Printre picături

[Ana-Cristina Popescu]

Ana-Cristina Popescu

Printre picături

ACTUL I

Decorul: Un parc, câteva bănci şi nişte platani ce au fost pustiiţi de frunze. Când şi când cade peste tot acest decor câte o picătură de apă.

Personajele: Afin, profesorul, elevul 1, 2 şi 3, poliţistul, pompierii.

Afin se plimba prin parc admirând goliciunea naturii. La un moment dat se aşează pe o bancă.

Afin: Sunt atât de gol într-o toamnă atât de umedă şi pustie. În parc spectacolul toamnei e la final. Piesa s-a bucurat de succes. Din toată lupta aprigă au mai rămas să-şi plece capul aşteptând aplauze platanii. Priviţi cum îşi pleacă fruntea! Crengile lor se leagănă speriate de vântul rece înnodând degete de vârfuri ca un simbol al rugăciunii dar soarele nu-i mai aude. Şi norii ..., norii au tras cortina şi tot ceea ce a fost verde a închis ochii spre a se odihni. Parcă mi-e dor de frunze dar acestea au abandonat lupta cu viaţa. Unde şi unde se poate zări câte o frunză rătăcită ce îşi încercă ultimele puteri. De atâta zbucium platanii nici nu mai observă aceste note finale. Cu ele sau fără ele tot goi se simt şi abandonaţi ... Acum o zăresc. E sus. Ce frunză plină de viaţă! Uriaşii platani or să fie învinşi de o frunză. În teama lor nici nu observă cât de încrezătoare şi credincioasă e frunza. Ei care au rădăcini puternice se plâng. Pe creanga unuia dintre ei o făptură firavă speră să învingă timpul. Pare foarte sigură pe ea. Platanii ar trebui să se simtă ruşinaţi dar sunt prea speriaţi ca să mai roşească. Din vârful celui mai înalt platan frunza a putut vedea multe. Toate au înţelepţit-o. Acum se afla într-o situaţie de cumpănă. Îi vede pe bătrânii platani tremurând asemenea frunzelor ce şi-au luat zborul alungate de toamnă şi vânt şi nu înţelege ce cale să urmeze. Îşi doreşte să rămână pe creanga goală şi înnegrită de teamă şi frig dar o altă chemare lăuntrică, încă neînţeleasă, o îndemnă să se lase şi ea dusă de vânt spre altarul de frunze moarte. Încă nu s-a hotărât pe care drum să pornească. Se mai leagănă şi acum. Uite-o! E atâta de graţioasă. Se leagănă. Necunoscutul îi sporeşte neliniştea şi frunza încercă să-şi mai adune sevă din uscăciunea fiinţei pentru a nu se dezlipi încă de creanga umedă. E ca o podoabă a unei primăveri uitate. În tot acest zbucium frunza dă de înţeles că nădăjduieşte o lumină ... Picături de apă! ... O să plouă. Frunza a fost încercată şi ea de puterea unei picături. Pe faţa ei se citeşte uimirea. A fost atât de muncită de gânduri, încât picătura a lovit-o pe neaşteptate provocându-i o mare durere ... Ce de picături mari de apă au evadat din locaşurile norilor! O picătură şi-a atins ţinta. Ea a căzut grea şi rece. Frunza a simţit-o până-n adâncul făpturii. Puterile i-au fost slăbite mai mult. Acum frunza ştie sigur că o să cadă şi ea. Deznădejdea a cuprins-o. Pare că platanii i-au transmis starea. Atât uriaşul cât şi piticul se află la grea încercare. Frunza nu mai are putere să lupte. Cât de tare a început să o supere vântul! O să moară curând. Picătura aceea i-a decis soarta slăbindu-i puterea de viaţă ... Şi la mine în suflet a căzut o picătură. Nu ştiu câtă rezistenţă o să mai am pentru a străbate desişurile vieţii. Puterile m-au părăsit. Picătura grea mi-a atrofiat dorinţa de viaţă. Cât de clar văd acuma frunza! Forţa m-a abandonat dar mi s-au deschis ochii. Lumina se roteşte în jurul meu şi toamna pustie mă pătrunde prin toate încheieturile. Oare cât va mai rezista frunza? Posibil a doua picătură ce o va lovi să-i fie fatală... Alte picături ... Sunt greoaie. Lovesc solul şi se dilată în mii de particule. Câtă energie are o picătură de apă! (O picătură îi cade pe frunte.) Aş, numai pe fruntea mea ai găsit loc ca să-ţi iei avânt! (Se şterge apăsat ca şi cum ar dori să alunge ceva ce-l deranja demult.) Picătura mea de viaţă e infinit mai mică decât picătura grea ce mi-a lovit fruntea.

(În parc îşi face apariţia un profesor şi trei elevi. Profesorul împreună cu elevii încep să adune frunzele moarte presărate de vânt pe aleile din parc. Afin se apropie de ei.)

Afin: Ziua bună.

Profesorul: Bună ziua.

Afin: Ce nevoie aveţi de aceste frunze?

Profesorul: Organizăm la şcoală „Serbările toamnei“ şi sunt necesare pentru decor.

Afin: Sunt bune şi aceste frunze la ceva.

Elevul 1: Sunt utile pentru multe. Bunicii mei le adună ca să facă din ele culcuş animalelor.

Elevul 2: Frunzele sunt îngrăşământ natural pentru sol.

Elevul 3: În artă aceste frunze sunt adevărate comori.

Afin: Iubeşti arta?

Elevul 3: Întreaga natură este o artă.

Afin: Eu urmăresc de foarte mult timp o frunză. Între mine şi acea frunză s-a creat o legătură sfântă. Fiecare trăire a ei îmi pătrunde până în cel mai ascuns colţişor al fiinţei mele. E ultima. Toate frunzele i-au întors spatele. A rămas singură. Nu are cui să se plângă. Vântul nu o ascultă. I-a devenit vrăjmaş. Se străduieşte să o doboare. Platanul speriat de toamnă nu o mai observă. Ramura goală şi umedă a copacului pare să nu-i înţeagă dorinţa de a rămâne sus. Prea şi-a dorit să cucerească înălţimile. Totul în jur o îndeamnă să coboare. M-a găsit pe mine. Eu o înţeleg. A făcut faţă cu bine încercărilor până ce a apărut picătura. Apa i-a slăbit puterile.

Elevul 1: Fără apă nu ar exista viaţă.

Afin: Tocmai aici este enigma.

Profesorul: Nu este nicio enigmă. În fiecare toamnă frunzele cad. Ele cad şi fără ca să fie deranjate de vreo picătură de apă.

Elevul 2: Cad, pentru că au îmbătrânit.

Elevul 3: Cad, pentru că nu mai au energie.

Profesorul: Cad pentru a ceda locul altor frunze în primăvara ce va veni.

Afin: De ce nu au loc pe crengi atât frunzele tinere cât şi cele mature?

Profesorul: De ce nu au loc în cavitatea bucală dinţii copilăriei cu cei definitivi?

Elevul 3: De ce mor oamenii?

Elevul 1: Cedează şi ei locul altor oameni?

Elevul 2: Nimeni nu vrea să plece.

Afin: Nici frunza ce abia îşi mai trage sufletul.

Profesorul: Timpul trece şi noi nu am adunat suficiente frunze.

Afin: Timpul trece fără să-i observaţi chipul.

Elevul 1: Timpul are chip?

Afin: Frunza ce se luptă pentru viaţa ei este o faţă a timpului.

Elevul 2: Are multe feţe timpul.

Profesorul: Nu avem timp de filosofie. Să adunăm frunze!

(Frunza se dezlipeşte de creangă.)

Elevul 3: Cade!

Afin: Atâta i-a fost scris. Pe acestă frunză nu o las să piară prea uşor.

Elevul 1: O luăm pentru a împodobi cu ea o sală de clasă.

Afin: E prea comun. O s-o leg de copac.

Elevul 2: Cum?

Afin: Cu o picătură de foc şi una de ceară. O să pun un sigiliu între peţiol şi trunchi. Leg frunza de arbor printr-o picătură.

Elevul 3: Te ajut eu.

(Elevul 3 ridică frunza şi o duce lui Afin. Acesta scoate o brichetă şi o lumânare de ceară. După ce lumânarea şi-a lăsat flacăra să se bucure de libertate Afin a unit peţiolul cu trunchiul platanului şi a lăsat ceara să cadă.)

Afin: Orice arsură lasă urme adânci. Te însoţeşte întreaga viaţă.

Elevul 3: Cred că sunt suficiente picături de ceară.

Profesorul: Vă jucaţi. Eu nu pentru joacă am ieşit în parc.

Afin: Cine nu ştie să se joace nu trăieşte.

Elevul 1: Eu printr-o picătură de sânge m-am făcut frate de cruce cu ...

Elevul 2: Cu mine.

Profesorul: Se puteau întâmpla nenorociri. Dacă unul dintre voi ar fi fost bolnav l-ar fi îmbolnăvit şi pe aşa numitul lui frate de cruce.

Afin: Nu vă supăraţi domnule profesor dar dumnneavoastră nu vă puteţi înţelege elevii dacă fugiţi de joc.

Profesorul: Eu nu am timp să mă joc.

Afin: Jocul ne învaţă multe.

(Elevul 1 ia lumânarea din mâna lui Afin. Încearcă să lipească de tulpină şi o altă frunză adunată de pe jos. Lumânarea îi cade din mână. Frunzele uscate de sub acel platan se aprind.)

Profesorul: Uite ce ne învaţă jocul! Să dăm foc frunzelor din parc.

(Elevul 3 îşi scoate speriat haina şi loveşte cu ea focul. Acesta s-a domolit un moment, pe urmă a luat şi haina foc.)

Profesorul: Acum cine este responsabil de acest incendiu?

Elevul 2: Toţi suntem responsabili.

Afin: Ne-am jucat mai mult decât trebuie. Jocul nu are voie să-şi depăşească frontierele.

Profesorul: Sunteţi vinovat domnule. Aţi avut foc la dumneavoastră.

Afin: Afin.

Profesorul: Cred că nu este cazul să facem cunoştinţă. Trebuie să stingem focul.

Elevul 1: Sun la pompieri!

Profesorul: Un poliţist.

(Un poliţist îşi face apariţia în parc.)

Poliţistul: Ce se întâmplă aici?

Afin: Mi-am dorit să văd cum ard frunzele şi le-am dat foc. Aceştia nu mă lasă să le admir cum ard acuzându-mă de incendiu. Au încercat chiar să stingă focul.

Elevul 3: Nu este adevărat.

Profesorul: Tu nu şti nimic.

Poliţistul: Este adevărat. Ei sunt minori. Singurul martor al incidentului sunteţi dumneavoastră.

Profesorul: Adunam frunze pentru o festivitate când am zărit focul acesta în parc.

Elevul 2: De ce?

Profesorul: Voi nu înţelegeţi nimic.

Poliţistul: Pompierii sunt pe drum. Dumneavoastră domnule ...

Afin: Afin.

Poliţistul: Dumneavoastră domnule Afin veţi merge cu mine la secţie.

(În parc îşi fac apariţia pompierii. Aceştia reuşesc să stingă focul.)

ACTUL II

Decorul: O secţie de poliţie.

Personajele: Afin, poliţistul Enescu şi psihologul.

(Poliţistul stă pe scaun. Pe biroul din faţa lui se află mai multe dosare, câteva foi, o ştampilă, un pix, un telefon fix. Afin se află în picioare.)

Poliţistul: De ce ai dat foc frunzelor?

Afin: Mi-a făcut plăcere să le văd cum ard.

Poliţistul: Se puteau întâmpla multe.

Afin: Ca de exemplu prezenţa dumneavoastră în parc.

Poliţistul: Te rog să nu fi obraznic.

Afin: Spun doar ce simt.

Poliţistul: Având în vedere că este prima ta abatere o să primeşti doar amendă.

Afin: Nu am bani.

Poliţistul: Atunci o să munceşti în folosul comunităţii.

Afin: Acesta era şi scopul pentru care am dat foc la frunze.

Poliţistul: Care?

Afin: Să fac nişte oameni fericiţi.

Poliţistul: Dând foc frunzelor?

Afin: Muncind pentru ei.

Poliţistul: Ia loc.

(Afin se aşează pe scaunul din faţa biroului.)

Poliţistul: Semnează acestă declaraţie!

Afin: Nu ştiu să citesc.

Poliţistul: Să semnezi.

Afin: De unde ştiu eu ce semnez?

Poliţistul: Semnezi că ai dat foc frunzelor ca să-i faci pe oameni fericiţi muncind pentru ei.

Afin: O să semnez.

Poliţistul: Şti să te semnezi?

Afin: M-a învăţat un unchi. E singurul scris pe care îl cunosc. După ce m-a învăţat să semnez am rămas fără casă.

Poliţistul: Semnează!

Afin: Nu mai aveţi ce să-mi luaţi, poate doar viaţa.

Poliţistul: Ce tot spui?

Afin: Stiloul nu are nicio picătură de cerneală.

Poliţistul: Verific imediat.

(Poliţistul încarcă stiloul cu cerneală.)

Poliţistul: Acum scrie. Poftim.

Afin: E a doua oară când semnez. Nici acum nu semnez în favoarea mea. Am învăţat şi eu să iscălesc pentru a servi pe alţii.

(Afin semnează. Poliţistul ridică receptorul telefonului şi formează un număr.)

Poliţistul: Enescu la telefon. Psihologul a ajuns la secţie? Spune-i te rog să vină până la mine îi birou.

(În birou îşi face apariţia medicul psiholog al secţiei de poliţie.)

Psihologul: Bună ziua.

Poliţistul: Mă bucur că aţi ajuns. O să vă las cu domnul Afin. Probabil a trecut printr-o perioadă mai grea şi s-ar putea să fie necesar ajutor de specialitate.

(Psihologul se aşează pe scaunul de pe care s-a ridicat poliţistul ce a părăsit încăperea.)

Psihologul: Da.

Afin: Pot să plec?

Psihologul: Dacă doreşti.

Afin: Ce trebuie să discutăm?

Psihologul: Nimic.

Afin: Am dat foc la frunze.

Psihologul: Probabil ţi-a făcut plăcere să le vezi cum ard.

Afin: Nu.

Psihologul: Din plictiseală.

Afin: Eu nu mă plictisesc niciodată.

Psihologul: Eu mă plictisec.

Afin: De ce?

Psihologul: Nu am ce face.

Afin: Eu am.

Psihologul: Ce ar trebui să fac să nu mă plictisesc?

Afin: Să învăţaţi de la alţii.

Psihologul: Ce să învăţ?

Afin: Îi ascultaţi ce au de spus şi culegeţi informaţii.

Psihologul: Poate că nu au nimic de spus.

Afin: Şi cel care tace are ceva de spus. Îşi poate mişca capul într-un anumit fel. Nu doar oamenii au ceva de spus.

Psihologul: Şi frunzele care au ars.

Afin: Da, da ...

Psihologul: Ce ţi-au spus frunzele?

Afin: Fiecare frunză se stingea sub flacără într-un fel unic.

Psihologul: Se stigeau?

Afin: După ce flacăra le mistuia întreaga făptură se stingeau. Le-am privit pe fiecare în parte. Focul le frământa şi ele străluceau ca un licurici ca mai apoi să se stingă. Nu dispăreau de tot. Lăsau în urma lor picături de cenuşă.

Psihologul: Şi zici că ai învăţat ceva de la aceste frunze.

Afin: Aşa se sting şi oamenii, picătură cu picătură. Păşesc în viaţă, pe urmă se coc iar după ce se coc încep să ardă şi ard până li se stinge ultima picătură de energie.

Psihologul: Da.

Afin: V-aţi plictisit?

Psihologul: Da.

Afin: O să vă povestesc despre mine.

Psihologul: De ce crezi că povestea ta nu m-ar plictisi?

Afin: Eu nu cred nimic.

Psihologul: Atunci de ce îţi doreşti să-mi vorbeşti despre tine?

Afin: Nu ştiu. Poate mă ajută pe mine acest lucru.

Psihologul: Cum?

Afin: E posibil să nu mă ajute.

Psihologul: Ai nevoie de un prieten.

Afin: Nu am niciun prieten.

Psihologul: Ai avut vreodată?

Afin: Niciodată. Cei care trădează nu sunt prieteni.

Psihologul: Crezi că eu pot să-ţi fiu prieten?

Afin: Nu.

Psihologul: Atunci de ce doreşti să te mărturiseşti mie?

Afin: Nu mai am ce pierde.

Psihologul: Preferi singurătatea?

Afin: Nu.

Psihologul: Atunci încearcă să socializezi.

Afin: Oamenii se pierd printre lucruri de nimic.

Psihologul: Spuneai că tu poţi învăţa din orice.

Afin: Da. Totuşi fug de răutăţi.

Psihologul: Oamenii sunt răi?

Afin: Da.

Psihologul: De ce?

Afin: Nu văd decât interesul personal. Acest lucru împiedică sudarea unei relaţii de prietenie. Pentru un prieten te sacrifici dar ajungi să observi mai târziu că el doar aşteaptă să primească neoferind nimic în schimb. Dacă i-ai cere ajutorul ar uita de tine. Îi eşti prieten cât are nevoie de servicile tale.

Psihologul: Crezi că toţi oamenii sunt interesaţi?

Afin: Nu ştiu.

Psihologul: De ce nu şti?

Afin: Până şi membri unei familii se folosesc unii de alţii şi nu dau înapoi când e să pună pe primul loc cele ale lumii, rănindu-i pe ai săi.

Psihologul: Tu ce sfat ai da unui om?

Afin: Să îşi trăiască cu patimă fiecare picătură de viaţă. E totul aşa de trecător şi de fragil. Să nu uite a se feri de rău. Cel care se fereşte de rău şi fructifică fiecare picătură va fi fericit.

Psihologul: Ce se întâmplă dacă nu te fereşti de rău?

Afin: Vei avea parte de acesta şi nefericirea va alerga după tine.

Psihologul: Tu reuşeşti să te fereşti de rău?

Afin: E prea ciudată viaţa ca să poţi scăpa de rău.

Psihologul: Până la urmă nu poţi evita răul în totalitate?

Afin: Eu adunam afine. Prima picătură de afină mi-a şoptit că ea este cea care mă va ajuta să supravieţuiesc.

Psihologul: Aveai nevoie de afine?

Afin: Am semnat o hârtie. Un unchi m-a învăţat să semnez pe o bucată de hârtie. Eu am semnat. Ziua următoare mi-au luat casa. Aveam doar optsprezece ani pe atunci şi părinţii mei nu mai erau în viaţă. Am rămas singur şi fără un acoperiş deasupra capului. Până la urmă nu eram chiar singur. O aveam pe Luniţa. Luniţa e vaca ce mi-a rămas de la mama mea. Ea era la păscut când mi-a fost sigilată casa. Numele Luniţa i l-a dat mama. Ea punea nume fiecărei vaci în funcţie de ziua săptămânii în care se iveau pe lume. Luniţa s-a născut într-o zi de luni. Dacă s-ar fi născut marţi numele i-ar fi fost Micuţa, miercuri numele i-ar fi fost Mândra, joi, Joiana, vineri, Vireana, sâmbătă, Sâmbi iar duminica, Dumana. M-am dus pe islaz după Luniţa şi am luat-o cu mine la sălaş. Sălaşul a devenit locuinţa mea. A fost construit de bunicul meu din bârne. Acolo locuia el pe timp de vară ca să poată avea grijă de animale şi munci pământul. După ce a murit bunicul nimeni nu a mai muncit pământul decât strictul necesar pentru a ţine o singură vacă. Prea mult timp nici Luniţa nu a stat alături de mine. Era foarte bătrână şi în câteva luni a murit. Am rămas sărac de tot. Era perioada când s-au copt afinele. Am pornit pe munte în căutarea lor. Mi-am făcut rost de o greblă pentru a le aduna. Prima picătură a fost mai grea, pe urmă le-am adunat cu uşurinţă. De câţiva ani nici afinele nu se mai fac ca odată.

Psihologul: Afinele sunt sursa ta de venit?

Afin: Da.

Psihologul: Reuşeşti să te descurci?

Afin: Foarte greu.

Psihologul: Cu frunzele ce ai avut?

Afin: M-am jucat.

Psihologul: Te-ai jucat cu focul?

Afin: Nu ar fi fost prima dată.

Psihologul: Tot la sălaş locuieşti?

Afin: Tot.

Psihologul: Iarna nu ţi-e teamă de animalele sălbatice?

Afin: Le cunosc toate obiceiurile. Mai bine reuşeşti să cunoşti un animal decât un om. Oamenii sunt foarte schimbători. Sunt foarte puţini aceia care sunt ca o adiere caldă de primăvară. Majoritatea te ard sau îţi îngheaţă sufletul.

Psihologul: Ai trăit prea mult izolat de lume.

Afin: Nu-mi pare rău. Lumea are reguli menite să-i rănească pe oamenii buni sau pe cei inocenţi.

Psihologul: Mai doreşti să îmi împărtăşeşti ceva?

Afin: Poate.

Psihologul: Te ascult.

ACTUL III

Decorul: Biroul unei secţii de poliţie. Pe un ecran din fundal se poate zări chipul unei femei în interiorul unei picături de apă.

Personajele: Afin, psihologul şi poliţistul.

Afin: Într-o dimineaţă rece a lui decembrie o picătură de gheaţă mi-a bătut la geamul sălaşului. Mi-am spus: A îngheţat afară. Nu pot să uit acea zi. Era treisprezece decembrie. Am deschis uşa să admir noua faţă a naturii. Pe prag se afla o tânără. Era aproape îngheţată. Am dus-o repede în sălaş şi am aşezat-o lângă foc. După câteva minute şi-a deschis ochii. Avea nişte ochi mari şi negri. Jarul din vatra focului părea să fii aprins steluţe în noaptea ochilor ei. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns că o cheamă Ana. Un nume simplu şi frumos, am gândit. A început să-mi povestească că a fost într-o excursie pe Munţii Aninei. S-a rătăcit de grup când s-a lăsat ceaţa peste pădure. A continuat să meargă. A mers până aproape în zori când a dat de sălaşul meu. I-am explicat că nu mai e cazul să se teamă de nimic. Se afla în siguranţă. De ani de zile îmi petreceam iernile la sălaş. Telefonul mobil al Anei nu avea semnal în acel colţ uitat de lume. Am trăit nişte clipe de vis. M-am îndrăgostit de acea făptură ce iarna mi-a adus-o în prag. Şi ea m-a îndrăgit. Am devenit treptat o singură fiinţă. Părea să ne completăm reciproc. Adesea ne înţelegeam din priviri. Nu am întrebat-o prea multe despre viaţa ei trecută, nici ea nu m-a întrebat pe mine de ce locuiesc ca un pustnic. Era soarele ce-mi încălzea iarna vieţii. Frumuseţea ei mă răscolea. Nu puteam respira fără ea. Ana îmi ocupa toate gândurile indiferent că tăiam un lemn sau o ţineam de mână privindu-i ochii. În fiecare zi de treisprezece a fiecărei luni era ziua noastră. Am sărbătorit-o trei luni la rând, în decembrie când picătura de gheaţă a deschis cuptorul inimii mele, în ianuarie şi în februarie. Au fost cele mai magice luni din viaţa mea. Nimic mai frumos nu mi se putea întâmpla în viaţă. Ştiam sigur că ziua de treisprezece mie îmi poartă noroc. Era luni, într-o zi de treisprezece. Totul a îngheţat, doar în viaţa mea s-a aprins o flacără. Fiecare zi avea alt chip. Povesteam ore în şir îmbrăţişaţi şi sobindu-ne din priviri. Când gerul era mai domol ne aruncam în zăpadă. Ne jucam până ce soarele asfinţea. Nu mai eram singur. În primăvară i-am promis Anei că o să ne mutăm la oraş. Urma să-mi caut un loc de muncă spre a intra în rândul lumii. Când primăvara şi-a arătat chipul m-am plimbat cu iubita mea prin pădurile din apropiere. Stratul de zăpadă ceda în faţa soarelui. Urma să bată la uşă treisprezece martie. Florile preferate ale Anei erau ghioceii. Trebuia să fac rost de ghiocei. Cunoşteam câteva locuri unde aceştia se iveau în fiecare primăvară. În zorii zilei de treisprezece martie am sărutat-o pe Ana pe frunte. Ea a deschis somnoroasă ochii şi mi-a zâmbit. I-am spus: La mulţi ani! În loc de răspuns mi-a zâmbit din nou. Am rugat-o să-mi îngăduie să lipsesc o oră. Nu mi-a răspuns nimic. Am plecat grăbit spre poieniţa bine cunoscută. Zăpada nu a cedat încă. Unde stratul de zăpadă era subţire se putea observa câte o picătură de ghiocel. Am eliberat ghioceii de haina grea a zăpezii şi i-am cules fiinţei pe care o divinizam treisprezece ghiocei. Când am ajuns la sălaş am observat uşa deschisă. Am intrat repede în sălaş dar Ana nu era niciunde. Am început să o strig disperat. Am căutat-o prin toate locurile cunoscute unde ştiam că se putea duce şi nu am găsit-o. Epuizat mai mult sufleteşte m-a aşezat pe prag. Lângă mine odihnea buchetul de ghiocei. Toţi ghioceii aveau ochii stinşi. Îngândurat am observat urmele unor cauciucuri. Cu siguranţa aici a fost o maşină. Ana mea a fost răpită de lângă mine. Trebuia să o caut. Am pus ghioceii într-un pahar cu apă şi am pornit spre oraş. Nu ştiam de cine să întreb. Ane erau multe. Am întrebat pe oricine îmi ieşea în drum dacă nu ştie nimic despre o fată pe nume Ana ce în iarna aceasta s-a rătăcit pe munte. Toţi dădeau din umeri nedumeriţi şi îşi continuau drumul. Drumul meu însă s-a oprit în loc. Fără Ana viaţa mea nu mai avea niciun sens. Ea era însăşi viaţa. Preferam să mor ca ea să fie fericită. După o căutare disperată de câteva zile am zărit în parc pe o bancă doi tineri. M-am apropiat de ei să-i întreb dacă nu o cunosc pe Ana. Când am zărit chipul fetei un fulger mi-a străpuns sufletul. Fata era Ana. M-a zărit şi ea. S-a ridicat de pe bancă şi s-a apropiat de mine. Tânărul a urmat-o. Mi-a spus că se bucură că mă vede. Şi-a cerut scuze că a plecat fără să mă mai aştepte. Ce-i drept, am întârziat jumătate de oră. Soţul ei care a căutat-o toată iarna a reuşit să-i dea de urmă. Acum sunt fericiţi amândoi. El mi-a mulţumit că am avut grijă de ea. Mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc un servici dacă îmi doresc acest lucru. I-am mulţumit şi am refuzat oferta. I-am petrecut cu ochii până s-au pierdut în depărtare. De atunci nu am mai întâlnit-o niciodată pe Ana. Eu am fost în viaţa ei o pasăre călătoare. Ea a fost pentru mine totul. Un lanţ gros mi-a legat sufletul şi acesta a rămas ferecat într-o iarnă geroasă. Ghioceii s-au ofilit ca şi clipa pardisiacă ce a apus. Eu am continuat să adun afine în timp ce sufletul meu trăia în trecut. Trăia într-o iarnă înflăcărată peste care au nins mulţi ani de atunci. Se apropie iarna. O s-o caut pe Ana mea printe amintiri. Ea a murit într-o primăvară. Picătura de gheaţă s-a topit lăsând locul unei picături de apă ce avea chipul Anei zugrăvit în fundal. Picătura de dragoste a aprins în sufletul meu un vulcan ce nu mai poate să fie stins niciodată. Mă simt asemeni oraşului mort. Anina e cel mai straniu oraş cunoscut de mine. Mi-a fost dat să am aceeaşi soartă ca şi oraşul. Într-un abis înconjurat de ziduri de munte încearcă să respire Anina. Aproape că e sufocată de pereţii înalţi şi nu poate zări cerul. Nicio apă curgătoare nu-i brăzdează faţa. Dacă ajungi în Municipiul Reşiţa şi ai curajul să străbaţi treizeci de kilometri prin pădure poţi descoperi o fostă colonie minieră, Anina. E ca o ruină uitată de lume. Printre cioburi, praf şi bucăţi de stâncă mai poţi descoperi câte un Afin ce încearcă să trăiască printre paginile îngălbenite de vreme ale amintirilor. Acum totul s-a sfârşit. Flacăra s-a stins sub povara picăturii. Eu încerc să mă regăsec în singurătate dar un nor greu nu mă lasă să găsesc calea.

Psihologul: Profesorul pe care l-ai întâlnit în parc e soţul unei Ane.

Afin: Se merită unul pe altul.

Psihologul: De ce?

Afin: Nu contează.

Psihologul: Şi tu?

Afin: Picătura mea de dragoste a secat. Eu nu mai exist. Ceea ce a rămas din mine este amintirea unei umbre de foarte demult.

Psihologul: Nu e cazul să ne îngrijorăm. Ai avut experienţe dureroase în viaţă. Nu este nimic grav. Eşti liber.

Afin: Mulţumesc.

(Un zgomot puternic se aude. Din culise se desluşeşte glasul poliţistului.)

Poliţistul: Accident rutier.

ACTUL IV

Decorul: O cameră de spital a cărei geam are vedere spre o pădure deasă aşezată pe spinarea unui deal.

Personajele: Afin, Ana, poliţistul, elevul 1.

Poliţistul: În acest salon se află pacienta pentru care aţi donat sânge. E primul serviciu pe care dumneavoastră îl faceţi în folosul comunităţii.

Afin: Mă bucur că am putut să fiu de folos unui om.

Poliţistul: I-aţi salvat viaţa. Soţul ei, profesorul ce a fost în parc când aţi provocat incendiul a decedat.

Afin: Profesorul?

Poliţistul: Pacienta doarme. I s-a făcut o perfuzie cu sânge. Pe urmă a aflat despre moartea soţului ei şi i s-a administrat un calmant.

Afin: Aş putea rămâne în salon până se trezeşte?

Poliţistul: Medicul nu cred că ar avea ceva împotrivă. Dumneavoastră i-aţi salvat viaţa.

(În salon, lângă patul pacientei se afla un elev.)

Elevul: Domnule Afin, ce mult mă bucur să vă reîntâlnesc!

Afin: Mai încet, doarme.

Elevul: Profesorul nu a făcut bine că a ascuns adevărul.

Afin: A dorit să vă protejezeze.

Elevul: Dumneavoastră ne-aţi protejat pe toţi asumându-vă o greşeală pe care nu aţi săvârşit-o. Profesorul a încercat să se protejeze pe el.

Afin: Şi eu am greşit. Nu trebuia să ajut frunza să fie unită cu acel copac printr-o picătură de ceară.

Elevul: Nu aţi greşit. Probabil copacul plângea după frunza ce l-a părăsit.

Afin: Sau frunza plângea după copacul ce-a alungat-o.

Elevul: Nu mai contează. Dumneavoastră i-aţi ajutat să rămână împreună. Dacă nu aţi fi fost dumneavoastră ei ar fi rămas despărţiţi pentru totdeauna.

Afin: De ce te afli la spital?

Elevul: Am fost martor la accident. Eram pe trotuar când s-a petrecut accidentul.

Afin: Cred că părinţii tăi sunt îngrijoraţi.

Elevul: Aveţi dreptate. Mă duc spre casă. Rămâneţi cu bine domnule. Mi-a părut bine să vă cunosc şi sper să vă mai întâlnesc.

Afin: Fugi!

Elevul: Am plecat.

(Afin îşi îndreaptă privirea spre chipul pacientei. Era Ana, Ana lui de acum treisprezece ani. Fără putere se aşează pe un scaun de lângă patul de suferinţă a rănitei.)

Afin: E Ana, Ana mea de acum treisprezece ani. Parcă ieri s-a petrecut totul. Ce păcat că este toamnă. Dacă era primăvară i-aş fi cumpărat treisprezece ghiocei. E mai bine că e toamnă. Dacă m-aş fi dus acum după ghiocei riscam s-o pierd din nou. S-ar fi trezit şi ar fi fugit de mine. (Face câţiva paşi prin salon şi priveşte peisajul ce se înfăţişează dincolo de fereastră.) De fapt nu pot s-o pierd. Am pierdut-o demult. Ea nu mai este a mea de treisprezece ani. (O clipă rămâne pierdut cu ochii ţintă spre toamna de afară.) E toamnă. Atâta culoare şi lumină poartă în fiinţa-i acest anotimp. Niciun alt anotimp nu-i poate ştirbi măiestria. Primăvara se laudă cu ţesătura-i de verdeaţă şi coroanele de flori. Vara etalează plinătatea verdelui obosit de soare şi ploi. Iarna îşi aruncă haina-i albă peste natura îngheţată. Toamna, regina culorilor, îşi ţese flori din frunze şi le presară peste întreaga natură. Îmi pare că dealul şi-a împodobit mantia cu buchete de flori multicolore. Arborii par vase ce susţin mii de flori a căror cromatică atinge perfecţiunea. Atâta culoare, atâta strălucire şi frumuseţe oferă natura în toamna vieţii. Fiecare mlădiţă ajunsă la final de drum încercă să trăiască cu adevărat măcar ultima fărâmă a existenţei modelându-şi făptura printr-o paletă de o măiestrie artistică desăvârşită. Natura a simţit picătura toamnei şi a mustit roade de cea mai mare fineţe artistică. Şi eu simt că am ajuns o toamnă grea dar nu ştiu să-mi ţes pânza plină de culoare şi viaţă. În tinereţe pânza mi-a alunecat printre degete şi verdele ei s-a risipit ca norii după încetarea furtunii. Aş vrea să-mi desăvâresc viaţa prin culoare. Culoarea a fost mereu picătura ce a însufleţit viaţa. (Un moment este linişte. Afin se reîntoarce lângă patul Anei. Aceasta se trezeşte. Deschide ochii şi-l priveşte pe Afin.)

Ana: Tu?

Afin: Cum te simţi?

Ana: Rău.

Afin: O să chem un medic.

Ana: Aşteptă.

Afin: Dar te simţi rău.

Ana: Mă simt rău sufleteşte. Acest lucru nu înseamnă că nu m-ar durea nimic dar durerea din viaţa mea e mult mai profundă.

Afin: Condoleanţe. Am aflat despre soţul tău.

Ana: Tu eşti bine?

Afin: Aşa cum mă găseşti.

Ana: Ţi-ai întemeiat o familie?

Afin: Acest vis al meu s-a ofilit demult. A pierit într-o primăvară în lacrimile albe a treisprezece ghiocei.

Ana: O singură dată în viaţă am trăit cu adevărat, într-o iarnă limpede ca o adiere călduţă de vânt. Clipa aceea a devenit picătura colorată a vieţii mele. În rest am trăit o viaţă oarbă, o căsătorie aranjată.

Afin: Mi-ai ascuns adevărul. Cum aş putea să am încredere în tine?

Ana: Nu ştiam ce să fac. Din clipa în care ţi-am zărit focul ochilor o picătură de jar mi-a stropit inima şi aceasta a simţit că doar tu i-ai fost sortit a-i deveni adevărata jumătate.

Afin: Tu ai devenit pentru mine un tot. În momentul în care mi-ai întors spatele eu am murit.

Ana: Cum poate un om ce a murit să doneze o picătură de sânge spre a menţine viaţa?

Afin: Aşa cum a adunat din ghearele gerului o făptură firavă în urmă cu treisprezece ani. Totul a fost o scânteie. Acea scânteie a adormit demult.

Ana: E timpul să reaprind scânteia de odinioară.

Afin: Încrederea e plecată într-o călătorie fără întoarcere şi dragostea fără sora ei nu poate să-şi deschidă braţele.

Ana: O s-o chem înapoi. O să revină asemenea păsărilor migratoare.

Afin: Încrederea nu poate să fie o pasăre migratoare. Nu i s-ar potrivi nici numele dacă şi-ar lua zborul când e soarele mai strălucitor. Ea trăieşte lângă tine. Este credincioasă. Ea nu cunoaşte trădarea. Când este lovită se stinge ca o picătură de ploaie uscată de arşiţa soarelui.

Ana: Te rog iartă-mă!

Afin: Te-am iertat demult. Te-am iertat din momentul în care am înţeles că nu mai eşti a mea. Mi-am dorit ca măcar tu să fii fericită.

Ana: Fericirea a stat departe de mine pentru că am fost slabă.

Afin: Dragoste te face puternic Ano. Tu nu ai cunoscut această forţă dacă te-ai lăsat călăuzită de slăbiciune.

Ana: Am privit într-o toamnă târzie cum muntele şi-a pus căciulă albă pe cap în timp ce trupul îi era înveşmântat în petale de frunze multicolore şi mi-am adus aminte de noi. Tu mă chemai să sorb o picătură din curcubeul vieţii iar eu acoperam faţa acestuia cu o ceaţă greu de pătruns. Nu am ştiut să ţes căciula albă şi m-am rătăcit într-o lume fără formă.

Afin: De ce? ... De ce nu m-ai aşteptat? De ce ai plecat fără să întorci capul? De ce nu mi-ai spus adevărul din prima clipă sau măcar în ultimul ceas? De ce nu te-a durut să-mi răneşti fiinţa? De ce? ... Cum poţi spune că m-ai iubit dacă m-ai lovit fără milă?

Ana: Am greşit.

Afin: Pentru că nu te-a durut sufletul.

Ana: Nu am plecat din voia mea. Am fost luată de lângă tine. Eram lângă sălaş şi te aşteptam. A trecut abia jumătate de oră de când ai plecat şi eu număram clipele ce se împotriveau vederii chipului tău cât mai repede cu putinţă. O maşină a oprit în faţa mea. Era el. Am şi uitat că mai există acel el. A coborât şi m-a târât după el ca pe un fugarnic. Acasă m-a acuzat că m-am ascuns de familie în munţi. I-am explicat că m-am rătăcit de grup involuntar şi tu m-ai salvat. După ce am fost salvată i-am explicat că iarna nu mi-a permis să-i dau niciun semn de viaţă. În final a acceptat istorioara mea.

Afin: E târziu. Trebuie să te odihneşti.

Ana: E încă timp. Vrei să te căsătoreşti cu mine?

Afin: Să nu căsătorim toamna?

Ana: Ar trebui să ne bucurăm de culoare cât ţine picătura asta de viaţă.

Afin: Şi în toamnă poţi descoperi fericirea ce s-a ţinut departe de tine.

Ana: Mi-ai dat o picătură de sânge şi eu o să-şi dăruiesc o viaţă plină de culoare.

Afin: S-a reîntors picătura de fericire ce am crezut-o pierdută.