UMBRA ÎN UNIFORMĂ (Fragment)

[Dumitru Danaila]

DE CE VINE MEREU ÎN UNIFORMĂ? De ce apare Umbra îmbrăcată numai astfel când se coboară din ceruri? Poate pentru că aşa, în uniformă, i-a rămas în minte cel care i-a fost tată, pădurarul Mirică Smeianu, pe care rar l-a văzut în civil, doar de sărbători sau când se ducea la vreo nuntă. Sau poate pentru că şi-a petrecut copilăria în apropierea unităţilor militare, la marginea oraşului şi încă de atunci a început să îndrăgească haina kaki. Fără doar şi poate, Umbra vine îmbrăcată aşa pentru că de uniformă se leagă  întreaga sa existenţă. Când era puştan, Tase nu visa decât să se vadă ofiţer, cu pistol şi porthart la şold.

Copiii de seama sa îl vedeau rar la jocurile care animau străzile de periferie ale oraşului, în timpul liber îşi ajuta mult părinţii în treburile gospodăreşti. Locuia la casa pădurarului, o construcţie răzleţită la capăt de pădure, amplasată lângă un stejar care nu-şi mai încăpea în scoarţă de-atâta mândrie pentru coroana sa imensă. În ciuda anilor adunaţi în spate, căsuţa, ascunsă cumva de falnicul stejar, se ţinea bine pe picioare. Te-ai fi aşteptat să vezi ieşind pe uşa ei un moşneag coborât din basme, nu un băietan îmbrăcat îngrijit, ceva mai înalt decât alţii de vârsta lui, brunet şi cârlionţat. Cam stingher şi nu prea vorbăreţ, devenea altul îndată ce se aprindeau jocurile în care era admis cu îndoiala unora că ar putea să fie câştigător şi cu aşteptata bucurie a altora că va pierde. De cele mai multe ori câştiga, în ciuda celor care îl vedeau deja înfrânt în luptă, spăşit şi cu capul plecat. Ieşea victorios la aproape toate jocurile copilăriei şi asta stârnea oarece admiraţie, dar mai ales multă invidie, sporită şi mai tare când se afla că „a lu’ Păduraru a luat iar premiu la şcoală”. Păduraru, aşa îi spunea cartierul tatălui său. Era impunător Mirică Smeianu în uniforma lui verde, mai ales când purta arma de vânătoare pe umăr. Era aşa, impunător,  numai când nu avea ţigara în gură, dar o avea mai toată ziua, ori când nu se întorcea mai vesel ca de obicei, cu pălăria dată pe spate, de pe la chefuri, dar nu erau puţine zilele când se întorcea astfel. Altminteri, om de toată isprava Păduraru.

Vestea despre premiu venea însă de la mama lui Tase, mângâiată pe suflet de fiecare dată când feciorul îi aducea o asemenea bucurie, femeie robustă, pe care n-o ştie lumea altfel decât trebăluind pe lângă casă, mai tânără cu aproape un deceniu decât soţul său intrat în cel de-al cincizecilea an, motiv pentru el să se vaite că nu mai e ca la tinereţe şi că se speteşte muncind, fiindcă, după cum spune, „munca de pădurar nu e foaie verde, nu-i doar stat la umbră.”

Toţi îl întrebau pe băiatul lui Mirică Smeianu ce ar vrea să fie la vârsta maturităţii. „Poate cizmar, poate croitor, ceva acolo, să am o meserie, să-mi câştig pâinea”, răspundea cârlionţatul, nu avea curaj să spună că vrea să devină ofiţer, îşi lua o măsură de prevedere, să  nu se facă de râs dacă ar fi fost respins la examen. Răspundea aşa şi pentru că tatăl său abia aştepta să termine şcoala elementară şi să-i fie de mai mare ajutor în gospodăria care asigura familiei toată hrana zilnică, nu era nevoie să cumpere mai nimic de la Alimentara, cum i se spunea pe atunci magazinului cu de-ale gurii. Nici după ce a fost admis la Liceul militar nu a trâmbiţat nesperata izbândă. Nu-i venea a crede că el, Atanase Smeianu, crescutul la margine de pădure, fusese  admis acolo unde bătălia pentru ocuparea unui loc se dovedise crâncenă, că obţinuse o primă victorie de răsunet încă de la început de carieră militară. Abia când a apărut în uniforma strălucitoare, de invidiat, care venea ca pe manechin pe trupul ce începuse să se împlinească, abia atunci a recunoscut dorinţa lui de a deveni ofiţer.

Din acea zi, alţi ochi au avut pentru el prietenii de joacă, părinţii, cartierul, oraşul, toată lumea. Şi mai ales fetele. Nu era una în cartier căreia să nu i se dilate ochii, să nu-i clipească accelerat genele, să nu-i piară graiul când îl vedea păşind drept, cu pas vioi pe străzile prăfuite, de margine de oraş, surprinse şi ele, străzile, că sunt călcate în picioare de o aşa atrăgătoare  şi nemaiîntâlnită făptură, nu ştiau că e una şi aceeaşi cu băiatul pădurarului. Fetele care erau singure, în căutare de iubit, s-ar fi aruncat degrabă, cu plăcere în braţele lui, dar şi cele care aveau deja un amorez l-ar fi părăsit fără regret şi s-ar fi agăţat îndată de braţul chipeşului cantemirist, adică al admisului la Liceul militar „Dimirie Cantemir” din Breaza. Era mândru Tase, doar în sinea lui era mândru. Nu făcea din răsunătoarea victorie un act de eroism, evita să spună cu emfază în stânga şi în dreapta cât de grele au fost probele pe care le trecuse.

Cu aventurile de dragoste nu prea avusese de-a face. Timid peste măsură, nu avea curaj să le privească drept în ochi nici pe frumoasele de pe băncile şcolii, nici pe alte codane din cartier. Credeţi că acum, când situaţia s-a schimbat mult în favoarea lui, a devenit mai îndrăzneţ? Nici vorbă! Zice mereu că fata care o să-i  fie aleasă nu s-a născut încă şi taie astfel elanul amatoarelor de aventuri amoroase cu un viitor ofiţer. Asta ar însemna că fata aceea, norocoasa aceea care îi va fi aleasă, dacă s-ar fi născut atunci, ar fi fost cu cincisprezece ani mai mică decât el. Ar fi fost mult, ar fi fost puţin? Greu de spus. De la Tase nici atât nu putea veni un răspuns, el era lipsit de experienţă în arta amorului. Nu a avut răspuns nici când frumoasa acelei zone mărginaşe a oraşului, o doamnă bine, prea bine şi foarte tânără, nu împlinise douăzeci de ani, în faţa căreia se pleca smerit orice bărbat de pe străzile cartierului prăfuite vara şi înnoroiate toamna, soţia unui distins domn de la Administraţia financiară, l-a întrebat, tam-nisam, când îi face o vizită. Ce să răspundă băiatul în uniformă? Nu vorbise cu doamna niciodată, doar o saluta cu respect când o întâlnea întâmplător, nu ştia mare lucru despre ea, nici despre soţul său.

- Nu ştiu, doamnă, a răspuns ofiţerul în devenire, mai mult pentru a spune şi el ceva, întrebarea îl zăpăcise de tot. Dar de ce să vă fac o vizită, doamnă? a întrebat cu jumătate de glas după ce îşi mai revenise puţin. Aţi avea să-mi comunicaţi ceva?

- Da, dragă, ceva foarte important, în interesul tău, a şoptit misterios doamna şi a venit mai aproape de tânărul care nu era sigur că pământul  se mai află încă sub picioarele sale.

- Dacă e interesul meu, o să vin, doamnă, o să vin într-o seară!

- E mai bine să vii până în prânz, în timpul săptămânii, să fim singuri şi să putem discuta în voie… Dar te rog să te grăbeşti, că familia mea n-o să mai facă mulţi purici pe aici, o să ne mutăm într-o zonă mai bună, pe Independenţei. Ei, ce zici, când vii?

- Nu ştiu, doamnă…

- Nu ai şi alt răspuns? Dar de ce mă mir? La anii tăi, n-ai de unde să ştii prea multe… O să te învăţ eu câte ceva, sper să fii un elev silitor! Te aştept, dragă! Pa, Generale!

- De ce-mi spuneţi aşa, doamnă? Eu abia…

- Nu îţi spune aşa tot cartierul? Ştie el, cartierul, ce spune! Să vii cât mai degrabă, îmbrăcat în uniformă să vii, Generale! Eşti tare şarmant în uniforma asta, mai şarmant decât un general sadea!

Ce ar putea să îi comunice doamna aceea cu o privire care îi străpunsese trupul, doamna aceea ucigător de frumoasă şi atât de binevoitoare­? Ceva în interesul lui, după cum spunea dumneaei discret. De unde ştie doamna care este interesul lui? Şi de ce atâta grabă? O mie de întrebări a declanşat neaşteptata întâlnire. Dar ce rost are să se tot întrebe? O să se ducă acolo şi o să vadă despre ce este vorba. Asta era hotărârea luată de Generalu în primele momente după întâlnirea care îl dăduse brusc peste cap. Generalu… Cartierul nu are ce face, te altoieşte cu o poreclă, cea primită de el era, e drept, drăguţă, îţi aplică o ştampilă zdravănă şi o porţi toată viaţa. Mărunţişuri… Nu asta îl interesează acum când parfumul fermecătoarei doamne i s-a imprimat în suflet. De ce a zis să o viziteze până în prânz, când e singură acasă? Asta îl frământă cel mai mult. Nu cumva îi place doamnei de el, se întreba cu sfială şi cu teamă tânărul fost cârlionţat, tuns acum scurt, milităreşte. Cum să-i treacă asta prin gând? Doamna Rozana, aşa ştie că o cheamă, e o femeie splendidă, distinsă, sobră şi măritată, pe care o respectă toţi bărbaţii din cartier. Are o vârstă doamna, nu se uită la un puştan! Dacă totuşi… „Asta ar însemna că aş face primul pas pe fermecatele alei ale amorului, îşi zice el cu vădită satisfacţie. Ce intrare triumfală! Fugi de-aici, băi Ţâcă! Ai uitat că vii de la margine de pădure? Poate are doamna vreo treabă prin gospodărie şi  ţie îţi zboară gândul la aventuri din romane de 15 lei! Văd eu cum fac, mă mai gândesc dacă mă duc sau nu în prima vizită la o femeie…”

S-a perpelit în toate felurile şi, la capătul a două zile de chin, nu luase nicio hotărâre. În ziua următoare, conform aserţiunii că orice minune ţine trei zile, când plecase alene spre centrul oraşului, a văzut venind dinspre casa doamnei Rozana un camion încărcat cu mobilă. Toate scenariile din mintea lui înfierbântată s-au spulberat odată cu înaintarea anevoioasă a camionului prin noroiul străzii. Doamna Rozana fusese un vis frumos şi visul se sfârşise. Intrarea triumfală pe aleile amorului a rămas doar o iluzie. „Ce final! a suspinat viitorul ofiţer. Dar ce început! Nu aşa voiam eu să intru în lumea dragostei! Unui tânăr ca mine i-ar s-ar potrivi o fată cuminte. S-ar găsi una printre acelea care am văzut eu cum mă privesc de când port uniformă! Da, dar una cel puţin la fel de frumoasă ca doamna Rozana! Şi ce? Nu sunt destule fete tinere şi frumoase? Sunt, desigur, dar eu sper să apară într-o zi aceea care o să îmi răscolească inima, o să îmi dea aripi, o să fie jumătate din fiinţa mea, o să fie a mea pentru totdeauna. Frumos… Şi până apare ea, într-o zi, cine ştie când şi dacă o să apară vreodată, ce faci? De lumea dragostei n-ai cum să fugi, va veni vremea să intri cândva în desfătările şi chinurile ei. Să nu fii sigur că o vei întâlni de prima dată pe fata pe care zici că o aştepţi, să nu fii sigur că va da buzna peste tine, trebuie să o cauţi şi să lupţi pentru ea!” 

[Sofia Sincă]

Incepe să se contureze ceva? Fragmentul este foarte bine, frumos povestit, bine fixat în timp și spațiu, dar lipsesc intriga, punctul culminant... Poate urmează.

Așa s-a format ofițerul român!...

Aș avea o întrebare și o îndoială în același timp. Mă leg de această frază, aşa îi spunea cartierul tatălui său, în ideea că un pădurar locuiește lângă o pădure, așa cum ați explicat, iar pădurea nu este într-un cartier. Ea trebuie să fie pe la margine de sat... în principiu.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

ps.mi-am persmis să măresc puțin scrisul. era prea mic și greu de citit. Puteți face dvs. acest lucru la postare.

[Gabriela Grădinariu]

Un fragment dintr-o nuvelă, un roman? Aveți  talent, aștept cu interes următoarea postare.

[Corina Militaru]

Frumos fragment! Există o continuare, nu? Eu aștept cu interes :)