Urâtele baloane turtite

[Exemplu de Titlu]

Urâtele baloane turtite

Prima oară le-au văzut pe cer în cea mai frumoasă zi de septembrie. Era soare și cald în București și prea multă lume se afla pe străzi când au apărut pe cerul curat, albastru. Mare minune! Degeaba poliția și soldații alergau și cereau să se adăpostească copiii și femeile, toți oamenii să se ascundă. Erau prea curioși! Și ei nici nu credeau că-i lucru serios. E drept, știau că țara tocmai a intrat în război, dar acestea păreau jucării, așa, văzute sus, departe...

Dar s-a auzit deodată o teribilă bubuitură. Oamenii întâi au înmărmurit. Apoi, înțelegând despre ce-i vorba, au fugit înspăimântați în case și beciuri. Strigau îngroziți, urlau de durere, unii erau călcați în picioare.

Au explodat mai multe bombe atunci. Niște clădiri s-au dărâmat în nori înalți de praf și fum, gropi adânci au apărut în mijlocul străzilor, erau oameni căzuți în bălți de sânge. Și mulți răniți, ajutați repede s-ajungă la spitale.

Au tot venit, apoi. Uneori ziua, alteori noaptea. Câteodată nimereau oameni și sfărâmau case, alteori treceau doar, așa, să se știe de ele. Își plimbau umbrele înfricoșătoare pe deasupra marelui oraș. Ba mai aduceau cu ele și avioane, la fel de răuvoitoare. Căutau bucureștenii să se ferească. Săreau din pat la miezul nopții, iar ziua intrau în pivnițe adânci.

La Balta Albă, cât țineau raidurile aeriene, unii vecini plecau pe câmpul din spate, ziceau că-s mai feriți acolo. Mergeau oriunde, numai să iasă din Bucureștiul bombardat. Și s-au trezit cu unul care a căzut din al lui urât balon. Trimiseseră ai noștri bombe spre zeppelin. Și au ajuns până aproape, dar nu l-au atins. Și neamțul ce-o fi făcut?

- S-a aplecat prea tare să prindă cu mâinile vreo ghiulea de-a noastră, glumea cineva. Și a căzut!

De prea sus venind, s-a înfipt în pământ. Chiar au săpat acolo cu lopețile niște soldați. Se mirau oamenii, căci pe omul mort îl lași în pământ, nu-l scoți.

Apoi, dintre avioanele lor sau ale noastre ce tot zburau, unuia i s-a stricat motorul într-o zi. A încercat să aterizeze pe același câmp, dar a ajuns într-un copac mai mărișor, desfăcându-se acolo în bucăți.

Vântul puternic ducea bombe și spre satele din jur. Iar unele cădeau, dar nu explodau. Odată s-au adunat să se uite toți, de aproape, la una. De mărimea unui om, avea aceeași formă urâtă. Balonul turtit trimisese pe pământ puiul său care-i semăna întocmai!

Dar cele mai multe bombe explodau. Stricau, ucideau, ardeau. Iar artileria antiaeriană avea neîndemânările ei: bucăți de la proiectile trase de ai noștri cădeau prin oraș stricând acoperișuri. Și în fiecare zi niște hârtiuțe zburau peste tot: „Predați Bucureștiul! Români, predați-vă imediat!”

*

Acum mama voia să fie ușa casei mereu încuiată. Și într-o seară, după ce au cărat gutuile și le-au băgat în grâul din paravan unde nu se stricau, nu degerau, i-a zis lui George să nu adoarmă, ca să-i descuie când se întoarce: că merge la vecinele ce au și ele bărbații duși pe front. Căci veștile începeau să nu mai fie bune... Iar când a venit înapoi a stat în frig și întuneric o bucată, bocănind cu pumnii în ușa pe care nu i-o deschideau. S-a izbit de două ori și și-a învinețit umărul. Apoi l-a adus pe vecinul Andrei să rupă balamaua c-un ciocan. Supărată, a intrat în cameră la George, cu gândul că-l zvântă în bătaie... Și s-a oprit. Căci dormea îmbrăcat, covrigit pe un colț de pat, deasupra plapumei, departe de pernă: o așteptase o bucată, dar l-a doborât oboseala. Pierdută pe gânduri și-a lăsat încetișor capul în piept. Apoi a căzut lângă el: adormise și ea.

A doua zi dimineață a tresărit deodată, scoțând și un oftat adânc: George stătea în picioare lângă pat, așteptând-o să se dezmeticească.

- Ce este?

- Eu nu pot să-ți fiu de niciun folos, a șoptit copilul.

Afară sufla vânt rece, neguri groase pe cer se rostogoleau, nu mai lăsau să se vadă soarele, doar ciori săgetau într-o parte sau alta. David privea pe geam și vedea că, scăpat de undeva dintr-o poiată, un porc ajunsese la gardul lor și-acum săpa pe dedesubt. Fifi se zbătea în lanț și-l aștepta să se strecoare în ogradă, ca să și-l facă tovarăș de joacă. În casă ardea focul de două zile, să se-ncălzească pereții...

Și a-nceput să plouă. Stropi mărunți și reci se prelingeau acum de pe copacii desfrunziți, apa curgea neîntrerupt de pe acoperișuri prin burlane. Pe stradă, cu capul plecat și apăsându-se în câte-un băț strâmb, oamenii pășeau cum puteau, dibuind în bălțile din ce în ce mai mari vreo piatră pe care să se sprijine, ferindu-i de noroi și apa murdară. Iar Fifi se ghemuise covrig în cușca ei.

- Ce-o să se întâmple de acum cu noi? își frământa mintea David.

Se gândea că pământul o să se umfle de atâta apă, toate străzile or să fie acoperite de mocirlă. Și casele, și pomii. Și ei, fiindcă sunt niște prichindei, or să se înece pân’ la urmă.

Iar când ploaia s-a oprit, nimeni nu știa pe unde să mai calce de atâta glod. Copiii nu se mai puteau juca afară, așa că se hârjoneau în camera lor. Se auzea tare: „Pleosc!”.

Apoi:

- Aaaau! Mamaaa! George mă bate!

Atunci alerga la ei să facă dreptate:

- Tu ești mai mare! De ce îl lovești?

Se uita mirată că David nu era trist, ci abia-și stăpânea râsul. Se plesnea singur, zgomotos, cu palma peste braț, pretinzând că fratele mai mare e de vină. Astfel ca mama să-l necăjească pe George: dacă ieșea bine, se alegea acesta și cu niște teme de scris, cum nu plac nimănui.

Descumpănit la început și cu gura căscată de uimire, George îi explica mai apoi cum glumește mezinul. Dar ea era deja cu gândul la altele... Și întors în cameră îl articula de-adevăratelea pe David. Căci, de mai venea mama când auzea iar strigături, îndată îi spunea:

- Nu știi cum se preface el?

Însă într-o zi ea n-a mai alergat la țipetele lor, ci la poartă. Era un ostaș cu scrisoare. Ce a citit acolo a făcut-o să plângă. Cineva îi spunea că bărbatul i-a dispărut. Căzută pe pat, cu hârtia în mână, femeia nu înțelegea. E prizonier? A murit? A fost înmormântat? Când? Cine să-i explice? Unde să întrebe? Cartea poștală avea tipărit sus: „Nu se scrie nimic privitor la Armată. Nu se pune nici data, nici localitatea”, cum cerea cenzura militară.

Și alte femei din Balta Albă au primit înștiințări. De mult timp tot căutau în semne prevestirile rele și așteptau, chinuite, veștile.

- Nu-i nimic pentru dumneata! Poate mâine!

Iar de veneau scrisori, după ce citeau, grăbite și tremurând, unele râdeau, altele plângeau. Iar cele ce nu primiseră oftau.

Și într-o seară în care iar ploua de multe ceasuri, s-au sfătuit să ceară voie Regelui să meargă să-și caute morții. Ca să le facă cele cuvenite pentru înmormântare. Căci acolo cine știe dacă s-a îngrijit cineva. Altfel, ziceau ele, sufletul omului nu se desparte de trup, ci se chinuie între cer și pământ...

Mioara nu credea însă că bărbatul i-a murit. Dar s-a gândit ce era datoria ei să facă. De două ori a dat să pornească și s-a oprit. O teamă nelămurită îi umbrea inima, făcând-o să ofteze:

- Nu știu ce mă ține, dar nu pot... Tare n-aș vrea să mă duc… Parcă nu-mi vine a crede...

Iar copiii își dădeau seama de tulburarea ei și-o întrebau:

- De ce, mămico..., crezi că ni s-ar putea întâmpla ceva rău? Doar stăm cu lumânările aprinse!

Își muta privirea din ochii lor și înghițea în sec, căci îi venea să plângă. Apăsa blând pe fiecare, în semn să tacă și să doarmă. Se ducea la treburile ei, apoi se întorcea:

- Nu, puii mamei, nu vi se poate întâmpla nimic, îi liniștea ea.

Și într-o zi s-a hotărât:

- George, aveți grijă aici până mă-ntorc! Merg să-l caut pe tatăl vostru!

Și a plecat.

*

Văzându-l trist la școală, învățătoarea l-a întrebat ce are.

I se părea că sunt prea multe pe capul lui. Fiindcă e mai mare!

- Să știi că-n viață nu faci mereu doar ce vrei. Uneori te lupți, te chinui.

I-a zis atunci că așa-i în toate casele, părinții când au multe de făcut se sprijină pe copiii lor. Dar e bine, asta-l va face mai tare, mai responsabil în viață. Iar George se întreba ce-nseamnă „responsabil”? Și și-a amintit cum fusese pân-atunci.

Era trimis la prăvălie cu bani, mama zicea că le trebuie pâine. El uita pe drum. Obișnuit să cumpere țigări pentru tata, intra nu la „Pâine”, ci acolo unde scria „Tutungerie” și el credea că „tu” e repetat din greșeala cuiva, „Tungerie” sigur e corect. Acasă mama n-a fost mulțumită, l-a certat, țigări nu-i trebuiau.

Altădată a fugit iar c-o plasă și un leu. A cumpărat pâine, dar era neagră și veche, l-a păcălit băcanul...

- Ia uită-te ce ți-am adus!

Mama – iar nemulțumită:

- Spune și tu, îți place să mănânci asta? Nu vrei albă și proaspătă?...

Și n-a mai fost trist, căci își amintea cum făcea multe. Îi plăcea în casă să fie curat, mai muta lucrurile. Intra și în atelierul tatălui unde construia o căsuță din scândurele, ori înjgheba o trăsurică:

- Ai văzut ce sunt eu în stare să fac?

Ba chiar și un avion, cum l-a văzut pe al lui Aurel Vlaicu într-o carte: cu elice! Și mândru a ieșit în ogradă cu brațele întinse pe sus, vâjâind din buze. Iar Fifi se zbânțuia bucuroasă că participă la lecția de aviație. Și David scâncea cerându-l să se joace un pic...

Însă meseria se învăța greu, cu suferință. Când bătea un cui, neapărat își trăgea câte-un ciocan peste degete. Nu țipa, căci nu l-ar mai fi lăsat tata s-o facă pe meșterul. Dar, mai ales dacă mâinile îi erau înghețate, și durerea tocmai de aceea mai mare, fugea în lungul și în latul atelierului acela rece. Ieșea și în ogradă. Alerga până îi trecea!

Iar la cumpărături chiar a început să se descurce. De-l mai trimitea mama, ajungea în piață și cerea cu curaj:

- Două kilograme de ouă!

În loc de douăzeci de ouă...

N-a mai fost trist:

- Ne vom descurca sigur!

*

Aceeași vreme mohorâtă din București copleșise și Londra în acel început de noiembrie. Colonelul Griffiths urca iute scările ministerului de război, căci îl chemase șeful său ca să-i dea cea mai importantă misiune.

- Nu se poate ca sondele și petrolul lor să ajungă în mâinile inamicului!

Vorbeau despre români: atacaseră pe un front mare, stârnind deodată prea mulți dușmani, care i-au respins și-apoi au contraatacat. Iar acum germanii căutau să ia în stăpânire rafinăriile de la Ploiești.

- Uite plicul cu instrucțiuni, vei ști ce ai de făcut.

- Și cine mai merge cu mine?

- O să pleci singur...

- La revedere!

- Mult noroc!

Zece zile mai târziu, ajuns deja la București, cerea audiență la guvern:

- Sunt pe cale să pună stăpânire pe milioane de tone de petrol și cereale, vorbea el. Și toate sondele și rafinăriile... Le vor fi de folos ca să mai lupte împotriva noastră!

Trebuiau distruse! Și a cerut miniștrilor români să ia măsurile necesare. Degeaba a cerut. Căci ei credeau că opresc înaintarea inamicului și nu-i nevoie de atâtea stricăciuni. O comisie analiza situația și l-au invitat pe Griffiths la ședințe.

- Timpul vorbelor a trecut! gândea, însă, el.

Colonelul britanic nu credea că inamicilor le mai poate sta ceva în cale, erau prea hotărâți, de benzină și pâine aveau mare nevoie. Ajunseseră deja atât de aproape!

- Oricât am distruge, pricepuții ingineri germani vor reface în câteva luni..., mai ezitau și generalii țării.

- Soarta unei bătălii depinde uneori și de ceea ce se întâmplă într-un ceas! Să nu aibă benzină niște luni... s-ar putea să conteze! le aducea aminte englezul despre arta războiului.

Așa că, oricât de dureros, trebuia sacrificat izvorul românesc de bogăție! Și ca să convingă miniștrii și proprietarii încă nehotărâți, Griffiths spunea mereu:

- La sfârșitul războiului veți fi despăgubiți! Noi plătim tot!

N-a mai așteptat, nu mai era timp de pierdut: și-a căutat oameni care să-l ajute, militari și ingineri din România. Și negocia cu directorul Rafinăriei Româno-Americane, mister Sadler, căci avea tare mult petrol în depozite:

- Cum?! Vrei să-i dai foc?

- Neapărat!

- Ce risipă!... Dar, dacă ministerul vostru de finanțe plătește, o să te ajut. Până la urmă, ăsta-i rostul petrolului: să fie ars. Aici sau în America... Puteți să-i dați voi foc, dacă-l plătiți.

Și când i-a cerut oameni pricepuți, Sadler l-a chemat pe Chrysler.

- După nume pare german! se codea Griffiths.

Abia apoi, când l-a văzut, și-a amintit de el, căci se-ntâlniseră la Londra astă vară. Și auzind că are și mașină... Era foarte important, să aibă cu ce merge toți la rafinării și sonde, căci alții nu voiau să-i dea.

- Am auzit că ai lucrat mult în minerit și la căi ferate? Mergi și adu-ți automobilul, suntem grăbiți!

Lăsase acasă, în Anglia, Rolls-Royce-ul lui de care era tare mândru. Și-n timp ce-l aștepta pe James să vină, i se făcuse așa dor să conducă... Dar i-a căzut din gură trabucul, când James a parcat mașina lui și a deschis și portiera: văzând-o așa roșie și lucioasă pe dinafară, dar și pe dinăuntru, a sfârâit. N-a mai putut zice nimic, s-a întors pe călcâie și a plecat cu camionul cu soldați. Spre Ploiești, unde, de fapt, nu-i aștepta nimeni cu plăcere, căci știau de ce vin...

*

Din cauza războiului care se apropia de oraș s-a anunțat vacanță mai devreme. Iar în ultima zi de școală, în excursie cu clasa în Cișmigiu, pe debarcaderul lacului, David a găsit un pieptene. Parcă i-a spus cineva că aduce ghinion, să nu-l ia. Dar n-a auzit, era frumos colorat, l-a vârât în buzunar...

Frigul nu uscase tot, mai era noroi. Pe cerul întunecat de dimineață până seara, soarele nu se arăta deloc. De plimbat nu putea fi vorba, așa că stăteau în casă și se uitau pe fereastră. Și i-a cuprins tristețea. Mai citeau, dar se plictiseau, că erau singuri.

Așa că și-au chemat prietenii din casele vecine. Rămâneau la un loc și zi și noapte. Iar când se săturau de joaca cu soldăței de fier și cu capacele de sticle ori cu nasturi, se întorceau spre George:

- Ce ai acolo așa de interesant? Citește cu glas tare!

- Bine, ascultați! accepta George.

Și povestea era lungă, despre o prințesă arăboaică ce avea ea însăși multe de povestit... Le plăcea, stăteau și noaptea o bucată. Doar cei mai mici se prăbușeau devreme de oboseală, cu toată zarva și hărmălaia din jur. Dormea fiecare pe unde se nimerea...

În altă zi prinseră să cânte și să țopăie, săreau din paturi pe podea și-apoi iar sus. De la atâta praf stârnit și urlete, iată că-i ustura în gât...

Cuibăriți atât de bine la căldurică, păreau feriți de orice primejdie... Și într-o dimineață David se trezi și nu mai putu răbda să rămână în pat. Se cățără la fereastră, dar nu vedea afară, parcă o perdea albă acoperise totul. Pe geamul aburit, cu degetele mici, desena căsuțe cu o ușă, două ferestre și hogeag pe acoperișul țuguiat. Și deodată văzu...

- Vreau să v-arăt ceva grozav! a strigat.

Capetele somnoroșilor răsăreau de sub pături. S-au ridicat și se apropiau și ei, să înțeleagă de ce țipă.

- Nu vedeți ce este afară?

Unul lângă altul, și-au turtit nasurile de geamul rece și l-au aburit mai tare, privind încotro arăta degetul. Ninsese pentru prima dată, dar nu vedeau de-ajuns.

- Lasă asta, hai afară, haide repede!

- Nu-mi găsesc...

- Stai în casă!

- N-ai decât să stai tu!

Au ieșit în fugă, tare veseli, să se joace.

- E frumos, așa, alb...

Și nici nu puteau privi, căci îi dureau ochii de la strălucirea zăpezii. Iar aerul pe care îl trăgeau în piept era altfel decât de obicei. Uitaseră de Fifi. Pe urmă și-au adus aminte și i-au dat drumul din lanț. Cățeaua gonea prin curte, mânca omăt din loc în loc. Lătra bucuroasă și-i înhăța de picioare pe toți.

Au plecat pe câmpul din spatele caselor. Erau acolo și mai mulți copii. Se tăvăleau, adusese cineva și-o săniuță, făceau bulgări mai mici ori mari. Zăpada se prindea bine, dar nu părea de-ajuns, așa c-au adunat mai multă într-un loc. Frigul le înroșise nasurile și obrajii, dar puțin le păsa: tropăiau din picioare, își frecau palmele să se încălzească. Se împărțiseră în două tabere, de o parte și de alta a movilei de omăt, și își trăgeau bulgări în cap unii altora.

- La atac!

George era bun țintaș, ceilalți îl admirau, și chiar el, în sinea lui, era uimit cum de reușea... Până ce o fată mai mare, furioasă că o nimerise drept în frunte, l-a fugărit de acolo:

- Prinde-l! Ține-l!

A alergat cât de tare a putut, ca să scape de bătăușă. Dar în fața porții a alunecat pe-un ochi de gheață și buf! s-a lovit rău la genunchi, nu mai putea de durere. Plângând, s-a târât în casă, ajutat de David.

- M-am speriat, n-am știut ce să fac.

S-au cuibărit în pat și își luau picioarele înghețate în mâini, să le încălzească. Priveau afară cum vântul iernii lipea zăpada de geamuri. Căci ninsoarea nu se oprise...

*

Loviți de dușmani dinspre nord, vest și sud, în sfârșitul lui noiembrie românii renunțau la apărarea Bucureștiului. S-a hotărât evacuarea spre Iași, în plină iarnă. Regele, Regina, generalii, armata lor și Guvernul s-au retras în Moldova. Ministerele și-au dus acolo toate hârțoagele, Banca Națională tezaurul. Iar Parlamentul era convocat, din decembrie, în noua capitală. Fără plan și fără ordine, cei rămași în urmă și-au pierdut capul. Din tot orașul s-au pornit trăsuri și camioane încărcate cu oameni și boccele. Unii abătuți și amorțiți, mulți alții nervoși, dădeau din mâini și se certau. În timp ce bombardamentele continuau, se adunaseră în gări în mare număr. Amenințau că dărâmă și cereau trenuri. Printre ei și Botez, cu nevasta și fetița, cu bagaje iarăși...

*

Iar la Balta Albă s-au speriat într-o dimineață. Se spărgeau bombele, exploziile luminau fețele celor deșteptați din somn și îngrămădiți la geamuri. De jur împrejur totul se cutremura, bubuia și trosnea. Pereții unor case s-au surpat, tavanele s-au prăbușit, praful se ridica-n vârtejuri, bucăți cădeau peste cei dinăuntru. Se năpusteau afară, ieșeau cu greu dintre dărâmături, se luau de mâini și porneau în fugă spre poartă, s-ajungă mai degrabă în ulița cea mare:

- Să fugim cât mai repede! Suntem pierduuuți!

Se adunau din loc în loc strigând, ori în tăcere și cam albi la față...

- Mi-e frică! Mi-e frică!

- Nu mai țipa!

- Ce caută ei la noi în țară?

- Să fie ai dracului!

Și se lipeau unii în alții, înspăimântați.

Însă, George trebui să ocolească, căci bătăușa îl zărise... Ridica pumnul și îl amenința din urmă:

- Să te prind numai și-o să vezi tu!

Așa că au alergat până în oraș, din nou la Casa Cărților. Bombele și aici făcuseră prăpăd. Tristețe, oftaturi, gemete și suspine. Se chinuiau unii să se panseze singuri... Sanitari istoviți târau trupuri rănite la ambulanțe...

Și au găsit-o zdrobită, cu geamurile sparte, rafturile prăbușite peste mormane de cioburi și hârtii arse. Doar o carte mai era întreagă, neatinsă... George a ridicat-o de jos, a șters cenușa și molozul de pe coperți, ca s-o deschidă să vadă ce e...

- Hai, George! Hai, George! se speriase David.

A pus-o atunci în sân și au fugit, căci balonul acela mare ajunsese chiar deasupra lor: l-au văzut aproape de pământ, era uriaș! Lumina străzile de dedesubt cu niște faruri mari și făcea un zgomot de se cutremurau toate. Mai mare groaza! Se gândeau: „În burta aceea mare multe bombe are?... De ce-i așa aproape, cade peste noi?”

Ajunși acasă, obosiți, au trecut pe lângă Fifi, adunată iar covrig în fânul cuștii. Dădea din coadă, dar nu mai voia să iasă. Nu-i plăcea frigul, mai de aproape vedeai cum tremură...

Stând pe lângă sobă ca să se încălzească, acum când prietenii li se împrăștiaseră, li s-a părut, deodată, că au așteptat mult. Se gândeau că tata, când a plecat la război, a spus că vine repede înapoi. Iar el se ține de cuvânt, cum zice, așa e întotdeauna! Atunci de ce nu mai vine? Nici mama nu s-a-ntors…

Și au aflat că nu armata tatălui lor a învins, ci ăilalți se apropie și vor ocupa orașul. Fiindcă aliații nu ne-au ajutat la timp. Și că toți părăsesc Bucureștiul, cu Regele și armata, se duc în Moldova...

Zăpada se topise toată, nu mai era nicăieri alb. Casele din jur se goleau, plecase și moș Andrei... Ochii lui George s-au împăienjenit o clipă: s-a înfiorat gândind ce li se poate întâmpla în viitor. O clipă mai târziu sări drept în picioare.

Și l-a sculat pe David mai devreme. S-au îmbrăcat cu ce-au putut. Aveau obiceiul să-și arunce lucrurile pe unde nimereau, așa că nu reușeau cu niciun chip să-și găsească căciulile de lână.

- Oricât am căutat-o, n-am găsit-o nicăieri!

- David!

- Sunt gata! Sunt gata!

De gata și de grăbit ce era, se învârtea acum zorit în loc.

Și-au luat ghiozdanele și au pus de mâncare din cămară. Și gutuile. Au împărțit puținii bănuți în două grămăjoare și fiecare și-a luat în buzunar. Și au ieșit în stradă.

- Unde merge armata acolo e și tata! Și mama tot acolo e!

Iar la plecare au dezlegat-o pe Fifi.

Doar că David întreba:

- Ce-i Moldova? Unde-i? Departe?

Vedeau mașini și trăsuri ieșind din București pe șosea. Și oameni cu bagaje, încet, pe jos. S-au adăugat și ei, doi copii printre mulți alții. Și în aceeași zi în care părăseau orașul printr-o parte, pe la celelalte bariere intra în marș armata cuceritoare.

Oamenii dintr-o căruță le-au făcut semn să urce. Și vorbeau:

- Soldații noștri au trecut munții... Apoi i-au trecut repede-napoi…

- Nu erau mulțumiți unde erau?

- Niciodată nu ești mulțumit acolo unde ești.

Toate carele și chiar și mașinile mergeau încet. Totuși, curând, nu s-a mai văzut nicio casă din Balta Albă.

[Sofia Sincă]

Povestiri de război, din amintiri, bănuiesc, deoarece nu există urmă de documentare. Politică amestecată cu istorie și cu viața de zi cu zi a cetățenilor. Un amalgam. Tehnica de narate folosită este cam defectuoasă ca și cum ar fi povestiri la gura sobei sau la un pahar de vorbă. Propozițiile, frazele scurte, fără figuri de stil, fac textul să devină steril. Lipsește liantului dintre fraze, dintre o acțiune și alta pe care le abordezi cu iuțeală. Ai niște cuvinte pe care le repeți tot timpul. Ex: iar. Tot a doua sau a treia frază începe cu, iar. Narat în stilul sămănătorist, deși acțiunea este urbană.

Perioada războiului este o plajă întinsă de evenimente, de unde se poate forma texte izbitoare, răsunătoare, emoționante.

Am încercat să refac două paragrafe din textul tău, cu narate modestă, fără sofisticări:

Vântul puternic ducea bombe și spre satele din jur. Iar unele cădeau, dar nu explodau. Odată s-au adunat să se uite toți, de aproape, la una. De mărimea unui om, avea aceeași formă urâtă. Balonul turtit trimisese pe pământ puiul său care-i semăna întocmai!
Dar cele mai multe bombe explodau. Stricau, ucideau, ardeau. Iar artileria antiaeriană avea neîndemânările ei: bucăți de la proiectile trase de ai noștri cădeau prin oraș stricând acoperișuri. Și în fiecare zi niște hârtiuțe zburau peste tot: „Predați Bucureștiul! Români, predați-vă imediat!”

O avalanșă, ca un uragan blestemat ducea bombe și spre satele din jur. Unele cădeau fără să explodeze. Uneori, oamenii curioși, fără a conștientiza pericolul de lângă ei, se adunau în jurul acestui balon turtit, ridicol. Mare, de mărimea unui om, culcat aiurea pe pământ, zăcea ostentativ, fără vlagă. Era de fapt un pui al acestui balon hidos, care-i semăna întocmai.
Însă, cele mai multe explodau distrugând totul în jur, ucigând, arzând case, tot ce întâlneau în calea suflului. O parte din ele proveneau de la artileria antiaeriană care avea defectele ei, fie tehnice, lipsă de îndemânarea sau de instruire. Astfel, bucăți de la proiectilele trase de ai noștri cădeau peste acoperișurile caselor, paralizând totul, ca și cum nu ar fi fost destule distrugeri de către partea beligerantă.
Ne trezeam în fiecare zi cu niște hârtiuțe zburătoare, căzând peste noi ca niște fluturi teleghidați pe care scria: „Predați Bucureștiul! Români, predați-vă imediat!”

Am citit cu interes,

Sofi