PAGINA NR. 2/ Concursul „Prin colbul vremii” - ediția a II-a, secțiunea, proză scurtă

[Sofia Sincă]

Pagina nr. 2

Proza nr.11

Puzzle

 

                                             Motto: ”În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!”- Ion Cosmovici

 

S-a trezit brusc, fără s-o deranjeze nimic; linişte, întuneric, nici o geană de lumină, nici un coşmar. ”Straniu!” – exclamă, iar în sinea sa s-a mirat: ”De ce mi se întâmplă asta?” Privirea i-a alunecat instantaneu spre ceasul fosforescent. ”Super, iar am dat în mintea copiilor! Ştiu că există probabilitatea să fie ora două, plus sau minus câteva minute, dar nu-mi pot înfrâna curiozitatea.” Îmbrăcând halatul pufos şi bâjbâind după papucii moi, călduroşi, cu coada ochiului a cercetat fereastra: ”Dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, măcar să văd cum e vremea. Ce-aş putea planifica pe mâine? O fi Lună plină?” Decisă, trase draperia opacă de in. Inelele rulară pe bară cu zgomot metalic acompaniate de clanţa de la uşa dinspre verandă. Ieşind afară, inspiră adânc aerul răcoros cu iz de iasomie, dulceag, amărui şi se ghemui pe băncuţa din colţ, locul ei preferat. Astfel cuibărită, în linişte şi siguranţă, putea visa cu ochii larg deschişi. Mâna stângă o furnica, semn că spondiloza îşi făcea din nou prezenţa. Îşi frecă energic braţul.”Mi-e bine!” – se îmbărbătă şi râse copilăros. ”Ce noapte minunată!... Tăcerea pluteşte peste cătun. Nu se zăreşte nimic. Toţi dorm duşi; sus în coasta pietroasă, mai aproape de cer, risipiţi, morţii cu morţii, jos în vale, mai aproape de pârâul dătător de viaţă, laolaltă, viii cu viii.” Din depărtări răzbătu în ecou: ”Tu-tu!” – ţipătul unui tren de noapte. Pe ecranul negru al cerului, imaginaţia proiectă un tren rulând pe şine cu-n ecartament cu mult mai larg decât cel Trans-Siberian, hotărât să străbată lumea în lung şi-n lat, pe arşiţă, pe viscol. În faţa sa, o locomotivă greoaie precum un bivol, pufăia și icnea trăgând un şir nesfârşit de vagoane, îndărătnicindu-se să cucerească traseul, metru după metru, la fel ca optimismul care sfidează orice obstacol, chiar şi destinul, mereu înainte cu speranţa că lucrurile merg spre mai bine, spre ceva ce este deasupra rutinei de zi cu zi. ”Mi-e foarte bine!” – concluzionă şi îşi întinse braţele cât să cuprindă tot cerul cu scenariul său.

Acum, totul decurgea lin, programabil. Era sigură pe ea. Avea controlul direcţiei precum un acar la macaz. Ţinta era spre ţinuturi noi, cu prieteni şi cu surprize. ”Doamne, ce de surprize! Prevăd, de pe acum, c-or să-mi taie respiraţia.” Instinctiv inspiră adânc. Boarea răcoroasă îi invadă alveolele pulmonare, înviorând-o. Expiră lent şi imită mersul sacadat: ”Te duc–te-aduc, te duc–te-aduc...”  Locomotiva se străduia din răsputeri. Din când în când, se oprea să-şi tragă sufletul şi şuiera: ”Tu-tu! Tu-tu! Poftiţi în vagoane!”

A răspuns invitaţiei. Era prea tentant ca să refuze. A ocupat un loc, retras, lângă geam. ”Ce relaxant!” Nu trebuia să facă nimic ieşit din comun. Asculta conversaţiile vecinilor. Când peisajul era mai interesant, privea şi medita cu scurte pauze întrerupte de vocile din jur. Porneau de la discuţii banale: vreme, vremuri şi trecerea timpului şi ajungeau la confesiuni. Între necunoscuţi, intimităţile se aşează mai uşor pe tava vecinului pe principiul: ”Nu ne cunoaştem, deci nu ne judecăm! Este doar o călătorie, de plăcere. Emitem păreri, sugestii, exclamaţii, orice, doar ca să ne simţim bine.” Unii se simţeau chiar minunat în grupul format ad-hoc. Se împrieteneau, îşi dădeau adresele, numerele de telefon cu promisiunea: ”Dacă trec prin localitatea ta, sigur te caut.” O promisiune ce putea fi uşor încălcată: ”Ei şi, chiar dacă trecea şi nu-i contacta, cum aveau să afle? Importantă e doar călătoria... asta.”  Ea îi înflăcăra, iar entuziasmul se întipărise pe chipul lor.

Într-o gară mică, trenul a oprit. În trecere prin compartimente, conductorul anunţa impersonal: ”Staţionăm douăzeci de minute! Atenţie la trenul care vine din sensul opus.” Deşi era timp berechet, cei mai grăbiţi să coboare erau fumătorii. Agitaţi, îşi pipăiau buzunarele căutând din mers ţigările, bricheta. Imperturbabili de forfota din jur, cei doi navetişti: Pandele şi Marian se concentrau asupra finalului partidei de table. Pandele era mai în vârstă. Îţi dădeai seama după mâinile crăpate ce-i ieşeau din mânecile salopetei bleumarin încheiate corect până sub bărbie. Aplecat asupra jocului, cozorocul şepcii îi ascundea jumătate din faţă. Se putea zări mustaţa generoasă şi bărbia fermă. Pandele scutură zarurile în palmă, suflă în pumn şi c-o mişcare de răsucire a încheieturii le aruncă dibaci. Dublă!

- Nea Pandele, eşti mare! Marţ tehnic. Mă dau bătut!

Încântat de victorie, pregătit să primească şi celelalte laude, cum se întâmpla de obicei, Pandele ridică privirea radios. O zări pe vară-sa intrând în vagon încărcată cu sacoşe şi cu un copilaş în braţe.

- Hai, Mariene, s-o ajutăm pe Zîna!

Cei doi se grăbiră s-o întâmpine pe femeia oacheşă, cam de vârstă medie. Fusta creaţă îi îmbrăca şoldurile generoase, cobora mai jos de genunchi lăsând să se zărească gleznele fine şi sandalele cu tocuri joase. Marian s-a ocupat de bagajele femeii, iar Pandele de copil. Săltând prichindelul spre înaltul vagonului şi alintându-l: ”Tâta mare!”, ţâncul a chicotit de plăcere.

- Greuţ flăcău ai, Zîno! Tânără şi frumoasă, aşa te ştiu, aşa ai rămas. El e Matei! – făcu Pandele prezentările şi aşeză băieţelul lângă geam.

Femeia se aşeză lângă odraslă şi înclinând puţin capul, cuviincios, răspunse:

- Mulţumesc, Pandele! Mulţumesc, Matei! și arătând spre cel mic zise: ”El e nepoțelul meu. Acuşica, face doi anişori. Noi îi spunem Bebe.”

Conversaţia lor s-a oprit brusc la apariţia unui buchet mare de flori ”bulgăraşi de zăpadă”. Două braţe străvezii îl îmbrăţişau cu teama de-a nu se risipi. Buchetul imens ascundea faţa deţinătorului. Cu paşi mărunţi, pe lângă ei trecu ca o adiere, o persoană mignonă îmbrăcată în port naţional. Cămaşa brodată cu flori, decoltată doar puţin, dezvelea un gât aproape rahitic, iar pe umeri se legănau două cozi mici, subţiri, împletite spic.

Bebe care până atunci a stat liniştit, s-a întors spre Zîna, i-a apucat strâns bluza, s-a ridicat în picioare şi răsucindu-se spre spătar l-a prins cu mâinile, hotărât. S-a ridicat pe vârfuri să vadă maldărul de flori, iar femeia grijulie l-a îndemnat: ”Stai hopa, Bebiţă!”

 ”Buchetul alb” s-a oprit nu foarte departe de ei şi a început să glăsuiască pe un ton scăzut:

- Geani, eşti mereu galant cu mine! Dacă nu erai tu, nu ştiu cum m-aş fi putut urca în tren. M-am îmbrăcat special pentru întâlnire. Vezi, am ia, catrinţa şi fota mămucăi. Simt şi acum pe creştet mâinile ei noduroase, tremurânde: ”Fătuca maichii, să-l porţi sănătoasă!” Geani, cum îmi şade costumul? Sîîît!  Nu, nu-mi răspunde, lasă-mă să te privesc. Mi-e dor să te privesc. Mi-ai lipsit.

Trenul aştepta impasibil startul. La un moment dat, conductorul trenului şi-a verificat ceasul, a rotit steguleţul în semicerc, impiegatul gării a întors paleta cu cercul verde spre mecanic, iar locomotiva a şuierat scurt, dând de ştire c-a înţeles semnul de plecare. Garnitura s-a pus în mişcare; întâi a rulat încet şi apoi din ce în ce mai repede.

- Şezi, Bebe! Până acum ai plâns să te iau în braţe. Nu te mai dor ”păcioarele”? O să cazi! – îl apostrofă femeia.

- Lasă-l, Zîno! Nu ne deranjează cu nimic şi mai târziu o să-şi aducă aminte toate mustrările primite. Eu gândesc că el e viitorul care o să ne asigure pensia. Apropo, ai ieşit la pensie?

- Mi-am depus dosarul de pensionare, dar mi l-au respins, îi răspunse Zîna. Nu mi-au recunoscut nişte ani de grupă, când am lucrat la depou. M-am judecat un an şi jumătate, am câştigat procesul şi acum aştept decizia. Răbdare de fier şi sănătate!

Spre finalul explicaţiei date de Zîna s-a suprapus o altă conversaţie cu un ton înflăcărat:

- Eşti bine, Geani? Doamne, ce iarnă grea! Ger şi afară şi în casă. Picioarele îmi erau sloi. Mi-am tras două perechi de ciorapi, mai întâi ciorapii albi şi peste ei cei roşii, ca la mărţişor - să-mi poarte noroc să răzbesc frigul. M-am înfofolit. Dragobete m-a surprins hibernând. Pe urmă a venit galopant o primăvară hămesită. O explozie de flori. Nici n-au înflorit bine magnoliile, c-au dat năvală caişii, zarzării. La tine a înflorit piersicul? S-au bulucit peste ei cireşii, vişinii. Au urmat, perii şi merii. Castanii au aprins lumânări la festin. Salcâmul şi liliacul s-au îmbătat în mirosul propriu. Ruşinoşi, bujorii s-au bucălat din alb în roz şi apoi în roşu aprins. Eu şi nucul, n-am participat. Ne cânta cucul, iar noi superstiţioşi ne căutam de mărunţiş. N-aveam un chior. Te-am  aşteptat să vii. Ştii, anul trecut, au tăiat mesteacănul. N-am avut cui spune durerea. Uite, Geani, galben-verde! şi uite... foc!, foc!... Geaniii, arde! Săriţi!

- Taci, fă, că sperii copilul! – se răsti spre ea, Pandele. Mare scofală, un câmp cu rapiţă şi câţiva maci înfloriţi. Te-ai smintit? Unde vezi tu că arde?

- Las-o-n durerea ei! O cunosc. Un suflet rătăcit – interveni Zîna.

Autoritatea din glasul bărbatului îmbrăcat în uniformă îi luă prin surprindere:

- Pregătiţi biletele, abonamentele!... Ooo, Zîna! Săru’-mâna, doamna scriitoare!

Matei făcu ochii mari. Femeia din faţa sa, nu părea să aibă preocupări literare. Indiferent însă cum arăta, merita toată stima sa şi fiindcă nu buchisise prea mult la şcoală, se scărpină după ureche, se foii şi îşi ridică pieptul ca un om important, plăcut impresionat să fie în prezenţa unei personalităţi.

- Bună ziua, domnu’ –  răspunse Zîna zâmbind. Aşa-i, toată viaţa am scris, şi zi, şi noapte. Cinstit şi cu trudă, mi-am câştigat cum am putut traiul. Te rog însă domnu’ Ghiţă, nu mai deruta oamenii, prezintă corect cu ce mă ocup. Sunt ”scriitor vagoane”. Nu-i nici o supărare, aşa apare în nomenclatorul COR. Poftim biletul!

Matei se dezumflă. Îngândurat, se căuta prin buzunare.

- Lasă, Matei, ştiu că ai abonament, îl scoase controlorul din încurcătură. Biletul să mi-l prezinte colegul tău.

Când se auzi numit, să-i cadă faţa lui Pandele. Se ridică în picioare. Îşi dădu jos şapca şi pe ton umil cu accent neaoş, încercă să dreagă busuiocul:

- Să trăiţi şefu’! Să mor io, să moară mama, dacă te mint, n-am bani să iau o pâine la puradei, nici ieri n-am avut şi colegu’ lu’ matale m-a înţeles şi mi-a zis: ”Pandele, îmi dai mâine.”

Trenul încetini. Tuuu! – atenţionă locomotiva intrarea în haltă. Frânele docile s-au pus în mişcare. A urmat o mică zdruncinătură şi vagoanele s-au ”pupat” scurt în tampoane. Stop.

- Un moment! – se scuză controlorul. Am de coborât o persoană şi revin. Pandele, pregăteşte banii, cinci lei pentru azi şi cinci pentru colegul meu, că aşa a fost învoiala cu el. Ai priceput? Suntem firmă privată şi actualii patroni n-au milă, dacă nu realizăm numărul de abonamente lunare sau nu aducem venit, suspendă traseul. La naiba, pierdem amândoi, măi Pandele! şi n-am de gând să mă spânzur ca fostul patron.

În dreptul vagonului, pe peron, se vedea o singură persoană. În jurul ei flori albe zăceau risipite. Fiinţa se agita frământându-şi palmele, legănându-se de pe un picior pe altul şi ţipa:

- Geani, coboară! Geaniii! Coboarăăă! Te rog, Geaniii!

Ca să vadă mai bine, Bebe, nostim, îşi turtise năsucul de geam. Pumnişorul lui se deschidea şi se închidea: ”Pa! Pa!”

- Zîna, a vorbit băiatul!? – se minună Pandele şi uitându-se spre geam la zarva de pe platforma haltei, continuă: ”Cine-i Geani? Ştii?”

- Vere, pregăteşte banii, sigur se întoarce ”naşul” Ghiţă. Întreabă-l şi de Geani. Dar mai bine nu-l întreba. E o poveste tristă...

Trenul era deja într-o mişcare de deplasare lină. Locomotiva neîncetat dădea semnale scurte avertizând, dar glasul tânguitor alergând de-a lungul șinei nu renunţa:

- Geaniii! Gea-niii! Coboară! Geaniii!... Nu mă părăsi!

- Ana! Fata taichii, ai grijă la roţi! – o atenţionă părintesc controlorul ieșit pe jumătate în afara ușii. Îţi promit că pe Geani o să-l vezi şi mâine. Te urc, eu, în tren. Anăăă! Te rog frumos, Anăăă, du-te acasă!...

***

Mintea i-a mai rătăcit o vreme. Răcoarea a alungat-o. De pe terasă a intrat în cameră. Din cameră a ieşit pe hol şi drept în tindă. S-a întors pe hol. Ţuşti! în camera de zi. Iar pe hol. N-a ratat nici un colţ din bucătărie şi nici din cămară. A cotrobăit peste tot, prin dulapuri, pe rafturi, sub pat, sub masă, în sertare, în geamantane, cutii, prin cărţi, albume, oale şi ulcele. Lipsea ceva, dar nu-şi dădea seama ce. ”A, mămuca, tătuţul şi... parcă era... Era şi un copil?” Musafir neanunţat, incertitudinea îşi făcu apariţia: ”Pruncul?”... ”Da, da, băiatul, Geani!... Geani arde, ajutooor!” – îşi aminti. Frântura de raţiune a umplut paharul şi teama de foc s-a revărsat cuprinzând-o într-un tremur spasmodic. Dorul o măcina. Haotic, părticele din rărunchi deveneau invizibile. Golul se mărea copleşitor. Necunoscutul îi dădea târcoale ca o jivină înfometată: ”Mîrrr, Ana lu’ Manole, a mea eşti!”. N-a apucat să explice că ea este, de fapt, o altă Ană. Haţ! mîrşav îi înfipse colţii-n beregată. Sugrumat, mecanismul slăbit se dereglă. Repeta continuu: ”Răbdare, răbdare, răbdare...”

”Draga maichii, când nu mai zăreşti nici o cale, mergi înainte!” „Da, mămuco, ce înţeleaptă eşti!”... Mergea, orbecăia şi se poticnea. Fiecare pas o epuiza şi s-ar fi târât ca râma, numai să nu renunţe: ”Tot înainte!, ’nainte, ’nainte...” Şi totuşi, un gând a răzbit-o: ”Singurătate şi moarte, asta urmează? Va capitula şi basta! Doamne, va fi sfârşitul poveştii, dar dacă mor, unde merg?” Ca într-un film cu final neaşteptat, speranţa licări ca un pulsar răspunzând mesajului S.O.S. - salvaţi sufletele noastre: ”În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!”... ”Numai tu, numai tu... hai cu mine, draga mea!”... ”Îndrăzneşte! Sparge clepsidra cu silabe, să curgă timpul și să se închege versul... Cântă, fato!” 

Se dezmetici cântând şi adunând cioburile clepsidrei sfărâmate. Le dibui chiar şi pe cele din cel mai ascuns cotlon. Toate, strânse într-o grămăjoară, au încăput într-un căuş de numai ”21 de grame”: bucăţi de hârtie mototolită, fotografii rupte, mesaje ciunte, amintiri frânte, întâmplări. Una câte una, le-a cercetat: unele mătăsoase - altele aspre, unele viu colorate - altele incolore, unele dulci - altele amare... Le-a întors pe toate feţele şi le-a grupat căutând înţelesuri: ”Mă urăşte? Nu mă urăşte! Mă urăşte? Nu mă urăşte!...”

***

Afară, se simţea bine răcoarea zorilor, chiar dacă era spre mijlocul lui iunie. O Lună plină, încremenită, făcea feţe-feţe încercând să se desprindă. (Hazardul hâtru, o ţintuise de cer c-o piuneză şi-i lipise bandă adezivă pe gură, sătul de limbariţa cu care-şi muştruluia alaiul de tinere stele risipite.) Imobilizată, ”regina” s-a pomenit cu un nor, iubăreţ nevoie mare, deasupra. Penibilă situaţie! Luna-gălbenuş arăta ca un ”ochi” preparat de un novice, tuflit, taman pe dos, pe boltă. ”Doamne, ce curtezan posesiv!” – îşi zise, sătulă de pupăceala îndrăzneţului. Devenise chiar enervant. O pală de vânt îi veni în ajutor. ”Ufff!” – răsuflă, uşurată c-a scăpat. Îşi aranjă discret machiajul. Mândră privi de jur-împrejur ca şi cum nu s-a întâmplat nimic şi-şi roti cochet corola. O mică rază curioasă, se desprinse din astrul nopţii şi se furişă, pâş, pâş, cercetător. Jos, în casă, agitaţie mare.

- Hei, tu! Om mic, ce faci? – se băgă în vorbă sclipirea.

- Creez! Mă străduiesc şi iar mă străduiesc, să unesc piesele astea, primi răspuns, iar raza ştergându-şi ochişorii, continuă nevenindu-i să creadă: ”Piese? Din ce? Nu văd nimic.”

- Ete, na! Să chiorăşti, tu, că nu vezi! Uite! Sunt destule bucăţi: din colbul vremii, din incertitudinea prezentului şi din speranţa viitorului. Ce să-ţi mai explic, licurire? Fac un puzzle. Pa! Am treabă, vorbim mâine!   

 

 

                                                                               Proza nr.12

Şerpoaica

 

                                                

         Pavăl şi Ghină, la un patruzeci de ani fiecare, înalţi, harnici, că doar lucrau la acord, aproape ca muierile de limbuţi, îl luaseră tovarăş, în acest sezon de recoltat răşină, pe Iogan a Panaiţei, bărbat cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, ceva mai scund, tăcut, de parcă avea o mâzgă pe suflet, dar nu ursuz, ci mai degrabă discreţia era un fel de a evita oamenii tineri, consideraţi de el frivoli. Când era supărat, scăpa cel mult o sudalmă-două, nu ca Pavăl şi Ghină care ar fi putut înjura şi o jumătate de ceas fără să repete numele vreunui sfânt, numele vreunui ritual bisericesc sau obiect de cult. Cu atât mai mult, la această muncă, Iogan se abţinea de la sudălmi ca vădana tânără de la a păcătui cu trupul, în postul Paştilor. Simţea el că participă la ceva sacerdotal, culegând răşină. Avea mereu în ochi imaginea fumului înălţându-se din cădelniţă spre icoana Fecioara Maria cu Pruncul în braţe, din fruntea catapetesmei bisericii lui din sat, iar nările parcă adulmecau, din când în când, mirosul aromat, pătrunzător, specific tămâiei… Cu securea, căuta să desprindă numai răşina de pe trunchiul bradului, fără bucăţi de coajă, ce-ar fi atârnat şi ele binişor la cântar, iar dacă aceasta nu cădea mereu în ocaua de forma unui ţap de bere, emailată, ce o ţinea lângă rana scoarţei, se apleca, o aduna de pe jos, sufla ţărâna ce se lipea de ea şi o arunca direct în sacul de celofan purtat în spate, într-o raniţă ponosită. La despărţirea de bradul eliberat de răşină, ca de-o dulce povară, făcea o mică reverenţă din cap, a recunoştinţă, şi, cu milă, dacă nu erau prea multe incizii pe tulpină, mai executa o tăietură lungă de câţiva centimetri, pentru ca peste un an-doi, când avea să revină pe acolo, el sau alţii, să aibă ce recolta. Cum spuneam, Pavăl şi Ghină erau mai dezinvolţi. Hăuleau să alunge urâtul sau vreun urs, că doar nu stăteau unul în coasta celuilalt: Pavăl o luase înspre tâmpla soarelui, Ghină pe sub gurgui, iar Iogan se urcase pe un podeac vestic.

     Întrucât se făcuse ora prânzului, cei doi, cu greu, i-au smuls confirmarea camaradului lor – „Iaca, viu, mă’!... Viu!” – să coboare la tabăra de bază, instalată pe un tăpşan întins, pe malul unui firişor de apă, la vreo douăzeci de metri de drumul forestier, acolo unde-şi lăsaseră, dimineaţă, traistele cu merinde şi sacii mari din iută, în care îşi goleau, din când în când, conţinutul raniţelor.

     Nemulţumiţi erau cu toţii de pădurarul Tupă, la care lucrau ca zilieri. Auziseră că noul tehnician silvic e mai sever, dar corect. Ce promitea el, devenea literă de pravilă. Şi, ca un făcut, printre tulpinile brazilor cu zvelteţe eternă, asemenea unor coloane înalte de catedrale gotice, chiar îl zăriră pe tehnician, care, din curtoazie, arunca o privire încântată spre munca celor trei.

     Primii se apropiară Pavăl şi Iogan.

     – Bună ziua! Merge treaba? Merge?! salută cu întâietate, voios, tehnicianul.

     – Să ne trăiţi! răspunseră cei doi, în timp ce goleau răşina în sacii mari. Nu prea merge… continuă Iogan. Şi de unde nu-i, Dumnezău mai cată să ia şi El partea Sa…

     – Adică?

     – Să nu ne spuneţi că un sac de ăsta, cusut la gură, are numa’ nouăşpe kile…

     – Am auzit eu câte ceva… Uitaţi cum facem: diseară, mergem cu toţii la cooperativă, cântărim sacii acolo şi-i ducem la mine, la gazdă. Nu la Tupă.

     – Dar chiar şi aşa, să nu vă fie cu supărare, tot nu ne convine… mustăci Iogan. Un cosaş, cu mâncarea gospodarului, seara ia optzeci de lei. Noi, cu mâncarea noastră, dacă luăm şaizăci… De mâine mă duc la coasă…

     – Ba nu. Rămâneţi să realizăm planul şi toţi vom fi mulţumiţi!...

     – Vrem unu’ de-ăsta, corhănit şi fasonat de noi, la fiecare în ogradă! zise Pavăl, lovind cu palma bradul de lângă el, aşa cum un geambaş loveşte crupa lucioasă a armăsarului scos la vânzare.

     – Voi faceţi-vă treaba voastră, eu mi-o fac pe a mea.

     – I-aţi spus, mă’? I-aţi spus?!... Să ne trăiţi, domn’ tehnician! se aruncă în vorbă Ghină, abia ajuns în tabără, în timp ce lepăda grăbit, lângă bagaje, raniţa şi ustensilele.

     – I-am spus, mă’, i-am spus… îl asigură Pavăl.

     – Tupă să-şi crească plozii de la inginer şi de la preceptor cu mişmaşurile lui, nu pe spinarea noastră!... insistă Ghină să-şi verse tot focul.

     – Rămâne cum am stabilit. Astfel îl ocolim pe Tupă, şi totodată îl verific… Să vedeţi ce-am păţit. Astăzi, la niciun sfert de oră după şedinţa operativă, ne cheamă şeful din nou la el. Numai pe noi, cadrele tehnice. Un urlet era! L-au sunat de „sus”, pe linie de partid, că-l bagă la subminarea economiei naţionale! …Cu articolul 162, din Codul penal, nu te joci. Ajungi în faţa plutonului de execuţie cât ai zice „peşte”! Pe scurt, să vedeţi cum a fost: unul dintre pădurari – mulţi îl bănuiesc pe Tupă –, sau poate şi alţii, au tăvălit prin răşină pietre înroşite în foc, obţinând ditamai gogoloaiele. Din saci de douăzeci şi cinci de kilograme au făcut saci de şaptezeci şi cinci. Tare necumpătaţi… Când lotul nostru de la ocolul silvic a ajuns la fabrică, recepţionerul de acolo, probabil că a păţit-o şi altă dată, a fost mai vigilent… Acum să vedem cum putem aplana scandalul…

     – Mda!... se solidarizaseră, în cor, muncitorii, dar nu cu prea multă convingere.

     – Cum adică – sări cu întârziere Pavăl, împins mai tare de latura sa mucalită decât de seriozitatea vreunei discuţii – răşina noastră nu e dusă la patriarhie şi cetită de popi, s-o facă tămâie?

     – Tămâie?!... La drept vorbind, ceea ce ard preoţii noştri, în cădelniţe, prin altare, nu prea e tămâie. Tămâia adevărată se prepară din răşina copacilor floribunda ori bosuela, care cresc în unele zone din Somalia, Etiopia, Egipt, Arabia, India, China… Şi-apoi, şi tămâia e un surogat al smirnei, cea care a stat, de fapt, la baza ceremoniilor religioase antice şi păgâne, la îmbălsămare... Smirna se extrage numai din coaja stiraxului – un arbore exotic, întâlnit prin insulele Sonde, prin Yemen… Ceea ce obţinem noi din răşina de conifere, prin distilare, după evaporarea terebentinei, este, ca produs principal, sacâzul.

     – Scârţa-scârţa!... persiflă Ghină.

     – Exact. E folosit la instrumentele muzicale cu coarde şi arcuş: prin frecarea părului arcuşului se îmbunătăţeşte calitatea sunetului. Dacă tot suntem în domeniul artei, presărat ca praf, şi pe urmă încălzit, formează o crustă fină, tehnică, utilizată în tipografia plastică... În sport, sub formă de pudră, pentru a reduce alunecarea, halterofilii, gimnaştii şi alţi sportivi îşi pomădează palmele. În electronică, se foloseşte ca dezoxidant la cositorit, asigurând o lipitură puternică. Dacă distilarea s-a făcut în alcool, datorită proprietăţilor ei tonice, tămâia a fost şi este întrebuinţată şi în medicina tradiţională împotriva temperaturii, a infecţiilor, uşurează tusea, vezica urinară… iar în uz extern peste o rană se poate presăra pulbere – e cicatrizantă. Însă mare atenţie: boabele de tămâie trebuie învelite, de exemplu, cu miez de pâine pentru a fi înghiţite, deoarece atacă smalţul dinţilor… Aşa că, atunci când vă intră în gură ceva răşină, să o scuipaţi imediat, iar înainte de masă e bine să vă spălaţi temeinic pe mâini.

     Cei trei muncitori ar fi avut prilejul să se amuze laolaltă, sau fiecare în parte, de danturile lor prăduite de carii şi de cleştele lui moş Gadacioiu, „stomatologul” satului, însă explicaţiile tehnicianului, chiar dacă nu pe deplin înţelese, aplecarea lui asupra subiectului în discuţie, i-au făcut să-l privească admirativ.

     – D-apoi, numa’ pentru atâta lucru s-adună vagoane de răşână din toţi munţii? întrebă, oarecum mâhnit, Iogan.

     – Evident că nu. Ce v-am spus până aici face parte din industria secundară… Chiar şi-n parfumerie se întrebuinţează răşina, însă grosul merge la prepararea lacurilor, cleiurilor, la obţinerea maselor plastice, ca adeziv… E aproape la fel de importantă ca petrolul…

     – Dar la biserică nu se duce nimic? se interesă şi Ghină, cu o falsă descumpănire, bine temperată.

     Recent fusese făcut, cu anasâna şi „pe repede înainte”, membru de partid. În cadrul lecţiilor de marxism-leninism, la care a fost nevoit să asiste, se vorbea repetat despre „opiumul popoarelor” – religia. Dorea să afle de la un om şcolit, într-un mediu neoficial, care e realitatea. De aceea ridicase această problemă.

     – Acum vreo două mii de ani, nemaiavând ce impozita, împăratul roman, Vespasian, a taxat toaletele publice… De aici şi numele „vespasiană” pentru closetele orăşeneşti… Întrebat de fiul său dacă nu îi e ruşine cu acest nou bir, împăratul a răspuns: „Banii nu au miros!”.

     – Deci, una spunem, şi alta fumăm!... îşi confirmă Ghină, cu voce tare, ceea ce ştia dintotdeauna.

     – Ai auzit, nea Iogane, interveni şi Pavăl, poţi să te-nchini în continuare la fiecare brad care îţi dă răşână, că o fărmătură tot ajunge în altar…

     – Ia, vezi-ţi de treabă, mă’!...

     – Domn’ tehnician, avem noi o controversă mai veche: o femeie, când e prima dată cu un bărbat, poate să rămână gravidă? schimbă Ghină, total, subiectul discuţiei.

     Tehnicianul îl privi pe Ghină, zâmbind ştrengăreşte.

     – Nu, nu eu!... Povestea e mai veche… Prin coclaurile astea, o fată mare păştea o mână de oi. Peste ea a dat un flăcău. A început s-o giugiulească, s-o… Mă rog, toate cele… A, am uitat să vă spun – fata era oarbă… Vedea doar o „umbră de lumină”, cum zicea ea… Cum zice ea, fiindcă trăieşte şi azi. Când îşi strângea catrinţa cu cingătoarea, îi şopti flăcăului: „– Să mai vii pe aici, măi Cutare!” „– Eşti nebună, fa?! Eu sunt Gheorghe a’ lu’ Bosneagă, din Vadul Cănuiului! Şi dacă spui la cineva, te omor!” „– Ba eşti din sat. Eşti Cutare a’ lu’ Cutare, din cătunul Luncii Rotunde.” Flăcăul a luat-o la fugă, ameninţând-o. La câteva săptămâni, el s-a căsătorit. Când a fost la jurământul din faţa altarului, peste nişte luni, rudele miresei au împiedicat-o pe asta chioară să ajungă la biserică, să mărturisească faptul că poartă în pântec plodul mirelui. În duminica ce-a urmat, cu mâna pe icoana mare din altar, a jurat că spune adevărul. Pentru a stabili cine e tatăl copilului, a venit procuratura în sat. Procurorul a aliniat, ca la armată, pe flăcăii şi însurăţeii de la noi, dar şi din alte sate. Mereu-mereu, fata l-a arătat cu degetul numai pe făptuitor… De-aia întreb, dacă se poate ca o femeie să rămână însărcinată de prima dată.

     – Nu are legătură una cu alta. Cu cât o femeie e mai blondă…

     – Da-da, femeia e bălaie! se băgă în vorbă, ca un chimval spart, Pavăl.

     – …Cu atât himenul… sau „aţa”, cum se spune prin popor, e mai subţire, iar în timpul dezvirginării sângerarea e puţină spre deloc.

     – Hai, mă’, să mâncăm!... Că n-o să stăm de bancuri toată ziua!... mormăi înfundat Iogan.

     – Bine, vă las. Mă duc şi pe la funicular, să văd ce fac şi drujbarii.

     – Da’ rămâneţi să mâncăm cu toţii! îl îmbie Ghină, pe tehnician.

     – Am pacheţel aici, zise acesta, bătând blând porthartul cu palma, şi, urându-le spor la muncă, plecă.

     Pavăl şi Ghină rămaseră privind cum tehnicianul dispare printre tulpinile viguroase ale brazilor. Prufnind foarte nemulţumit, Iogan întinse ştergarul peste un colţ de cioată veche, ce fusese cândva un brad straşnic. Pe el înşiră bucatele:

     – Ce-aţi rămas, mă’, ca nişte momâi uitându-vă după deşteptu’ ăla?!... Haideţi la masă!

     Destinşi, cei doi scoaseră din traiste mâncarea, o aşezară pe prosoapele întinse lângă ştergar, şi-apoi luară loc în jurul cioatei, ca în jurul unei veritabile mese. După câţiva dumicaţi înghiţiţi cu poftă, Ghină i se adresă lui Iogan:

     – Bre, nea Iogane, băietu’, de-acu’, e mare. Are, la rându’ lui, copii. Are cin’ să-ţi ducă numele mai departe. Fetele matale şi-ale lelei Panaiţa s-au dat după bărbaţi şi ţi-au pierdut numele… Băietului i-ai plătit pensie alimentară, l-ai ţinut în facultate, cum te-a obligat legea… De ce nu-l recunoşti, bre? Ai ciugulit, în tinereţe, un rahat… Asta e!… Când suntem tineri, mintea ne zboa…

     – Mă’ băieţi, de cuţitu’ ăsta să mor, dacă eu am atins-o pe femeia aceea! silabisi cătrănit Iogan, şi înfipse, printre prosoapele blagoslovite, până la plăsele, cuţitul în cioata putredă.

     Nu credeau că-l supără atât de tare pe camaradul lor acest subiect, ce părea vechi de când lumea. Vinovaţi, cei doi îşi plecară capul şi începură să mestece sălciu.

     – Ho, drace!... încremeni Ghină, arătând cu degetul mânerul cuţitului ce începuse să se mişte înspăimântător în stânga şi în dreapta, înainte şi înapoi, fără să fie atins de ceva sau cineva.

     Pentru câteva clipe, toţi comesenii s-au transformat în statui, privind uluiţi acel dans – un blestem negru ce se cerea împlinit. Ţâşnind în picioare, Iogan prinse cuţitul, se retrase trei-patru paşi, ca nu cumva să păteze cu sângele său masa, şi-l duse energic spre gât. Îngroziţi de ceea ce avea să facă tovarăşul lor, Pavăl şi Ghină săriră înspre mâna înarmată…

     Pe sub o coajă roasă de cari, o şerpoaică scoase prevăzătoare capul din cioată şi adulmecă aerul cu limba sa bifurcată. Simţind că pericolul s-a îndepărtat, se strecură afară, căutându-şi alt adăpost mai sigur, lăsând ca, prin putrezire, cioata să-i clocească ouăle.

 

 

                                                                                           Proza nr.13

                                                                                             Suveica

 

  Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: ”E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie. Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe  politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem români, pentru că trăim în România. De-ar fi toți ca el...A fost așa de încântat de idee încât a făcut rost de alte patru. A mea e originală, de la străbunica.

  Suntem cinci elevi care ne întoarcem învingători de la olimpiada internatională de matematică din Cape Town, din Africa de Sud unde au participat trei sute de elevi, din o sută trei țări. Cu toate acestea toți tac. După ce am ieșit de la concurs, domnul Ianoș mi-a înmânat  telefonul, spunându-mi să-l sun pe Radu.  

  Radu este vărul meu, mai mare ca mine cu zece ani. El s-a ținut de mine și mi-a spus să învăț că altă șansă n-am. Bunica îmi zicea într-una: ” Ține minte puiule:  Viața e ca o suveică. Dacă s-a încurcat ața, adio tiv! ” Vorbă de croitoreasă de cartier. Spuneam că domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul și a zis să-l sun pe Radu. El mi-a spus că bunica a murit. Domnul coordonator m-a luat în brațe și mi-a spus că va avea el grijă de tot. De aceea tac toți. Au aflat de la el.Suntem în autocarul care ne aduce de la București. Ceilalți nici  nu știu cine suntem, fiecare cu grijile și durerile lui. A mea e ca o placă mare de beton care îmi apasă sufletul, ca o gheară care vrea să-mi smulgă inima din piept. Era în spital când am plecat, dar ea a insistat să merg. A zis că o s-o găsesc acasă la întoarcere. Du-te puiule, du-te și fii mândru că ești român. Arată-le ce înseamnă să fii român. Nu-mi plăcea când îmi zicea așa: puiule. Mai ales după ce m-am făcut mai mare. Dar ea nu ținea cont... Radu mi-a zis să mă bucur, ” Pe mine mama nu m-a scos din avorton toată viața! Bunica trăgea la o mașină într-o debara iar ele își vindeau corpul pe bani grei” Știam povestea. Mătușă-mea i-a și spus  mamei să facă avort: ”Să lepezi plodul, că dracu vă ia pe amîndoi!” N-a lăsat-o bunica. Au murit amândouă de sida. S-au dus lângă străbunicul Gheorghe...

  Gheorhe a fost comunist, dar din ăla adevărat, nu din aceia făcuți la normă. A fost și arestat, dar nu pentru mult timp. L-a scos din închisoare cel mai bun prieten al lui, Ion, legionar cu acte în regulă. Se certau mereu dar erau cei mai buni prieteni.

Mai apoi a ieșit din partid...  Bunica așa zicea. Ca o coincidență au murit în aceeași zi. El după o ciroză hepatică iar Ion... Ion a făcut infarct. Veniseră comuniștii la putere.S-a suit în autobuz fără bilet. L-au luat la capăt de linie. Încerca să spună că băiatul lui e șofer. Mințea. Când a ajuns la capăt de linie a făcut infarct. I-a îngropat bunica pe amândoi, că Ion n-avea pe nimeni.

  Îmi vin toate acestea în minte, pentru că mi-au secat lacrimile. De fapt eu plâng în sufletul meu... În fața celorlați voi fi privit ca un tânăr puternic, sau chiar fără inimă. Un viitor matematician fără sentimente...

  Am rămas singur pe lume, doar eu. Sigur că mai este și Radu, dar el este toată ziua plecat cu partidul lui. S-a înscris în partid de cinci ani și deja este în conducerea județeană. Am vrut să intru și eu dar a zis că politica nu-i pentru mine.

  Închid ochii. Vor cred că dorm. E mai bine așa. În somn nu poți să plângi... Dintr-o dată lângă mine se așează Bunica. Îmi zâmbește cu fața ei senină. Are părul alb. Chiar dacă a îmbătrânit, a rămas la fel de frumoasă ca atunci când a cunoscut-o bunicu. Așa zic toți vecnii. Pe bunicu nu l-am cunoscut niciodată. Decât din poveștile ei. Mi-a vorbit întotdeauna frumos despre el. Nu a vorbit urât despre nimeni, dar când vorbea despre bunicu, fața i se însenina. Era ca și cum i-ar fi zâmbit sufletul. Doar mama lui Radu vorbea urât despre el...

  M-a laut de mână. ”Nu ești singur puiule! Voi fi mereu alături de tine. Să nu-ți  faci griji. Să nu-ți faci griji. Când ajungi acasă să te uiți în sertarul din mașina de cusut. Și să-l asculți pe Radu.”

  Deschid ochii dar bunica nu mai e cu mine. Pe obraji se preling câteva lacrimi. Nu sunt ale mele... Suntem deja la intrarea în oraș. Mai avem puțin. Vremurile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Rușii au anexat Crimeea, iar americanii sunt din ce mai mulți la Deveselu. Se încurcă ața  pe suveică. Așa ar zice Bunica.

  La dracu! Viața nu-i o ață pe suveică... E doar o problemă cu mai multe necunoscute. O rezolv, eu îmi spun în gând, după care îmi șterg lacrimile...

                                                                            Proza nr.14

După  petrecere ...

 

       În toată casa nu era nimic în ordine; totul era dat la o parte, deranjat.

       Masa era plină de  pahare, unele goale, altele mai conțineau, pe jumătate, băutură scumpă: gin, brandy sau whisky, coniac, rom sau șampanie. Scrumiere pline cu scrum și mucuri de țigări de marcă: țigări de foi, Dunhill, Kent sau Marlboro, Salem și chiar trabucuri.

       Scaunele și fotoliile erau împrăștiate în toată încăperea, ca la consiliu. Sala de dans era toată împodobită cu hârtii creponate și baloane care au fost sparte de cei ce au stat o noapte întreagă acolo. Hârtiile creponate erau pe podea, pe pereți, pe pian, pe întreaga orchestră. Și totul era învăluit în fumul de țigară, care persista în încăpere.

      În mijlocul sălii de dans, pe-o canapea, stătea Emily, stăpâna casei, cu o țigară într-o mână și paharul în alta, cu ochii întredeschiși; rezemată de speteaza canapelei, se gândea la noaptea ce trecuse atât de repede. Ar mai fi vrut ca totul să continue în același ritm.

      Stând în poziție indecentă pe canapea, într-o asemenea atmosferă de sfârșit de petrecere ( se înțelege că a fost o mare petrecere), în gândul ei reconstituia aproape tot ce se petrecuse în noaptea trecută.  Un zâmbet șăgalnic se opri pe buzele ei și începu să murmure un cântec de dragoste,  pe ritmul căruia dansase în brațele iubitului, lăsându-se lasciv pe aripile amintirilor dulci și atât de recente, încât încă îi simțea brațul puternic strângând-o de mijlocelul firav. Un apel neașteptat  l-a răpit de lângă ea, lăsând-o cu ochii ațintiți pe drumul pe care pășise grăbit. Noaptea s-a scurs cu pași repezi, iar din orizontul roșu o nouă zi se năștea peste orașul adormit, prins în dulcele vis al dimineții. O briză ușoară flutură perdeaua prin geamul deschis și îi mângâie obrajii palizi, trezind-o din visare. Ieși pe terasa vilei și se lăsă furată de peisajul mirific al răsăritului. Valurile jucăușe ale mării anunțau parcă și ele nașterea sacră a astrului divin, fără de care pământul ar fi o mare de întuneric. Câțiva pescăruși matinali brăzdau orizontul cu zborul lor, apoi se lăsau pe mare în căutarea hranei pentru ei și micuții lor de pe lângă cine știe care horn, unde își aveau adăpostul. Venus strălucea pe boltă și părea că îi zâmbește lui Emily, care-și deschisese brațele ca într-un zbor selenar, de parcă ar fi dorit să cuprindă lumea întreagă. Uitase de oboseală, uitase de petrecere, cel puțin pe moment; era acum în vârtejul timpului ce se scurgea într-o clepsidră de smarald și prevestea un viitor nesperat. Visat, dar nesperat.

                                                                                               

 

                                                                                         Proza nr.15

LUMINA DIN OCHII UNUI COPIL

- după o întâmplare adevărată -

 

„Zilele se scurgeau una după alta, fără nici un indiciu că ceva s-ar schimba în orășelul nostru. În fiecare zi făceam drumul de acasă la școală și invers. Eram dintr-o familie cu cinci copii și altul pe drum. O duceam greu, căci numai tata lucra pe unde găsea ca zilier. Bruma de bani pe care ne-o aducea nu satisfăcea nici pe departe nevoile celor șapte guri. Dar ce să facem, fiecare avem de dus o cruce: unii mai grea, alții mai ușoară. Poate așa ne-a fost nouă scris să trecem prin multe încercări. Parcă ieri mă ducea mama de mânuță în grupa mică la grădiniță și astăzi sunt o adevărată domnișoară care termină clasa a IV-a.”

Zilele au trecut toate la fel cu prea puține bucurii dar cu foarte mare încărcătură sufletească. Dragostea din ochii acelei fetițe și luminarea feței la revederea fraților și a părinților erau mult mai presus decât toate bogățiile din lume. Puținul pe care-l aveau îl împărțeau în mod egal și asta era un lucru fantastic.Totuși micuța domnișoară și-ar fi dorit ca să mergă la banchetul de sfârșitul claselor primare, alături de colegi și doamna învățătoare. Nu putea să le spună părinților despre așa ceva și totuși... Pașii îi erau din ce în ce mai grei, drumul până la școală nu se mai termina, iar în memorie persista aceeași dorință: „banchetul”.

„Astăzi este ședință cu părinții și se va stabili locația și suma cu care să contribuie părinții pentru fiecare elev.Toată lumea știa situația mea financiară și poate  se vor gândi ca din multul lor fiecare să pună câte puțin și pentru mine; ca și eu să mă bucur alături de copiii lor și care, la rândul meu să mă rog din suflet Bunului Dumnezeu să le dea sănătate și belșug în toate.

În drumul meu spre școală treceam pe lângă sfânta biserică. Am decis să merg să mă rog, poate nu se știe…

Învățasem la orele de religie că dacă te rogi din suflet, dorința îți va fi ascultată.

Am ajuns în curtea bisericii, pașii parcă mi se înnodau, îmi treceau prin minte tot felul de gânduri din ceea ce îmi propusesem să-i cer Bunului.

Se apropia sărbătoarea Rusaliilor. Ușa bisericii era deschisă fiindcă o femeie făcea curățenie pentru acest eveniment. I-am cerut voie să mă lase să mă rog la sfintele icoane.

Picioarele parcă îmi erau de plumb, mă uitam pe pereți și mi se părea că toți sfinții mă priveau. M-am oprit în mijlocul bisericii și nu mai puteam să înaintez, inima îmi bătea să-mi sară din piept, nimic din ceea ce îmi propusesem nu-mi mai venea în minte.

Totul parcă se învârtea și nu reușeam să ies din această stare oricât de mult mă străduiam. Broboane mari și reci de transpirație îmi curgeau pe șira spinării și ochii mei s-au umplut dintr-o dată cu lacrimi fierbinți care-mi șiroiau pe obraji. Nu mai vedeam și nu mai auzeam nimic; și ca-ntr-un vis, parcă se făcea că eram și eu la ședință alături de părinți.

Doamna învățătoare le prezenta părinților oferta cu locațiile și meniul, iar ei urmau să-și dea consimțământul și să voteze. Mama mea parcă se făcuse mică în ultima bancă, ea nu putea să-și dea consimțământul pentru mine deoarece aveam situația unor oameni bătuți de soartă.

Doamne, poate vreo mămică cu suflet mare își va aminti și de mine, sau poate doamna învățătoare că este destul de bogată... Din nefericire  nimic nu s-a întâmplat din ceea ce îmi doream.

Deodată o voce răsunătoare se aude în spatele meu:

- Hei, tu fetițo, mai stai mult,că nici măcar nu te-ai rugat la sfintele icoane și ești aici de ceva vreme! Ai de gând să mai stai mult căci eu am terminat ce am avut de făcut?

Cu tot trupul tremurându-mi mi-am șters lacrimile și am pășit încet spre icoana Sfintei Feciore cu pruncul în brațe. Am îngenuncheat, mi-am împreunat mâinile pentru rugăciune și cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji am spus:

- Sfântă Fecioară, și Tu ești mamă, mama pruncului Iisus și a noastră a tuturor, îți mulțumesc pentru sănătatea pe care o dai părinților, fraților mei, pentru toate binefacerile primite de la Tine, și pentru mine te rog dacă se poate… Nu, nu-ți cer nimic, ci te rog pentru sănătatea oamenilor cu suflet mare, dar și pentru colegii mei, părinții lor și a doamnei învățătoare. Îți mulțumesc că m-ai ascultat și iartă-mă pentru toate greșelile mele. Amin.”

Cu ochii roșii de plâns, cu picioarele împleticindu-se micuța făptură sărută toate icoanele și cu pași ușori  se grăbi să ajungă la școală.  Aceasta era foarte aproape de biserică și ajunse în clasă odată cu doamna învățătoare.

“Orele de curs parcă nu se mai terminau, așa de lungi mi s-au părut. Abia așteptam să se facă ora 12 să vină mama la ședință și să văd dacă rugăciunea mea a fost ascultată.

Sună clopoțelul. Ah, ce bine!  Credeam că nu mai ajung această clipă. Ies din clasă și pe coridor o văd pe mama rezemată de perete cu privirea în pământ. Era gânditoare și nici nu a observant când am ajuns lângă ea. Am luat-o de mână și am întrebat-o:

- Ai venit de mult, sper că te simți bine?

Mama dintr-o dată a tresărit ca dintr-un vis.

- Nu, puiul meu drag, mă simt bine, așteptam să sune clopoțelul.

- Păi, a sunat de mult, nu l-ai auzit?

- Probabil că eram pe drum și nu ajunsesem la școală, se motivă mama.

Cum să-i spună copilei că se frământa cum să-i facă și ei acea bucurie? Cum să-i spună că nu are posibilitate financiară? Ce explicație să-i dea ca să nu i se frângă inimioara?

Ușa clasei se deschise larg și în cadrul ei apăru doamna învățătoare care invită părinții înăuntru.

- Așteaptă-mă aici fetița mea, și să nu pleci până nu se va termina ședința.

- Nu mămico, ștai liniștită! Te aștept afară pe bancă.

Ședința începu și parcă nu se mai termina. Abia așteptam să iasă mama și să-mi spună că mămicile celelalte au fost de acord să merg și eu și să-mi plătească și mie meniul. Ce meniu? Niște prăjiturele, tort și suc în valoare de 30-35 lei de elev, o nimica toată dacă stai să te gândești, dar pentru familia mea era o sumă enormă.

Deodată se deschise ușa și pe rând încep să iasă părinții. Mama nu ieșea. Fug repede spre clasă să văd ce s-a întâmplat. Săraca stătea gânditoare în ultima bancă, poate nici nu-și dăduse seama că ședința se terminase și rămăsese singură în clasă.

- Mamă, nu te simți bine?

- Ba da, fetița mea frumoasă, numai că am rămas dusă pe gânduri.

- Lasă mămicuțo, nu te mai gândi că nu se va întâmpla nimic dacă nu voi merge și eu la banchet. Nu se va face gaură în cer! Mă păstrez pentru atunci când voi termina liceul să fac cinste dascălilor mei, să se mândrească cu mine când voi ajunge cineva în viață!

Îmi venea să plâng, să urlu, să se audă până sus la cer, dar nu vroiam s-o mai supăr pe mama. Ce era în sufletul ei, numai ea știa.

Am plecat împreună spre casă, iar când am ajuns în dreptul bisericii, mama s-a oprit și și-a făcu trei cruci mari, apoi am mers mai departe. Am vrut să-i spun că am fost și eu la biserică de dimineață și că m-am rugat, dar am tăcut. Am fost degeaba, mi-am zis în gând.

Mergeam cu mama de mână, de parcă eram doi roboți.

Deodată, în fața noastră, apăru ca din senin o doamnă: micuță de statură, foarte frumoasă și elegant îmbrăcată.

- Bună ziua! - ne-a salutat cu o voce blândă și caldă. Ce vi s-a întâmplat de parcă n-ați merge spre casă?

-  Sărut mâna!

 Doamna mea educatoare m-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte.

- Nu ne-am mai văzut de multă vreme. De unde veniți așa îngândurate?

- Am fost la ședința cu părinții: știți au trecut patru ani de când am terminat grădinița și sunt absolventa clasei a IV-a. S-a convenit să se facă o mică petrecere de absolvire.

- Bravo, felicitări! Și unde are loc acest eveniment?

- La un restaurant din apropiere. Dar știți, noi nu ne putem permite așa ceva…

Dintr-o dată fața doamnei educatoare s-a schimbat și a întrebat-o pe mămică:

- Celelalte mămici nu s-au gândit la situația dumneavoastră? Oare nu li se rupe sufletul că în locul ei ar putea fi copilul lor?

- Ce să facem doamnă, fiecare își cunoaște situația financiară.

După câteva minute doamna educatoare mă prinse pe după umeri și mă întrebă:

- Ai o rochiță frumoasă dacă ar fi să mergi și tu la banchet?

- Daaaa!..... am răspuns sărind în sus de bucurie.”

Fața i s-a luminat ca după o furtună: din înaltul cerului Bunul Dumnezeu a trimis toată lumina Sa cerească asupra fetiței și toate urmele de tristețe au dispărut de pe chipul micuței făpturi. A început să țipe de bucurie de parcă nu mai era nimeni pe fața pământului decât ea cu doamna ei.

“- Doamne Ție-ți mulțumesc că mi-ai trimis un înger din cer să mă ajute și mi-a îndeplinit cea mai mare dorință a mea!

Am luat-o în brațe pe doamna și amândouă plângeam de bucurie. Mama rămăsese stană de piatră în mijlocul trotuarului și nu reușea măcar să-i mulțumească. Un tremur ușor se vedea pe trupul său firav și-mi era teamă să nu se prăbușească.

- Vă mulțumesc din suflet și Dumnezeu să vă dea sănătate dumneavoastră și întregii familii. Se vede că aveți un suflet mare, sunteți cu adevărat “MAMĂ”!

Din portofel doamna educatoare scoase ultimii bani pe care îi avea și-i întinse mamei.

- Îți doresc distracție plăcută! Și am s-o rog pe doamna învățătoare să le ureze și celorlalți copii și mămicilor lor distracție plăcută și să ducă cu mândrie mai departe nobilul cuvânt: MAMĂ!

- Vezi mămico, că nimeni n-așteaptă în zadar pe Dumnezeu? Știam eu  că Bunul va trimite pe cineva în ajutorul meu. Mămico, de dimineață când m-am dus la școală am trecut mai întâi pe la biserică și m-am rugat la Sfânta Fecioară să mă ajute și m-a ajutat! Știam eu că nici domnul profesor de religie când ne-a spus să ne rugăm din suflet că vom primi ajutor, n-a spus minciuni.

De acum, în fiecare seară, când am să mă rog pentru frățiorii și părinții mei nu am s-o uit niciodată pe binefăcătoarea mea, doamna educatoare cu familia ei.”

 

[Ion Lazăr da Coza]

Aici organizatorii răspund problemelor ridicate de către concurenți, votanți, cititori...

Succes participanților și organizatorilor!

• Participanții sunt rugați să trimită texte cât mai curate gramatical! Votanții vor ține cont și de acest aspect!
• Concursul nu-i tematic, dar titlul, în sine, are multe conotații. Fiecare creator să dea frâu liber imaginației... estivale!
• Membrii sunt rugați să nu comenteze lucrările participante la concurs. Pentru aprecierea acestora, la soroc (11-17 iulie), vor avea zece note la dispoziție!
• Dacă textele trimise la concurs nu apar postate după 20-30 de ore de la expedierea lor pe adresa de e-mail al coordonatorului concursului, doamna Sofia Sincă, vă rugăm să o contactați pe chat sau la mesaje private (probabil e-mail-ul nu funcționează corect), ori adresați-vă oricărui alt membru din Administrație pentru lămuriri, sau și mai bine chiar aici semnalați incidentul, printr-un comentariu. Nu avem niciun motiv să cenzurăm vreun participant! Dimpotrivă, ne bucură orice prezență!

• Dragi sponsori, întâi vă mulțumim în mod deosebit pentru gestul generos pe care-l faceți! Cât privește oferirea practică a cărților dvs. către câștigătorii concursului, eu zic să așteptăm stabilirea laureaților, ca să puteți personaliza cu autograful dvs. darul făcut, astfel cartea capătă o valoare sentimentală mult mai mare, apoi ori trimiteți fiecăruia cadoul (după ce în prealabil le aflăm adresele poștale), ori mi le trimiteți mie pe adresa Ion Lazăr, Satul Coza-109, Comuna Tulnici, Județul Vrancea, pentru ca eu să le expediez către dumnealor. Procedăm cum vă e mai comod!

• Mâine, sâmbătă 11.07.2015, ora 00:01, începe votarea, care ţine până pe data de 17.07.2015, ora 23:59! Pentru fiecare secţiune, vom face o pagină specială unde vom ataşa un document Word cu toate textele participante, pe care puteţi să-l descărcaţi pe propriul calculator, pentru a vă uşura lecturarea şi votarea. Ideal ar fi să votăm la toate secţiunile. Astfel poeţii ar arăta consideraţie prozatorilor, şi viceversa.

  Încă o dată vrem să vă asigurăm de acurateţea acestui concurs! Site-ul ÎNSEMNE CULTURALE nu are niciun interes să iasă X ori Y câştigător. Dacă chiar am avea vreo flebeţe, am institui un premiu onorific pentru acea persoană. Or se ştie: Toţi membrii site-ului sunt flebeţea noastră!