, între chioșcuri colorate, pe podul Charles, unde râul Vlatva curge împacat cu toate durerile celor care i-au traversat malurile, găsisem răspunsul după care tânjisem în ultimii șapte ani. De când tata mă lăsase orfană la poarta poeziei. Poezia, singura care mă salvase de mine însămi, în cele mai grele încercări, se conturează acum din sculpturile dezgolite ale sufletului meu.

 

          – „Poezia ta e despre Ema ideală!”

 

          – Nu, Ioan, e despre Ema reală, e despre adevărul din mine, cel care curge nestăvilit din piroanele care mă țintuiesc. Orice aș face, poezia va merge înaintea mea ca un far. E mai mult adevăr aici decât aș putea duce. Negarea, abandonul, mâinile care mă îngroapă în mâlul deznădejdii, toate sunt doar fereastra prin care poezia mea respiră anaerob.

[Valeria Merca]

Felicitări, Mihaela!

[gina zaharia]

Felicitări, Mihaela!

[Pop Dorina]

Felicitări, Mihaela!

[Mihaela Roxana Boboc]

Mulțumesc, dragilor!

Mulțumesc în special membrilor acest site, care au văzut această proză pe locul I.

[Rădița Răpeanu]

Felicitari, Mihaela!

[Nikol MerBreM]

Felicitări, mi-a plăcut cum e scrisă!

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos! Ce mândru e tata de tine! Sunt convinsă. Bravo, Mihaela! Felicitări!  ❤