Visul scriitorului

[Tudor Cicu]

Visul 

 

 Odată, la o serată literară, un amic m-a tras deoparte și mi-a spus:

    -Vezi, dumneata?!...  Ai o frază într-o carte care nu mi-a dat pace, deși am răsucit-o pe toate părțile.  Scriai așa: „Nu mai visa copile!, o aud prin vremuri pe mama. Du-te și tu cu copiii la joacă! Adică, să mă îndrept și eu, ca toți ceilalți, spre cele pământești”.

     L-am privit nedumerit pe amicul meu. Nu înțelegeam ce dorea de la mine. Și mi-am adus aminte că atunci, când mama îmi spunea toate astea eu lăsam, o clipă, cartea din mâini și priveam în urmă cum se îndepărta la treburile ei: „Ce o fi zis mama?” Și, fiindcă nu-mi aminteam, deschideam cartea și mă pierdeam, din nou, în lumea celor care vedeau altfel lucrurile.

    -Te-am prins, nu-i așa? La urma urmei ce să mai cauți printre noi muritorii de rând când tu cânți la harfă iar ei din frunză. Asta mi-a amintit de o întâmplare auzită de la moșu-meu. Suna așa: „În satul meu, pe vremea copilăriei nu eram decât o mână de copii. Duminicile când părinții noștri intrau în biserică de ascultau slujba și se închinau la icoane, noi copiii încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor și ceilalți erau cititorii fiindcă pe mine mă chemau toți, să le scriu crucile și pomelnicele, în satul ăla. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul și eu, cel care făceam și scenariul, eram generalul iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de avioane-bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și, apoi aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc!, mitraliere să facă prr-prr! și tunurile ca să bată bum-bum! Jocul începuse când pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat:

-Atențiune!, eu sunt generalul! Acum vom doborî și avioane. Atenție, foc!!!

     Se auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile răzbeau greu (bum-bum!). Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei, cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii ori săreau în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii că își cam exagerau rolurile ori își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, și bucățile din tencuiala bisericii ce săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane s-au dus și au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur...”

     După un timp de tăcere a încheiat amicul meu:

- Vezi, tinere? Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur!

- Așa e, am zis. Scriitorul trebuie să moară în cuvinte. Dar asta va înțelege doar lumea din cărțile sale.

 L-am văzut cum și-a șters lacrimile de pe obraz și n-a mai spus nimic altceva.

     

[Mihaela Suciu]

M-am prins! Nu mă fac scriitor, doar prozatoare. :)

Un text foarte emoționant!

[Tudor Cicu]

De ce, Mihaela? Ți-e teamă că s-ar întâmpla ceva? Dar ce s-ar mai putea întâmpla în afară de singurătatea celui care scrie? Sunt singurătăți în suflet pe lângă care trece sufletul însuși odată cu mirarea de liniștea noastră dinainte. Ori teama că ne-am putea întâlni cu noi înșine, în singurătate, te sperie? La oamenii cu multă imaginație s-ar putea ca tocmai singurătatea să-i fi trezit la viață. Mai știi?... (Mă bucură comentariul tău) 

[Mihaela Suciu]

Prefer solitudinea sau „Singurătatea” lui Eminescu - ultima strofă :)  http://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-singuratate-_o617.html

Tudor Cicu a spus :

De ce, Mihaela? Ți-e teamă că s-ar întâmpla ceva? Dar ce s-ar mai putea întâmpla în afară de singurătatea celui care scrie? Sunt singurătăți în suflet pe lângă care trece sufletul însuși odată cu mirarea de liniștea noastră dinainte. Ori teama că ne-am putea întâlni cu noi înșine, în singurătate, te sperie? La oamenii cu multă imaginație s-ar putea ca tocmai singurătatea să-i fi trezit la viață. Mai știi?... (Mă bucură comentariul tău) 

[Sofia Sincă]

Admirabilă proză!... Scurtă, foarte scurtă, doar cât o idee, dar care spune atât de mult, atât de profund.

Din punctul meu de vedere, scriitorul nu este niciodată singur. El este cu scrierile sale, cu cititorii săi, cu ideile sale, interminabile.

Am citit și am apreciat,

Sofi

[Tudor Cicu]

Mihaela Suciu: Superbă demonstrația ta poetică. No comment! (Vreme trece, vreme vine...)

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Și eu, multă vreme am crezut că „scriitorul nu este niciodată singur”... Dar când pustiul ăsta de gând mă poartă spre amintirea celor doi mari prieteni, Ion Creangă și Mihai Eminescu, ceva îmi suflă la ureche că două genii 

împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea. Și e nedrept că amândoi se născuseră și erau sortiți să moară în singurătate, cu capul doldora de vise, himere și iluzii (a se vedea „Glossă”).

[Sofia Sincă]

Desigur, am trecut pe la, Glossă și am rămas cu ultima strofă în minte. Nu că ar fi prima dată...

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

Tudor Cicu a spus :

Doamna Sofia: Și eu, multă vreme am crezut că „scriitorul nu este niciodată singur”... Dar când pustiul ăsta de gând mă poartă spre amintirea celor doi mari prieteni, Ion Creangă și Mihai Eminescu, ceva îmi suflă la ureche că două genii 

împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea. Și e nedrept că amândoi se născuseră și erau sortiți să moară în singurătate, cu capul doldora de vise, himere și iluzii (a se vedea „Glossă”).

[Vasile Grozav]

Împărtășesc atitudinea doamnei Mihaela Suciu. 

Soliditudinea nu are nimic în comun cu singurătatea. În soliditudine ești mulțumit cu tine însuți, n-ai nevoie de oameni, de cuvinte din exterior, de aprecieri, de consolări, de certificări. Îți ești suficient ție însuși. Soliditudinea este o formă  de meditație, de rugăciune, de căutare interioara a divinului, a dumnezeirii, a liniștii sufletului. Singurătatea e  tocmai opusul. În singurătate ești nemulțumit de cei din jurul tău, de societate, de spațiul pe care crezi că-l umpli și alții nu știu să-l vadă, de ideea de tine însuți, de raportul tău cu semeni, dar mai ales de raportul lor cu tine. Singurătatea nu prea are nimic în comun cu căutarea divinului, ci numai cu a propriei persoane. Singurătatea e orientată spre exterior, iar soliditudinea spre interior. Un om solidar nu  vorbește niciodată despre singurătatea creatorului, pentru că dorințele și orgoliul  îi sunt atrofiate. 

[Nikol MerBreM]

Mi-aţi adus aminte de copilărie, mama mereu mă trimitea să mă joc şi eu cu ceilalţi copii, nu ştiu de ce, pe mine mă fascinau poveştile :)!

Drag,

Nikol