Tudora

[Exemplu de Titlu]

                       Verile calde erau ameţitoare. Pe-nserat, când se întorcea de la câmp, după năduşeala devastatoare din soarele torid, Tudora se apucă să facă mămăligă şi saramură, că altceva nu avea în casă. Mitran venea noaptea târziu şi petrecea cu Victoria. Nu-i păsa de nimic, nici că aveau, nici că nu aveau.

                       Puse apă pe plită să se încălzească niţel, s-o spele pe Florina, apoi să se spele. Era frântă de oboseală. Cele două pogoane de pământ nu-i aduceau mult dar nu putea să le lase pârloagă, că-i râdea satul. Aşa că, pusese niţel porumb ca să aibă peste iarnă de mămăligă. Nu termină bine de spălat copilul că la poartă o auzi pe Fila strigând. Ieşi, aşa cum era, cu o cămaşă pe ea. Fila era supărată şi nu-i ardea de nimic.

                                           - Ţaţă Tudoro, mare dreptate avuşi! Ce mă fac eu acum, ţaţă?

                                           - Ce ţi-e Filo? Ce mai făcuşi? Că maică-ta e mereu supărată pentru necazul ce-l faci tu… 

                       Fila se aşeză pe pragul prispei şi începu să plângă încet. Nu spunea nimic, doar plângea şi, din când în când, ridica încet capul şi se uita la Tudora ca un câine bătut. Tudora pricepu. Era grea. O lăsase grea învăţătorul cel nou, Panfil Ionescu. Dintr-o dată se înmuie şi-o cuprinse mila de fata asta proastă, cu destinul ei nenorocit. Vruse şi ea să spele sărăcia şi se alesese cu mai mult decât avusese: cu ruşinea. Se aşeză lângă Fila, pe pragul prispei, adunându-şi sub ea cămaşa lungă de in. Stăteau amândouă acolo, ca nişte cucuvele, cu genunchii aduşi la gură şi cu mâinile strânse în poală. Florina sparse tăcerea, întrebând din odaie, dacă mă-sa vine să se culce.

                                          - Du-te de te culcă! Eu mai am treabă. O să vin mai încolo…

                       Copilul sta rezemat de tocul uşii mâncate de carii şi nu se-ndura să plece, acum, c-o văzuse pe Fila.

                                          - Du-te, Florină, că ce vorbim noi, e vorbă de oameni mari…

                       Rămaseră din nou singure. Era atâta linişte că le ţiuiau urechile. Zăpuşeala de peste zi nu se dusese încă deşi era noapte şi bătea un vânticel uşor.

                                          - Ce vrei tu, Filo, acum?! Vrei să te scap de necaz, nu?! Când te-o afla mă-ta ce crezi că-mi face mie? Nu-mi fac păcate cu tine, Filo! Că şi-aşa am destule. Dacă mori, să-ţi duc eu crucea-n spinare?

                                          - Hai, ţaţă, scapă-mă de necaz! Ţine-mă aici la tine până dau copilul afară.

Apoi m-oi duce acasă şi-oi vedea eu ce fac cu mama…

                       Tudora nici nu vru să audă. Dac-o află Mitran? Pe unde-şi scoate cămaşa? Avea şi ea copil în burtă, trebuia să-l nască peste câteva luni. O bate Dumnezeu pentru ce făcea. Era şi-aşa prăpădită, o îndoia munca la câmp cu burta la gură.

                                         - Ţaţă! N-are cine să m-ajute! Ai tu milă de mine că, dacă nu scap de copil, eu mă duc la Dunăre, că nu mai am de ce trăi…

                                         - Îmi fac păcate, Filo!

                        Se uita la ea cu milă şi se gândea că le scăpase pe atâtea de necaz şi tocmai neamului ei să-i întoarcă spatele… O s-o ajute, ce să facă!    

                                         - Bine, Filo, dar nu la mine! Că nu cu mine-l făcuşi… Eu îţi fac ce e de făcut,

după care te duci acasă şi-l dai afară.

                        Fila tăcea. Trebuia să scape de copil că Panfil îi spuse că el n-o ia de nevastă. O dete afară din curte şi încuie poarta în urma ei.

                                        - Aşa-ţi trebuie, Filo! Ba trebuia să-ţi facă mai rău! Toată lumea-ţi spuse să-ţi vezi de treaba ta, că  nu e de tine.

                        O certa cu glas încet, să nu le-audă nimeni. Stăteau în întunericul din prispă. Afară luna strălucea de puteai să coşi fără lumânare şi Tudora se gândea la biata copilă şi la ce-o să zică lumea când s-o afla. O s-o ajute, ce să-i facă! O văzuse crescând de mică, aşa sălbatică fusese de când era şi va fi cât va avea zile.

                                        - Hai în casă! O să-ţi fac în seara asta ceva şi după aia pleci acasă, ai auzit?

                                        - Auzit, ţaţă! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate că nu mă laşi să mor de ruşine!

                                        -  Ruşinea ta e păcatul meu, Filo! Aşa să ţii minte!

                        Se ridicară de pe prispă intrând în odaie. Mitran, dacă nu venise până acum, era la Victoria, ţiitoarea. Se mai uită încă o dată la drum ca să fie sigură că nu o văzuse nimeni pe Fila. O trezi pe Florina şi-o trimise să doarmă pe prispă, pe rogojini.

                                       - Filo, ce-oi păţi tu în noaptea asta, niciodată n-o să mai păţeşti… Să n-ai glas, să taci şi să te laşi pe mâna mea. Te-oi trage pe burtă până te-oi înnegri. Dacă ai noroc o să lepezi aici, dacă nu, te duci acasă şi lepezi în pod. Să nu te ştie mă-ta că te omoară şi mă omoară şi pe mine!

                        O trase pe Fila cu sârg, era slabă şi burta-i era scobită ca o lingură. Îi dete să strângă-ntre dinţi coada unei linguri de lemn, să nu ţipe, să nu le-audă lumea. O lăsă apoi să se mai odihnească nițel şi iar începu până când o lăsă lac de sudoare.

                                      - O să scapi! Taci, c-o să scapi! O să-l dai afară acasă că se prinse bine şi nu putui acu’ să te scap de tot…

                        Fila se ridică greu. Tudora îi dădu o grămăjoară de lână netoarsă, ca să nu-i curgă sângele pe picioare. Îi puse fusta pe ea, şi-o îndemnă să plece acasă.

                                      - Nu te duci în odaie, m-ai auzit?

                                      - Am auzit, ţaţă… Şi când o să scap?

                                      - Scăpaşi, fa! Acu’ îl dai afară. O să zaci câteva zile după care te faci bine…

                        Fila plecă. Umbla ca o babă, îndoită de mijloc, ţinându-se de burtă şi icnind de durere. Blestematul de învăţător o adusese în starea asta. Îl crezuse când îi vorbea de viaţa lor bună, o păcălise cu vorbe ascunse şi viclene. Dar aşa îi trebuia! Vruse cu dracul să se căpătuiască, nu-şi văzu de treaba ei şi acum se canonea singură şi de nimeni ştiută. Aşa îi trebuia! "Lasă, Panfile! Mă fac eu bine şi nu las lucrurile aşa. În satul ăsta nu vei avea trai bun. Praful şi pulberea să se aleagă de tine, ochii din cap să-ţi sară şi să n-ai parte de casă şi masă! Tot ce-i mai rău să se prindă de tine, Panfile, şi-aşa cum mă canonesc eu, să te canoneşti tu în toate zilele tale!"

                         Mergea pe drum blestemându-l pe învăţător, simţea că nu mai avea puteri şi se trase mai spre margine. Ajunse cu greu în dreptul curţii maică-sii, deschise poarta şi căzu peste grădiniţa de flori. Nu mai ştiu de ea până dimineaţă, când o găsi maică-sa şi-o cără până în casă, să nu-i mai ştie satul ce făceau. Fila era plină de sânge pe picioare, se uscase în dâre groase şi negre iar din ea ieşise o bucată de carne albă ce zăcea pe lâna netoarsă, dată de Tudora.

                       Zăcu Fila fără să ştie de ea, vreo două săptămâni. O îngriji maică-sa că-i fuse milă de ea, dar, după ce ai casei aflară ce făcuse, o împingeau cu piciorul din calea lor ca pe-o zdreanţă. Nen-su, mai ales, voia să scape de ea, s-o alunge din casă, dar nu era încă stăpân acolo, cât maică-sa trăia. Bucata de mămăligă pe care i-o da zilnic i se părea prea mult pentru că-i făcuse de ruşine.

                        Oamenii aflară şi nimeni nu se mira că asta se întâmplase, pentru că unde s-a mai pomenit ca un domnişor de la oraş să ia o fată săracă de la sat?! 

                        Tudora aflase că Fila scăpase cu zile şi jură pe icoana Maicii Domnului că nu va mai ajuta pe nimeni câte zile o avea. Făcuse în timpul războiului că trebuia să mănânce şi nu avea de de ales, dar acum, să ştie că mănâncă pământ de sub picioare, nu mai făcea ce făcuse!

                        Copilul din ea încă nu se năştea. Poate socotise greşit sorocul…! Venise de la câmp şi nu era în apele ei. Soarele ardea pământul cu ură. Nici urmă de vânticel, satul era încremenit, copacii îşi lăsaseră frunzele căzute iar pământul bătut şi crăpat căpătase nuanţe de galben. Colbul din uliţă era aşa de fin încât oricine trecea, stârnea un norişor de praf ce se lipea de trupurile ude. Picioarele goale, cu tălpi bătătorite, mânau pe drum ca nişte apucate, grăbindu-se pe la casele lor. Ţăranii ştiau una şi bună: dacă seceta nu se sfârşea, nu aveau bucate la iarnă.

                        Trebăluia prin curte, făcuse focul în vatră şi dospise nişte aluat de pâine, să aibă la câmp în zilele următoare. Era ruptă de oboseală, prăşise porumbul dinspre marginea satului iar soarele o arsese cu duşmănie.

                        Ţestul se încălzise, făcuse jăratic mai devreme şi acum strângea cenuşa de sub el, numai bine să coacă pâinea. Se grăbea. Deschise portiţa de la grădină şi înjură cele câteva găini care săriseră gardul. Le alungă cu bolovani şi rupse la repezeală vreo cinci roşii mari, coapte. Le puse în poala şorţului şi-şi şterse cu mâneca bluzei sudoarea de sub basma. Mai uşui de câteva ori găinile încăpăţânate care nu se dădeau duse din grădiniţă şi ieşi închizând bine uşiţa de lemn.

                         "De ce n-oi muri eu oare?! Atunci să te văd, Mitrane, cine te mai ţine şi cine-ţi mai munceşte pogonul… Că, de când m-am măritat, numai amar am avut cu tine". Și plânse puțin pentru soarta ei nefericită. Puse repede ceaunul de mămăligă pe cârligul din vatră sub care adună un braț de coceni cărora le dădu foc. Vorbea singură prin curte, plângându-și amarul. Vorbea și ea așa, ca să nu tacă.

                          Venea Mitran de la pește, de la Dunăre. Uite-așa  își petrecea omu’ ei zilele! Dezghiocă niște usturoi și puse poala de roșii pe plită, la copt.

                        Prin fața gardului pe jumătate căzut se zgâia la ea Fila, abia ținându-se pe picioare.

                                       - Ce-i, fa! Te făcuși bine? se răsti la ea Tudora.

                       Veni spre poartă ca să nu vorbească printre ostrețe şi să le audă lumea.

                                       -  Mă făcui, zise Fila mai mult moartă decât vie, mă făcui, Tudoro, mă făcui!

                       Rezemată de poartă femeia era slabă și galbenă ca turta de ceară.

                                       - De, Filo, ce să-ţi fac! Când ţi-am zis să-l laşi că nu-i de tine, te-ai supărat că nu-mi văd de treaba mea. Uite-acum, te chinui. Ţi-a zis că te ia? Cum să te ia?! Că învăţătorul e domnişor de oraş. Cum să te ia învăţătorul pe tine, care n-ai treanţă-n spinare?!

                                       - De, ţaţă, ziceam şi eu că e al meu. Că prea îmi ţinea calea prin sat…

                       Fila se prinse de gard cu amândouă mâinile şi-şi lovea fruntea de ele, văitându-se:

                                       - Ce mă fac eu acum, ţaţă? Cine mă mai ia pe mine?

                                       - Cu frate-tău vorbişi? Ce-ţi zise?

                                       -  Ce să-mi zică?! Să mă duc la Dunăre, mânca-i-ar câinii să-i mănânce! Le-

am zis să mă lase în casă cu ei sau să-mi facă, acolo, o aplecătoare în spatele casei, ca să am unde sta, plângea Fila de-a binelea. Că nu le-oi cere nimic din ce mi se cuvine de la tata, doar să mă lase să stau cu ei în casă.

                                      - Filo, zise Tudora, ridicând degetul a înţelepciune, tu trebuia să asculţi de

nen-tu când vruse alde Gărăgău să te ia. Că nu era rău. Aveai şi tu acum bărbat, erai şi tu în rândul lumii.         

                        O lăsă pe Fila în poartă să-şi plângă amarul şi se duse spre bucătăria de vară unde roşiile sfârâiau pe plită, să le întoarcă. Turnă mălaiul încet, să nu adune cocoloaşe şi se gândea cât de amărâte erau femeile prin satele astea! Uite, Fila! Îl plăcea pe învăţător. Ce dacă era frumoasă de pica?! N-avea pământ! Cine s-o ia fără pământ? Avea cinci arii în deal, lângă vie, dar frate-său, că nu-l mai sătura nimeni de pământ, nu voia să-i dea partea. De-aia o ţinea nemăritată! N-o lua nimeni fără pământ…

                                    - O să îmbătrâneşti lângă frate-tău, îi strigă ea din curte. O să te îngrijească nepoţii pentru bucata aia de pământ. Hai, du-te acum! Pleacă! Mă vede satul cum plângi pe ulucile mele…

                        Fila se desprinse cu greu de gard şi neputând sări şanţul din faţa curţilor, se afundă în el şi mergea aşa, ca o bezmetică, de-a lungul lui, poate va găsi un mal mai scund să iasă. Era cam buimacă, abia mergea, abia îşi reveni la trei săptămâni de când dase copilul afară. Fata cea mică a lui nen-su îi aducea mâncare de milă, că doar ea o crescuse şi cu ea dormise până atunci. Acum, că era vară, dormea în prispă pe nişte rogojini. La iarnă cine ştie unde o va trimite nenea, că n-o mai vedea cu ochi buni şi, de câte ori trecea în casă, se lovea dinadins de rogojinile unde zăcea ea. Vorbise cu maică-sa şi cu netrebnica de cumnată-sa, amândouă îi plângeau de milă dar nu voiau s-o mai ţină în casă deoarece le făcuse neamul de ruşine, aproape născând de fată mare.

                                 -Filo, du-te-n pătul!, o sfătui nenea. Du-te-n pătul şi stai acolo nevăzută. Ia-ţi macatele ţesute de tine în casă şi să nu te mai văd în prispă.

                        Dar ea nu pleca. Voia să-i facă o aplecătoare în spatele casei şi-o vedea apoi cum o trăi acolo. Nu voia să plece din casa părintească fără bucata ei de pământ.

                         Şi-acum mergea prin şanţul de la marginea drumului, prin soarele ce-o topea, căutând un loc unde să pună piciorul ca pe-un prag. Nu era nici ţipenie de om pe uliţă. „ Mai bine că nu e! Şi-ar bate joc de mine şi copiii!”, gândea amărâtă.

                               - Păcat de tinerețea ta! Măcar de lăsai copilul. Aveai şi tu pe cineva la bătrâne, îi aruncă Tudora din vârful buzelor, uitându-se de câteva ori în lungul uliţei s-o vadă pe Fila.                           Terminase treaba şi-l aştepta pe Mitran să vină cu peştele şi să-l prăjească pe plită. Trecuse demult de amiază şi bărbatul ei nu mai venea. Îi era foame şi rupse din pâine. Întingea în saramura de roşii ca să-şi astâmpere foamea. Auzi paşi în josul uliţei şi se repezi la poartă să vadă dacă nu era el. Se temea că, dacă venea beat, trebuia să-i fugă din cale, altfel o rupea în bătaie. El era! Mergea pe şapte cărări. Lăsă totul baltă şi fugi în dosul casei unde avea un salcâm, îşi înnodă basmaua la ceafă, urcându-se cât de repede putu în frunzişul lui ca să n-o vadă când ar căuta-o.

                        Mitran intră în curte cu mâinile goale, dase iar peştele pe băutură, şi-o căuta prin curte, înjurând şi blestemând.

                                     - Unde eşti, fa, unde te-ai dus? Mi-ai făcut saramură! Mă ştii pe mine om de saramură… Un pui colea, nu puteai să frigi, fi-ţi-ar picerele-ale-dracu’!

                        Şi se duse în fundul curţii, acolo unde era coteţul cu păsări şi unde Tudora mai avea vreo două găini pentru ouă. Prinse una, îi suci gâtul c-o mână, şi se întoarse în faţa casei. Tăie gâtul găinii, o bucăţi în mai multe, apoi, ca să nu piardă timp cu jumulitul, smulse pielea şi agăţă bucăţile deasupra focului, în vatră. După ce le rumeni, mâncă grosul, restul aruncând peste gard.

                        Tudora nici nu clipi. O durea burta şi îl blestema în gând pe bărbatul care-i amărea viaţa şi căruia îi mai făcea un copil. Când acesta intră în casă, se mai linişti. Ştia că se va trânti în pat şi va dormi până dimineaţă. Se dete jos din salcâm şi, cu ochii lăcrimând, culese dîn drum ce aruncase Mitran. Le spălă de pământ şi le înmuie în saramura rămasă, se aşeză apoi la masa scundă din bucătăria de vară şi, înghiţind cu noduri, mâncă niţică saramură cu mămăligă. Fata ei era la drum cu copiii. Îi opri mâncare pentru mai târziu, când va veni de la drum. Acum nu mai putea sta s-o aştepte.                     

                        Întinse o rogojină la rădăcina dudului şi se întinse acolo. O îndoia durerea de burtă. Se gândea la Mitran, la frica de bătaie care o îndemna să fugă din calea lui. Prinsese acest obicei de când se apucase el de băutură şi avea chef să-şi verse supărarea pe ea. De când venise din Rusia, de pe front, apucase aşa, cu băutura. Prinsese obicei de la ruşi şi-acum nu se mai putea lăsa. Pentru băutură vindea tot ce avea în curte. Nu mai muncea nimic. Cele două pogoane de pământ trebuiau muncite, să aibă porumb la iarnă iar via era destul de puţină ca să dea vinul pe care-l bea el toată iarna. Aşa că, după ce vânduse tot ce se putea din curte, acum pleca la peşte şi-l da în sat pentru ţuică de corcoduşe. Şi ce vrednic era odată!

                        Ea trebuia să nască luna trecută, dar nu născu şi crezu că socotise greşit sorocul. Simţea că ceva nu era bine şi copilul nu mai mişcă. Aştepta să nască dar nu se mai întâmpla odată, să scape de greutatea de pe trupul ei. Era vară şi era muncită, nimeni n-o ajuta cu nimic iar Florina era încă mică, abia căra, săraca, ulciorul cu apă la câmp. Îi era milă de ea că nu-l putea căra nici pe acela. Şi-atunci îi lua ea ulciorul şi mergeau mai departe, aşa, ele două, prin ţărâna fierbinte, la câmp, unde aveau ariile.

                        Întruna din zilele acelea turbate, o apucară durerile facerii. Era dimineaţă, Mitran plecase la peşte devreme, abia mijeau zorile. Băgase deja în traistă pâinea şi ouăle pentru câmp. O luă aşa, întâi ca un leşin, apoi o tăie pe burtă o durere cumplită. Văzu pe picioare dâre de sânge şi-o chemă pe Florina, care încă nu se trezise bine, trimiţând-o alături, la cumnată-sa, Mitra. Îi zise cu blândeţe, să n-o sperie:

                                - Du-te, Florină, cu binişoru’! Zi-i Mitrei să vină repede, să nu plece la câmp…

                        Florina se mişcă repede, alerga cu picioarele goale pe pământul bătătorit din curte şi trecu dincolo printr-o ulucă mai largă din gard. O hămăiră câinii din curtea mătuşii dar nu-i băgă în seamă deşi îi era frică de ei, şi bătu cu pumnii firavi în uşa de la odaia de vară.

                                - Ce-i, fa?, se ridică Mitra din pat, speriată.

                                - A zis mama să vii, să nu pleci la câmp, că vine copilu’ ăla mic…

                        Aşa, murdară pe faţă şi cu părul încurcat, Florina părea o sălbăticiune din codru. Doar ochii mari şi galbeni îi jucau în cap când vorbea de mama ei.

                                - Hai, du-te acasă, că vin!, o trimise Mitra înainte cu vorbă la maică-sa.               

                        Mitra şi Mitran erau cumnaţi, bărbatul Mitrei, Ion, fiind frate bun cu Mitran. Împărţiseră curtea în două: partea pe care era casa părintească i-a revenit lui Mitran, ca frate mai mare, cealaltă parte luând-o Ion. A făcut casă pe ea şi acum erau vecini. Ion, om de ispravă, era muncitor şi chibzuit iar Mitra muncea şi ea la fel de mult. Aşa că aveau de toate dar încă nu le dase Dumnezeu copii.

                        Mitra trecu prin gard, pe unde venise Florina, aplecându-se cu greu să intre, îşi strânse basmaua mai bine pe cap şi o înnodă mai temeinic sub bărbie. Avea aşa, cam la douăzeci de ani, era scundă, slabă şi avea pielea mai neagră ca a altora.

                        Intră în casă şi-o văzu pe Tudora zăcând în pat, chinuindu-se să nască.

                                      - Acu’ ţi-ai găsit?! Când trebuie să prăşesc porumbul! Ion zice că e mai

bine să-l prăşim acu’, cât nu se face de stropit via...

                        Se aplecă asupra Tudorei. Era beznă în casă, încă nu se luminase.

                                     - N-ai muc de lumânare în casă! Din ce-o să trăiţi la iarnă dacă nici lumânare nu ai…                       

                                     - Cu ce să cumpăr gaz, Mitro? Mitran al meu tot ce câştigă dă pe băutură!

                                     - Amar de tine! Ce-o să faci cu doi copii acum?!

                                     - Eh! Ce-o vrea Dumnezeu!, se resemnă Tudora, chinuită de durerile facerii.

                        Până să nască se făcu lumină de-a binelea. Atunci văzu Mitra că abia născutul copil era mort şi începuse să putrezească deja.

                                     - Cât l-ai ţinut în burtă aşa, mort?

                                     - Îl făcui la zece luni… Da’ nu mai mişca demult. Ce e, fa? Zi-mi ce e: fată

sau băiat?

                                     - Fată!, spuse cu lehamite Mitra.

                                     - Mai bine că muri! Dacă era băiat îmi părea rău da’ aşa… mai bine că muri.

Să nu se mai chinuie şi ea cum mă chinuii eu pe pământ…

                        Începu să plângă mai mult pentru soarta ei decât pentru copilul mort. Parcă i se uşurase sufletul că nu mai avea încă o gură de hrănit.

                                     - Azi nu mă duc la câmp. Mă duc în cimitir să-l îngrop într-o margine că nu-i botezat şi nici nu am bani de dat la popă.

                                     - Să nu te duci în cimitir, Tudoro!, o sfătui Mitra. Du-te colo, în râpă! Aruncă-l şi scapă de necaz.

                                     -  O să-l îngrop în cimitir, Mitro! Că nu l-am omorât eu ci Dumnezeu l-a luat.

De ce să-mi fac păcate şi să-l arunc în râpă?

                        Zicând asta, îşi făcu cruce de câteva ori, regretând că nu avea măcar un muc de lumânare în casă, cum cere obiceiul, să-l aprindă pentru copilul ei mort. Se gândea că odată, când va avea bani, o să-i facă o cruce şi o să-i plătească popii să-i facă şi o slujbă.

                        Mitra, scârbită că sfatul ei nu fusese primit cum se cuvine, o cântări din ochi şi culese de pe jos cârpele murdare de sânge pe care le puse într-un colţ al odăii.

                                     - Acu’ eu plec. Faci cum vrei, Tudoro! Eu atât am avut de zis!

                        Tudora nu răspunse. Era întoarsă cu spatele, în pat. Alături, pe laviţă, sta strâns într-un ţol, copilul ei mort. Nu-i venea să se ridice. Îşi zicea că mai are timp, c-o să se ducă mai pe seară în cimitir, până să vină lumea de la câmp. Până atunci o să mai doarmă. Florina se uita la ea din uşă.

                                     - Şi ce facem, mamă?! Mai plecăm la câmp?

                        I se făcuse foame şi, cum maică-sa nu-i răspunse, se aşeză pe pragul uşii, scoţând din legătură o bucată de pâine învelită într-o cârpă curată. Suflă restul de făină de pe ea şi-o mâncă încet, cu poftă, privind-o din când în când, înciudată că se micşora. Se făcea rar pâine la ei în casă, dar acum mamă-sa luase un ciurel de făină de la o femeie din sat, ca plată că i-a descântat copilul de deochi. La ei în sat fuseseră oameni care muriseră de deochi, asta ştia de la muma bătrână care stătea în casa mare din curte. Ea nu se speria, lumea zicea că avea ochi de jivină şi nu se prindea deochiul de ea.

                        După ce mâncă, strânse firimiturile din cârpă, le îndesă şi pe acelea în gură, după care se ridică de pe prag, scoase ouăle fierte din legătură şi le aşeză pe masă. Ouăle nu-i plăceau. Doar pâinea cu sare.

                        Ieşi din casă şi se aşeză pe buturugă, la poartă, uitându-se lung în josul uliţei. Aştepta să plece la cimitir să-l îngroape pe celălalt copil al Tudorei.  

 

                                                                             *

                        Munci Tudora toată vara dar multe bucate nu adună. Câteva coşuri de porumb n-o să le astâmpere foamea la iarnă. N-avea grâu, n-avea pâine! Se da de ceasul morţii să scape de sărăcie, începuse vorba de colectivă, adică îţi dai pământul, îl munceşte tot satul şi apoi primeşti cotă-parte din ce bucate s-or face. Ea ce să dea? Amărăciunea de două pogoane pe care le avea?! Le-ar da bucuroasă dacă ar şti că s-ar alege cu ceva pentru iarnă. Mitran nu punea mâna pe sapă. Jurase că nu merge la câmp nici mort. De-aia învăţase dulgherie! Ca să nu muncească pământul…

                       Stătu şi se gândi la ce avea de făcut. O încolţiseră necazurile şi nu vedea cum putea să iasă din iarna asta. N-avea porumb, n-avea grâu, porci nici nu existaseră în curtea ei, fata trebuia dată la carte dar banii îi lipseau, lemne nu strânsese iar casa bătrânescă sta să cadă pe ei. Vorbi cu Mitra care-i mai dădea din milă pentru copil câte-o mână de mălai.

                                       - Să vezi, Mitro, că trebuie să mă duc la frate-meu şi să-l rog să ne scoată din iarnă, Al dracu’ să fie ăla, dacă m-oi umili la el!

                                       - Tudoro, e neamul tău! Nu vezi că pe-aici nu are cine ce să-ţi dea?, îi zise

Mitra, împingând-o de la spate să ceară de la frate-său, Gheorghe.

                       Luând aminte la vremurile ce se apropiau, după ce răbdară de foame mai multe zile, Tudora îşi călcă pe mândrie, o luă pe Florina, încălţând-o cu pantofiorii de satin care se cam urâţiseră acum, că doar erau din cârpă şi nu ţineau o vecie, şi trecu lunca spre Liţa, la frate-său. Era aşa de amărâtă că nici şorţul din faţă nu şi-l dete jos. Aşa cum apucase, învârtindu-se prin curte, aşa plecase. Era hăituită de foame, mergea ca mânată din urmă de furtună, nu mai conta cine-o vede şi ce zicea.

                       La Gheorghe acasă o găsi pe maică-sa.

                                        - Unde-i nenea, mumă?

                                        - Un’ să fie? Cu caii la potcovit că le căzură două potcoave…

                       Maică-sa, cu picioarele umflate, se dădu jos din pat cu greu, îşi luă cârja şi se apropie de gardul din spate, strigând la o nepoată care-şi avea casa lângă ei. O trimise după Gheorghe, cu vorbă să vină repede acasă că veni Tudora cu fata. După ce aranjă lucrurile, o trase pe Tudora la ea în odaie şi-o mustră blând:

                                        - E bine, fa, că n-ai nimic acu’?! Tudoro, singură te canoneşti! Lasă fata aici şi Gheorghe o să te-ajute de-acum cu bucate. Cu ce vrei tu să creşti copilul ăsta? Vine iarna… Aşa vrei s-o ţii?!

                                        - Ia mai lasă-mă, mumă-n pace! O ţii pe-a ta să-mi dau fata… Ete! Suflă

vântul în cârpele ei dar tot n-o dau!, se supără ea, fără să-i pese că Florinei chiar îi sufla vântul prin ţoalele vechi de pe ea.

                       Gheorghe veni cât de repede putu. Lăsase caii la fierărie; îi lua mai târziu. O găsi pe soră-sa plânsă toată, frângându-şi mâinile de neputinţă.

                                        - Dă-mi, nene, un sac de mălai şi unul de făină de grâu, că murim de foame! De trei zile, eu şi fata, nu mâncăm decât bolbotine de pe marginea drumului… Nu ştiu cum trecem de iarna asta. Mitran ne lasă, prăpăditele de noi, să murim de foame. El are de unde să ceară dar eu nu am nimic. Dă-mi, nene, ce-ţi cerui că eu de-aici nu mai plec decât moartă!

                       Şi se puse pe plâns, hohotind cu palmele la gură. Florina, verde de foame, se ascunsese după fusta ei şi nu sufla un cuvânt.

                                       - Pune, mamă, ceva în traista Tudorei!, zise Gheorghe. Pune de toate…

                       Stătu lângă Tudora şi-i luă fata pe genunchi, vorbindu-i cu glas domol, aşa cum făcea întotdeauna:

                                       - Du-te acasă, Tudoro! Mâine dimineaţă ţi-oi trimite prin cineva un sac de mălai şi unul de grâu, nişte brânză, ouă şi ceva slănină afumată. Îţi zisei să laşi fata la mine… Că tot copilul tău era, dar creştea la noi în curte… O ţii nemâncată şi dezbrăcată numai s-o ţii lângă tine! E vremea s-o dai la carte… Cu ce o ţii? Toate fetele de pe-aici merg la învăţătură, măcar patru clase amărâte să facă. Vezi şi tu bine cum se schimbară vremurile. Şi dacă nu vrei s-o laşi la noi, uite, Stănei ne întreabă mereu dacă nu-i dăm fata la oraş… O s-o chinui cum te chinuişi tu!

                       În timp ce-i vorbea aşa, îi puse Florinei în mână un codru de pâine abia făcută în vatră. Copilul muşca din ea cu poftă şi înghiţea pe nemestecate, înecându-se din când în când. Tudora se uita la ea cu milă şi-şi ştergea lacrimile mari ca bobul de grâu. O ajunsese din urmă sărăcia cea mare… O s-o dea pe Florina la oraş, o s-o trimită la Stănei! Şi poate, cândva, o să vină şi ea să stea acolo. Aşa o să-i spună lui Stănei!

                                          - Nene, zi-i lui Stănei că am o vorbă cu el. Să vină la noi, la Islaz...

                                          - Faci bine! Ar fi fost bine s-o laşi aici dar dacă tu zici aşa… Eu îi trimit

vorbă omului chiar mâine şi restul o să vorbiţi voi doi. Acu’ eşti mai împăcată?

                       Plecă de la frate-său şi-o luă din nou cale lungă până-n satul ei. Se lăsase răcoare pe luncă, toamna bătea la uşi. Era desculţă şi pământul se răcise deja. Până să ajungă în sat, se opri la marginea drumului să mănânce, să prindă putere. Muşca din slănină şi plângea. Aşa foamete nici în timpul războiului nu avusese. Sta cu Florina şi împărţeau amândouă aceeaşi bucată de pâine. Nu se ştia dacă mai rămânea ceva când or ajunge acasă.  

                       La ele acasă era linişte. Înseamnă că Mitran nici nu ajunsese acasă până atunci, nici nu ştia că erau plecate. Se furişară în odaie şi Tudora ascunse tot ce mai rămăsese în traistă. Apoi ieşiră pe prispă, aşa cum făceau de câte ori aşteptau să se întoarcă Mitran după ce lipsise mai mult, pentru că întotdeauna venea băut şi avea chef de ceartă.

                                           - Florină, să nu spui nimănui ce făcurăm noi azi, ai auzit?

                                           - Am auzit!

                       Florinei îi era somn. Mâncase destul şi drumul lung o obosise. Se sprijini de umărul maică-sii şi adormi. Trecu de miezul nopţii şi Mitran nu se vedea. Nici ţipenie de om pe drum iar la soacră-sa în casă nu se aprinsese lampa, semn că nici ea, nici Victoria nu erau acasă.

                                           - Ce-o fi cu bătrâna? Unde-o fi?

                       Mai stătu niţel să asculte dacă era cineva acasă şi apoi, fără să-i mai pese de nimic, o trezi pe Florina şi se duseră să se culce în odaie. Frigul le pătrunsese în oase dar nu era vreme de făcut foc. Îşi traseră pe ele macatele de lână şi adormiră împăcate cu ce făcuseră azi.

                       Înainte de cântatul cocoşilor, bătu în uşa od odăii cumnată-sa, Mitra. Tudora tresări şi dete fuga să deschidă. Avu toată noaptea o presimţire că Mitran nu era bine.

                                           - Tudoro, Tudoro, se văita Mitra, unde fuseşi, fa, că fuse mare nenororcire la tine. Pe soacră-mea şi pe afurisita aia de Victoria, veniră de la Prefectură şi le luară la Turnu Măgurele. Cică Mitran fuse cu „cămăşile verzi”, îl dete de gol unu’ de pe-aici şi veniră de la oraş, fată, să-l ridice pentru rebeliune.

                                          - Ce spui, Mitro?! Păi, asta fuse, ăhă, demult, dinainte de război… Acum ce

mai răscolim rahatul?

                                           -  Nu-i de glumă, Tudoro! Dacă erai aici, te-ar fi luat la Turnu Măgurele şi te-ar fi închis…

                                           - Eu ce ştiui ceva din ce făcea Mitran?! E mult de-atunci…

                        Îşi amintea cu necaz cât trăsese de Mitran să nu se mai înhăiteze ce nenorociţii ăia. Avusese dreptate că numai necazuri o să-i aducă. El o ţinea una şi bună, că o să-l umple de pământ. Ei, na, că-l umplură!

                                           - Şi Mitran unde-i? Îl ridicară şi pe el?! Că nu veni acasă…

                                           - Tu unde fuseşi, fa?!, ţipă Mitra cu vocea ei subţire şi agasantă. Mitran fugi cu unu’ de-i fuse tovarăş atunci. Cică se duc în munţi că numai acolo au scăpare până trece furia.

                       Nu simţea o tristeţe prea mare pentru soarta lui Mitran. Cum îşi aşternuse aşa dormea! Dar dacă o s-o ia şi pe ea? Ce-o să facă cu Florina? Cu gândurile negre în cap, se frământa şi se da de ceasul morţii cum să scape din ce le făcuse Mitran. Numai necazuri avusese de când veni aici, în sat. Numai de-ar veni mai repede Stănei!

                                            - Eu zic, Tudoro, continuă Mitra, să te ascunzi un timp la frate-tău până s-o mai uita.

                        Tudora se gândi mai bine. De ce să fugă ea pentru ce făcuse Mitran?! De ce să nu se ducă la Prefectură, la oraş şi să spună aşa cum stăteau lucrurile.

                     Se luminase bine de ziuă. Îi zise Mitrei să stea cu fata că trebuia să vină cineva de la frate-său cu bucate că ea avea treabă în sat.

                                         - Ion e acasă?

                                         - Acasă. Dar ce vrei cu el?

                                         - Spune-i să pună calul la căruţă că avem treabă la oraş…

                       Mitra rămase cu gura căscată. Se duse acasă, trecând prin gardul cu ostreţe rare şi intră în casă ca să vorbească cu Ion, bărbatul ei şi fratele lui Mitran. Acesta ieşi imediat şi se duse glonţ la Tudora.

                                         - Eu nu mă bag în necazurile lui Mitran! Cum le făcu aşa să le desfacă!

                                         - Ioane, pune caii la căruţă că avem treabă! Mitran îţi dădu jumătate din curte deşi nu aveai dreptul la nimic. Eu îţi dărâm gardul cu mâna mea dacă nu mă duci la oraş…, îi zise Tudora cu ochii scânteind.

                       Ion se făcu că nu vrea, mai se codi dar până la urmă puse caii la căruţă şi plecară spre oraş. Pe drum vorbiră cum să facă să scape de necaz şi să le aducă acasă pe amărâtele care stăteau acum în arestul Prefecturii.

                       Prefectura era la şosea. Tudora îl lăsă pe Ion în căruţă că nu vru în ruptul capului să se bage în necaz şi intră pe uşa din faţă. Întotdeauna avusese curaj când era vorba de viaţa ei. O opriră la uşă doi jandarmi şi ea ceru să vorbească cu cel care era mai mare pe-acolo. Femeie de la sat, simplă şi directă, avu noroc şi vorbi cu unul care făcea anchete la poliţie. Îi spuse cine era, ce căuta acolo, îi povesti despre Mitran şi despre „cămăşile verzi” din satul lor şi acesta o lăsă să aştepte în holul Prefecturii până o să lămurească treaba. Stătu ea acolo cam mult dar nu degeaba.                       

                       Omul o chemă şi-i spuse:

                                        - Femeie, bărbatul tău e legionar. Avem catastife că participa la întruniri… E totul pe hârtie! Să zici bodaproste că nu te ridicăm şi pe tine.

                                        - Nu e, domnule poliţist! E prea bleg pentru aşa ceva. A fost şi el o dată sau

de două ori să se plimbe prin sat că le dase nişte cămăşi verzi de ţi se sterpezeau dinţii când le vedeai. Lui Mitran al meu îi spusese că-i dă pământ dacă vine cu ei şi el crezu. Dar dacă nu-i deteră, nici nu mai merse cu ei… Eu ştiu ce era atunci că tot satul se ferea de ei. Nu fuse Mitran cu ei. Eram prea săraci şi apoi l-a luat pe front imediat…

                       Tudora era convingătoare. Omul se uită puţin la ea, neştiind ce să zică şi, după ce se gândi mai bine, continuă:

                                       - O să-ţi dau pe maică-sa şi femeia aia care sta cu ea. Noi am crezut că e

nevastă-sa dar ne-a spus că e una refugiată din Moldova după război… Te las în pace deocamdată. Dacă nu-l avem pe Mitran Plop, degeaba îi luăm nevasta. Unde ţi-e bărbatul? Nu-l ascunde că dai de necaz…!

                       Se gândi ea dacă era bine să spună adevărul sau nu. Întotdeauna reuşise să dovedească pe cineva dacă fusese cinstită. De ce nu l-ar dovedi pe omul ăsta şi acum cu vorba dreaptă?!

                                       - V-oi spune cinstit dar mai mult nu ştiu: a fugit în munţi de frică. Noi n-avem pământ. Sărăcia ne e toată averea. Avem doar două pogoane de pământ. Le dăm la colectivă şi pe alea că nu ne aduc nicio bucurie. Dar lăsaţi-mi bărbatul să vină acasă că n-am avut nimic cu „cămăşile verzi”. Staţi de vorbă cu oamenii din sat şi o să vă spună adevărul. Ne înscriem la colectivă şi muncim acolo de-acum. Vă spun adevărul că n-am nimic de ascuns!

                                       - Dacă-l înscrii în colectivă, noi îl lăsăm în pace. Asta-i înţelegerea cu tine,

femeie! O să ţinem cont că făcu tot războiul şi că fuse şi prizonier.

                       Plecă Tudora mai amărâtă de cum venise. Cum să-l găsească pe Mitran şi cum să-l aducă pe calea cea bună?! Ion, de cum o văzu, o întrebă de Mitran.

                                       - Mitran, fi-i-ar ochii-ai dracu’, acolo pe unde-o fi, o să trebuiască să

muncească de-acum! Că eu nu stau să umblu după el pe la oraş… Ce-mi fuse dat să trăiesc!

                                       - Şi mama…?!

                                       - O să-i dea drumul dar nu stau eu după ea acum. Întoarce colea că mai am

niţică treabă în oraş…

                       Ion nu mai spuse nimic. Era el bărbat dar se minuna tare de puterea pe care o avea Tudora să se bată cu toţi şi să răzbească în lume. Opri căruţa la casa lui Stănei. Nu ştia unde sta dar tot Tudora, întrebând în dreapta şi-n stânga, ajunse să afle. Dată dracu’ femeia asta!

                       Stănei venise acasă de la fabrică. Era prin casă, făcea şi el ce putea în lipsa unei mâini de femeie.

                                       - Nea Stănei!, strigă Tudora, zgâlţâind poarta cu putere.

                       Omul ieşi din casă cu paltonul în spate că se lăsase frig deja. N-o cunoştea pe femeie dar bănuia că vine de prin satele alea, de la neamurile lui, din moment ce-i spunea pe nume, aşa cum numai ai lui îi spuneau.

                                       - Venii de la Islaz, nea Stănei!, continuă Tudora. Floarea lui Abraşu e muma mea…

                       Stănei venea spre poartă, cercetând-o cu privirea pe femeia ce-l strigase. Trebuie că era fata Floarei, măritată la Liţa, neam cu el. N-o mai văzuse de când era copilă. O pofti în casă dar Tudora nu vru să intre.

                                       - Nea Stănei, am o vorbă cu tine. Îmi spuse muma că vrei să-ţi dau fata de

suflet. Fata mea e mică, are şapte ani…

                       Tudora se-neca cu vorbele. Îi ieşeau din gură cu noduri dar se săturase de sărăcie şi de neamul lui Plop. Mitran nu avea ce să-i dea fetei. Îi era mai bine cu un om aşezat aici, la oraş. Îşi călcă pe inimă şi veni să-l caute pe Stănei că nu voia ca omul să se răzgândească şi să găsească alta. Dacă ea o să tragă nenorocirea după Mitran, fetei îi era mai bine să plece departe de casă.

                                      - Tudoro, fata ta va trăi bine la mine. O să am grijă de ea. Eu n-o iau să mă

slugărească, vreau un suflet de om lângă mine, să nu fiu singur la bătrâneţe. N-o să fie muncită şi, dacă vrea, poate să vină la voi să vă vadă. Tu să vrei, că de ea am eu grijă…

                                       - Să vii s-o iei, nea Stănei! Vorbii şi cu nenea, cu Gheorghe, fusei acu’ două

zile la ei… Să vii mâine la Islaz s-o iei… N-am nimic să-i dau că-s săracă. O s-o iei cu hainele de pe ea…

                       Se aşezase pe marginea treptei de la intrare, simţea că se sufocă de necaz, sufla des şi simţea că-i iese sufletul din ea. O să rămână singură! O s-o dea pe Florina de suflet! O s-o bată Dumnezeu pentru toate sufletele pe care le omorî în pântece atâţia ani…

                       Până să mai zică Stănei ceva, îl trase de haină mai aproape de ea şi-i zise:

                                       - Nea Stănei, n-am decât o cerere la tine: când o creşte fata vreau să vin să

stau cu ea că nici de mine n-are cine îngriji. Nu-s bătrână dar cine ştie ce soartă oi avea şi n-o am decât pe ea.

                       Omul o privea cu milă, aşa cum sta aplecat spre ea. Vedea el că nu-şi da fata de bine şi că n-o trăgea inima să facă asta de bunăvoie. Îi zise să se ducă acasă că mâine vine după copil.

                       Plecă Tudora. Cu inima neagră luase hotărârea să o dea după ce văzuse că niciodată n-o să aibă bază în Mitran şi în neamul lui. O s-o dea şi gata!

                       Ajunse acasă pe-nserat. Peste noapte se făcuse frig. Dase o spoială de brumă care se aşezase pe iarba arsă de seceta de astă-vară, semănând cu cenuşa de lemn de brad. Nu-nchise ochii toată noaptea şi-n odaie era frig. N-avea lemne, n-avea cărbuni, n-avea nimic. Se uita la cei doi saci pe care i trimisese frate-său cât fusese ea plecată la oraş, unul cu mălai, altul cu făină de grâu. Avea într-o legătură doi pui tăiaţi şi mai multe ouă, tot de la el. O să mănânce la mămăligă şi la pâine până s-o umfla de tot… Îi era necaz că o da pe Florina. Fata dormea lângă ea, cu capul în sânii ei şi i se cuibărise lângă burtă ca un copil abia născut. Peste puţin o să vină Stănei s-o ia. Va urma apoi viaţa ei singură şi fără copil…

                        Se urni cu greu din pat, îşi frecă umerii îngheţaţi şi se îmbrăcă cu mai multe haine. O să se apuce de treabă şi n-o să mai simtă frigul. Întinse pe pat o faţă de masă mare şi se apucă să rânduiască cele câteva haine pe care le avea Florina. Erau făcute ferfeniţă dar trebuia s-o îmbrace cu ceva până îi lua Stănei altele. Puse deoparte pantofiorii de satin maro, o s-o încalţe cu ei, acu’, când o pleca. Îi rămăseseră mici dar până la oraş o să stea încălţată cu ei, că altceva nu avea de pus în picioare.

                                       - Florină!, o trase ea pe fată din somn. Hai, scoală-te, cu mama, că o să vină

unchi-tău Stănei să te ia la oraş…

                        O îmbrăcă gros să nu-i fie frig în căruţă şi-o încălţă cu greu cu pantofii de cârpă. Florina sta sprijinită de perete, era buimacă şi nu se trezise bine.

                        Abia se făcuse ziuă, ceaţa era groasă de nu te vedeai om cu om. Ieşi în curte ca să nu o mai vadă pe fată şi să-i pară şi mai rău c-o da. Se uita peste sat cât cuprindea cu privirea, vedea din hornuri ieşind dâre de fum albicios, numai de la ea nu se vedea nimic. Sta degeaba la gard cu mâinile adunate în sân şi se gândea la cum va trece peste nenorocirea asta cu Mitran, cu soacră-sa şi cu Florina. O să rămână singură de tot. Ce-o mai întrema era gândul că Florina o să crească şi-o s-o ia poate să stea împreună.

                       Avea atâtea gânduri că-şi simţea capul învârtindu-se ca o morişcă. Şi iar se întorcea din ce se hotărâse şi nu mai voia să-şi dea fata! Făcea drumul până-n odaie, da cu ochii de ea şi se răzgândea. Apoi se gândea ce trai ar avea Florina de-ar rămâne lângă ea. Ar fi trăit săracă, fără nimic, costelivă, plecând în fiecare dimineaţă desculţă la câmp şi mâncând ciorbă de ştir de pe marginea drumului… Nu! Florina nu va trăi aşa! Va fi fată de oraş, va avea ţoale bune şi pantofi cu toc, va învăţa croitorie şi nu va da cu sapa toată vara! O s-o dea lui Stănei!

                       Cum se frământa ea aşa, se auzi din capătul drumului o căruţă venind spre ea. I se strânse inima din nou pentru că ştiu că era Stănei.

                       Căruţa opri în poartă. Stănei coborî de pe capră şi-o văzu la gard.

                                           - Tudoro, da’ greu te mai găseşte omu’! Abea dădui de tine, întrebai o

mulţime de lume până să ajung…

                                           - Intră în curte, zise ea cu curajul pierit.

                                           - Nu mai intru, Tudoro. I-ai spus fetei că o să stea cu mine?

                                           - I-am spus. N-a zis nimic… Ce să zică şi ea?! E mică, nu ştie de oraş şi de

altele…

                                           - Tudoro, se înmuie Stănei, nu mai plânge, fa, femeie! Fata merge la bine,

poţi să vii s-o vezi când vrei. Şi mă mai gândii şi eu: dacă nu mai poţi să mai stai cu Mitran, vino să stai cu ea. Două femei or avea mai multă grijă de mine decât una…

                                           - Şi lumea ce-o să zică, Stănei?! Că mi-am lăsat bărbatul singur şi-am plecat în lume… Nu ne râde satul destul că nu fuserăm şi noi în rândul lumii?!

                                            - De, Tudoro! Eşti nepoata mea de-a doua şi-mi pare rău de tine dar ce să-ţi fac eu dacă luaşi bărbatul ăsta?

                                            - Acum nu mai e nimic de făcut! Ţi-oi da fata s-o creşti… Mă duc s-o aduc…

                       Şi, încet, ca şi cum era moartă de bolnavă, se duse în odaie şi-o aduse la poartă pe Florina. Copilul îşi strângea degetele în pantofi şi mergea cam ţeapănă de durere. Se uită puţin la Stănei, fixându-l cu ochii ei mari şi galbeni şi apoi îl luă de mână ca pe-un tovarăş de joacă. Stănei o luă în braţe şi-o puse în spate, în căruţă.

                                           - Hop-aşa, cu tata! Ce fată frumoasă am eu!, şi râse din toată inima.

                                           - S-ai grijă de ea, Stănei! Să n-o munceşti că e copil amărât…

                                           - N-ai grijă, Tudoro!, mai zise el, dând bice calului.  

                       Căruţa porni. Florina se aşeză pe vine şi se uita cu ochii ei mari şi fără lacrimi la maică-sa, cum se îndepărta tot mai mult. „Copilul ăsta n-a plâns niciodată! Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată cu lacrimi în ochi…”, gândi Tudora. Şi-atunci i se năzări că, dac-o dă acum, n-o s-o mai vadă niciodată. Ieşi pe poartă şi o luă încet în urma căruţei. Stănei abia se mai vedea în ceaţa groasă care trecea valuri, valuri peste sat. Începu să alerge tot mai tare, să-l ajungă din urmă. Dar Stănei mâna calul la trap prin ceaţă de frica Tudorei. Simţea că o să se răzgândească. 

                       Tudora muri şi învie. Copilul ei se ducea şi ea nu mai avea nicio putere. Cum să mai trăiască ea de-acum înainte, cu cine o să-şi mănânce zilele de-acum încolo, cine-o s-o mai strige din drum şi cui o să-i mai spună ea pe nume? Începu să strige după el dar el să făcea că nu aude sau poate nici nu auzea. Şi-atunci, Florina se ridică în picioare şi-l trase de haină cu sălbăticie. Speriat că putea să cadă copilul din căruţă, opri calul şi aşteptă să-l ajungă Tudora din urmă.

                                             - Nu ţi-o dau!, zise ea când ajunse mai aproape, cu sufletul scos de alergătură. Nu ţi-o dau, să ştiu că mănânc pământ de sub picioare! Las-o lângă mine!, striga ea încontinuu, aproape fără suflare, luându-şi fata din căruţă.

                       Stănei se uita la ea ca trăznit.

                                             - Şi eu ce fac acum, Tudoro? Venii până aici degeaba?!

                                             - Fă ce-oi şti! Eu nu-ţi dau fata! 

                                             - Tudoro! Gândeşte-te la binele fetei…

                                             - Mă gândii, Stănei, mă gândii… Nu pot să-ţi dau fata că alt copil nu mai am.

                       Stănei nu se lăsă cu una, cu două.

                                             - Măi, Tudoro! Hai să vorbim, să ne sfătuim…!

                       Întoarse căruţa şi intrară din nou pe uliţă. Ţinând calul de căpăstru, mergea pe lângă Tudora care-şi ţinea copilul de mână. Cele două trecură de poartă şi stăteau la gard ca şi cum era ceva de netrecut. Stănei îşi lăsă căruţa la poartă şi intră după ele.

                                             - Nu sta, nea Stănei, că nu-ţi dau fata…! Poate-oi găsi pe cineva să stea cu tine, tot o fată mai mică de ani. Dar acum pleacă şi mai vorbim noi…

                       Stănei se uita la ea dintr-o parte. Nu-i venea să plece.

                                             - Mă făcuşi să bat drumul de pomană…

                       Intrară în odaie şi Stănei se aşeză pe singurul pat care exista acolo. Aşa sărăcie nu mai văzuse demult. Nu-şi scoase pălăria de pe cap pentru că frigul era la fel de pătrunzător ca şi afară. Îşi rotea ochii prin odaia simplă şi nu mai contenea să se mire. Tudora îl văzu dar nu-i zise nimic pentru că nu voia să înceapă din nou să-i ceară fata pentru că erau prea săraci. Să se ducă cu averea lui cu tot şi s-o lase în pace! Poate-o găsi pe altcineva care să aibă grijă de el la bătrâneţe. Dar el voia din neam ca să nu lase averea la străini.

                                             - Nea, Stănei, tu eşti un om bătrân, îţi trebuie o fată mai mare de ani care să ştie deja cum se ţine o casă. Fata mea e mică. Până creşte ea…

                                             - Ştiu, Tudoro! Crezi că eu nu m-am gândit?! Dar pe cine să iau? Nimeni nu vrea să vină. Care e mai mare nu pleacă de lângă părinţi ca să stea cu mine.

                                             - Ei! Şi tu, acum…! Vrei numai din neam. Parcă mai contează cine te

îngrijeşte la bătrâneţe. De multe ori neamul te părăseşte…

                                             - Nu numai din neam… Nu-ţi spusei că nu vrea nimeni să plece de lângă

părinţi?

                       Cum stăteau ei aşa de vorbă, Tudorei îi veni să-i spună de Fila. Şi-i spuse.

                                            - Nu vrei s-o iei la tine în casă ca slujnică? Dacă ţi-o place cum te îngrijeşte mai vezi tu ce faci… Că de harnică şi descurcăreaţă, este! Ce zici?

                       Stănei nu zise nu. Dar cum să plece el c-o fată tânără din sat?

                                             - Aşteaptă la căruţă!, îi zise Tudora. Mă duc să vorbesc cu ea şi cu maică-sa. Şi, dacă o lăsa-o să plece, o iei acum, că-ţi zisei ce trai are cu maică-sa…

                       Stănei întoarse din nou căruţa în loc şi se puse pe aşteptat. Ieşise soarele, era la amiază deja, împrăştiind ceaţa de dimineaţă dar tot era frig.

                       Tudora se duse la Fila acasă. Amărâta dormea într-un pătul vechi că frate-său n-o mai primea în casă deşi era frig şi n-avea la ce să se încălzească. Tremura ca varga şi n-avea ce face.

                                             - Filo! Unde eşti, fa?! Vino pân’ la poartă…

                       Şi-i povesti cum unchi-său de la oraş, avea nevoie de o slujnică-n casă. O întrebă dacă ar vrea să se ducă.

                                             - Mă duc, Tudoro, unde oi vedea cu ochii, numai la câinii ăştia să nu mai

stau! Vorbeşte cu frate-meu, că vreau să plec cu vorbă de la ei, mai zise, adunându-şi pe lângă ea ţoalele cu care era acoperită.

                       Tudora intră în casa Filei. Maică-sa era în pat, lângă sobă.

                                            - Bine, fa, ţaţă! O laşi pe amărâta aia să stea în coceni şi tu stai la căldură de te despoi, nu alta!

                                            - Tu vorbişi, Tudoro?! Nu ştii ce făcu astă vară?, se oţărî maică-sa la ea.

                                            - Şi pentru asta vrei s-o omori? Nu e fata ta?

                                            - Să plece unde-o vrea! La mine pe bătătură nu mai are ce căuta că ne făcu de ruşine…

                                            - Las-o, ţaţă, să plece în lume! Poate şi-o găsi norocul pe undeva şi scapi şi de necaz. Nu te mai ştie lumea c-o ţii pe-aici…

                                            - Da’ să plece odată, că nu mai scăpăm de ea… Să se ducă la Dunăre să se-

nece, arză-o-ar focul s-o arză!

                        Auzind-o, Tudorei îi spori credinţa că o va da pe Fila cui o vrea s-o ia.

                                            - Veni un om s-o ia cu el la oraş ca slujnică în casă. Dac-o dai, el o ia…

                                            - N-auzişi, Tudoro?! Să vină înapoi când o făta porcu’!

                        Ieşi în curte. Ieşi şi maică-sa... O auzea pe Tudora cum o îndemnă pe amărâtă să plece cu neamul ei la oraş.

                                            - E singur, Filo! N-are pe nimeni. Ai grijă de el, îi ţii casa, te ia cu el la

fabrică, te-nvaţă croitorie… E om bun.

                                            - Şi mama ce zise?

                                            - Cică să te duci că ea nu are nimic împotrivă…

                                            - M-aruncă pe drumuri de focul averii, alegea-s-ar praful de ei!

                       Fila se gândi puţin şi zise:

                                            - Păi, dacă asta mi-o fi soarta…

                       Se duse în bătătură şi începu să blesteme. Îşi vărsă tot focul pe neamul ei care-o aruncase pe drumuri. Maică-sa o alungă cu reteveie de lemn, aruncând după ea ca după un animal.

                                            - Mânca-v-ar câinii să vă mănânce, az’ şi mâine, că m-aţi aruncat în drum ca pe-o cârpă ! V-am făcut neamul de ruşine?! Dar neamul ce-a făcut pentru mine?

                       Ieşi în drum, lăsând poarta deschisă. Îşi smulse basmaua de pe cap şi blestema, bătându-se pe genuchi cu amândouă mâinile. Era slabă de vedeai prin ea, frumosul ei păr blond  se despletise din cozi şi i se revărsa peste umeri în valuri aurii.

                       Mergea pe uliţă uitându-se din când în când în urmă. În capătul drumului o aştepta Stănei cu căruţa pregătită. Tudora trase de ea cât putu că Fila făcea ce făcea şi da să se întoarcă, mai având ceva de blestemat la casa părintească.

                                           - Hai, Filo, că te făcuşi de râs destul! Hai! Urcă-n căruţă şi du-te-n lumea

mare…

                       Stănei era ruşinat dar nu da înapoi. Pentru el, fata care se vedea în depărtare, era sprijinul bătrâneţilor lui. Şi, dacă Tudora se punea drept zălog pentru ea, atunci nu avea de ce să mai dea îndărăt. Fila trecu printre casele vecinilor cu fruntea sus şi fără ruşine. Greşise, nu minţea! Dar pentru ce făcuse nu merita să moară de foame ca un câine şi nici Dunărea s-o înghită. Erau ei, oameni ce omorâseră cu sânge rece şi tot le erau iertate păcatele! Dar ea?!

                        Şi mai ales, cu frate-său avea de vorbit. Că-i luase zestrea de la taică-său cu de la el putere şi-o lăsă în drum. Acum erau bucuroşi, scăpaseră de ea. Cum le zise Tudoriţa că vrea s-o ia unu’ de suflet, nici ca la un câine nu se uitară la ea. O trimiseră-n lume, doar cu hainele de pe ea, să muncească la oraş, să spele picioarele unui străin ca să-i dea o bucată de pâine. Şi pământul ei, cele cinci pogoane, erau în averea lui frate-său!

                                         - Îngropa-v-aţi în el, de lichele! Că necazul meu l-am îngropat deja acolo…

                       Şi-o apucă din nou nebunia şi urla cât o ţinea gura, întorcându-se cu faţa spre locurile pe care le lăsase în urmă. Tudora o împingea din urmă, că-i era ruşine de lumea ce ieşise la poartă şi asculta bălăcărelile ei.

                        Cum ajunse la drum, Fila se uită în treacăt la Stănei care, cu pălăria trasă pe ochi, îi făcu semn să urce. Se supuse fără un cuvânt, ţinându-se cu mâinile de marginile căruţei. Parcă era un osândit, aşa ghemuită cum sta, şi se uita la toţi ca un animal hăituit.

                       Când porniră se mai linişti, îşi adună părul la spate şi-şi puse basmaua pe cap. Căruţa o hurducăia în dreapta şi-n stânga dar ea sta dreaptă, cu capul sus, şi se gândea  că era ultima oară când mai sta în satul ei. De-acum avea altă soartă. Nu rea! Bărbatul de pe capră părea om bun, o să muncească la el în casă, o să lucreze la fabrică şi o să aibă banul ei. Cel puţin nu mai trebuia să-l slugărească pe frate-său.

                       Înainte să iasă din sat văzu casa lui Panfil Ionescu. I se întunecară minţile când se gândea la cât preţ pusese pe vorbele lui şi cum o socotise el o cârpă. Scuipă cu venin în dreptul casei lui şi-l blestemă fără glas că doar de la el i se trăgea necazul.

                       După ce ieşi din sat îşi strânse sub ea picioarele goale şi plânse mult, în tăcere. Stănei se mai uita din când în când la ea dar nu îndrăznea să-i spună nimic. Opri căruţa la o răspântie spre Turnu Măgurele şi-i spuse:

                                         - Acu’, că ieşirăm din Islaz, n-ai de ce să mai plângi. Dă-te jos şi te spală pe

faţă şi lasă-i în urmă că de-acum oi fi ca şi copilul meu şi, dacă te-oi purta bine, tot ce am eu o să-ţi las ţie.

                       Fila sări din căruţă, scoase o găleată de apă şi se spălă pe faţă, pe picioare, îşi desfăcu basmaua şi-şi netezi părul cu apă, împărţindu-l în două ca să-şi facă cozi. Cu basmaua în mână, se sui pe capră lângă Stănei, îi sărută mâna şi-i ceru iertare pentru vorbele ei amare. Faţa i se luminase şi părul ei ca spicul strălucea în soarele amiezii. Băgă mai bine de seamă că bărbatul la care intra slujnică era un om bătrân, de vreo şaizeci de ani, cu haine de orăşean şi pălărie de fetru pe cap. Se ţinea bine, semn că nu era un oarecare de la oraş şi avea pantofi din piele lăcuită, aşa cum purtau la vremea aceea domnii înstăriţi.

                                             - Să nu mă faci de ruşine, Fila! La oraş oamenii nu se prea cunosc între ei şi tocmai de-aia n-o să ştie nimeni de tine. Poartă-te bine, munceşte cu cinste şi o să vezi ce mult o să ai!

                        Se gândea la ce-i spusese Stănei. De muncit o să muncească. O să înveţe croitorie, o să ţină casa şi poate va avea norocul să dea peste un bărbat bun cu care să se mărite.

                       Tot drumul până la Turnu Măgurele nu-şi mai vorbiră. Când ajunse acasă la Stănei, Fila văzu ce gospodărie frumoasă avea, ce casă mare şi curată stăpânea.

                                              - Aici o să stai tu, Fila! Ai o odaie mare, cu duşumele pe jos… Ai pat, ai

dulap… O să-ţi cumpăr nişte haine că nu poţi merge cu ce-ai pe tine. Acum vino cu mine să-ţi alegi din dulapul răposatei mele femei nişte ţoale mai potrivite, până ţi-oi cumpăra altele.

                        Îşi alesese nişte haine şi sta în mijlocul camerei iar Stănei o văzu cam pierdută dar fata n-avea de unde să ştie rosturile casei.

                                           - O să înveţi şi rosturile casei. Acum du-te la bucătărie, pune apă de spălat pe maşina de gătit, curăţă-te, îmbracă-te şi vino apoi să punem să mâncăm ce avem pe-aici…

                                           - Da, boierule!

                                           - Nu-mi spune aşa! Spune-mi „unchiule”! E mai potrivit. Cât te învârţi tu pe aici, eu cobor în beci să iau nişte slăninuţă şi brânză, să mâncăm cu roşii din grădină. De mâine casa e pe mâna ta…

                        Învăţă Fila repede ce avea de făcut. Stănei nu era un om pretenţios, muncea mult la fabrică şi venea dup-amiaza obosit. Se odihnea iar seara, dacă era vreme bună, ieşeau în grădină, sub pavilion sau se plimbau pe străzile oraşului, admirând curţile caselor, pline de verdeaţă şi flori. Învăţă croitorie la fabrică. Pleca dimineaţa cu Stănei şi lucra la normă. Era mulţumită de viaţa ei. Stănei o învăţa cum să ţină o casă, ce să îmbrace şi cum să se poarte. Lumea ştia de la el că e o nepoată de departe şi toţi apreciau prezenţa ei pentru că bătrânul avea nevoie de cineva care să-l ajute.

                       Aşa se căpătui Fila! Soarta o duse departe de sat, printre orăşenii alături de care-şi dorise atât de mult să trăiască cu Panfil Ionescu. Majoritatea lucrau la fabrică, în port, în prăvălii… Veniseră bolşevicii la putere şi umbla vorbă c-o să le ia pământurile ţăranilor şi-o să-i bage la colectivă.

                      Ha! Ce-a avut şi ce-a pierdut!

                      Nu s-a mai întors niciodată în sat, nu i-a mai trebuit! Pentru că Stănei îi era şi mamă şi tată. Şi-i făcu act de moştenire pe casă, ca să fie şi ea mulţumită. Cu timpul uită ruşinea şi durerea pe care le trăise la Islaz. S-a dat după legile orăşenilor, nu-i părea rău, şi-n fiecare zi se ruga de sănătate pentru Tudora şi pentru binele pe care i-l făcuse.

 

                                                                             *                                              

                        Toată iarna aia, Mitran nu dase un semn de viaţă. Fugise în munţi şi-o lăsase cu grijile pe cap. Fugeau toţi pe unde apucau, numai omul sărac sta pe loc pentru că n-avea ce pierde. Bolşevicii îl alungaseră pe rege din ţară şi veniseră la putere oameni din popor, săraci ca şi ea şi ca toţi din satul lor. Plecaseră mulţi la oraş să muncească în fabrici, acum era timpul schimbărilor şi cine avea curaj se îndemna să plece după bani mai mulţi şi mai siguri. Cine rămăsese în sat, avea credinţă că li se va face parte pe lumea asta. Pământurile nu sporiseră pentru că cine avusese înainte, acum nu mai avea iar cine nu, mai mult nu primi. Se vorbea că pământurile n-o să mai fie muncite în parte ci de toţi şi fiecare va primi după cât de harnic fusese.

                        Pe Tudora o lăsa rece ce voiau să facă cu bruma ei de avere. Să le ia pe toate! Să-i ia şi pielea de pe ea dacă voiau! Acum o frământa cum să-şi aducă bărbatul acasă. Toată iarna veniră de la oraş oameni cu putere care o întrebau ce-a făcut bărbatul ei şi dacă s-a întors acasă. De unde să-l ia dacă nu ştia de unde? Stătu ea aşa până dădu colţul ierbii. Bănuia că târâtura de Victoria ştia mai multe şi nu voia să spună. Se duse la ea în casa mare şi-o luă la rost:

                                            - Te scăpai din arest astă toamnă. Acu’ tu să-mi spui unde stă Mitran că altfel te dau afară cu copil cu tot că soacră-mea nu mai suflă în faţa mea de când o scăpai de puşcărie. N-are cine să-ţi mai ţină parte…

                       Victoria nu se îndoi prea tare. Era o fată fără minte şi gândea că, dacă nu i-o mai fi bine aici, pleacă acasă la maică-sa, la Suceava. Mai bine pleca şi ea cu Mitran, mergeau în munţi la ea acasă şi stăteau acolo până trecea vâltoarea. Acum n-avea de făcut decât să-i spună Tudorei unde plecase Mitran!

                                            - În munţi! Am spus!

                       Scoase de la ea mai cu binele, mai cu răul, că Mitran era în satul ei de pe lângă Suceava. Dacă nu se linişteau lucrurile avea de gând să fugă la ruşi că acolo li se pierdea urma.

                                            - Trebuie să vină acasă, Victoria, fată! Că, dacă nu vine, plătim noi pentru ce făcu el. Tu nu mai pleci de-aici, să nu crezi că glumesc. Ca să vă scot din arest, făcui o înţelegere cu anchetatorul: ori vine Mitran şi se înscrie în colectivă, ori ne arestează din nou pe toţi. Văzuşi bine cum veniră toată iarna să-l caute. Acu’ s-a strâns laţu’. Trebuie să dăm de Mitran!

                       Aşa află de la ea că în satul ei mersese toată iarna un om de pe-aici, tovarăş cu el, care-i ducea veşti despre mersul anchetei şi bani de la maică-sa.

                                            - Afurisit să fie ăla care v-o mai face vreun bine! Nu era bine, fa, mumă, să vă las în arest până venea Mitran din munţi?! De ce să-mi pun eu obrazul pentru voi?

                       Tudora era foc şi pară.

                                            - Acu’, Victorie, acu’ te duci la ăl’ de-i duce veste lui Mitran şi-i spui c-am zis eu să se întoarcă acasă că-l iartă de la Prefectură pentru ce făcu!

                        Mai pe-nserat, Victoria se duse acolo unde ştia ea c-o să-l găsească pe părtaşul la necazurile lui Mitran şi-i spuse să-l aducă degrabă acasă că fuse iertat.

                           Mitran veni cu fruntea sus. Parcă plecase la nuntă! Era schimbat că nu zicea nimic cât îl certă Tudora. Altădată se-nfigea cu mâinile în părul ei de-o lăsa lată. Acum sta cuminte şi asculta ce i se pusese la cale.

                                           - O să munceşti la colectivă! O să te duci să dai cele două pogoane de pământ şi să dai semnătură că vrei să te înscrii la ei… Eu atât am avut de făcut! Dacă-ţi zisei atunci să laşi cămaşa aia verde mă făcuşi cu ou şi cu oţet şi, uite unde te-a adus capul ăla smintit! Îţi dădură pământ?! Că numai asta aveai în cap…

                       A două zi, amândoi, se înfăţişară la Primărie şi dădură semnătură că se înscriu în colectivă şi că cele două pogoane de pământ le lasă acolo. Erau puţini oameni care mai făcuseră asta, nimeni nu voia să-şi dea bucata de pământ că nu ştiau ce-i aşteaptă. Nici lor nu le fuse la îndemână dar n-avură încotro că altfel zăceau prin puşcării ca nişte jigăriţi.

                                           - De-acu’ Mitrane, o să mergi cu mine la câmp! O să munceşti, să ştii şi tu

cum eram eu de chinuită.                   

                                           - Fugi, fa, de-aci! Făcui asta ca să scap de ei. De muncit o să munceşti tu şi

neamul tău. Cât o trăi mama eu o s-o duc bine… De tine o fi mai rău…

                       Nu se împăcase cu soarta lui. Era mereu nemulţumit şi umbla din nou după băutură ca un zănatec. Rănile războiului îl transformară într-un om bolnav care nu mai avea scăpare. Trăia de pe o zi pe alta şi toţi îl ocoleau pentru viciile cu care se mândrea atât. La băutură povestea cum era în război şi ce făcuse în prizonierat şi lumea se închina când îl auzea că toţi socoteau că se laudă şi scoate de la el nenumăratele fapte de vitejie pe care le făcuse. Era un om cu mintea bolnavă, umbla bezmetic prin sat, avea chef de ceartă cu oricine, mâinile îi tremurau şi iarna şi vara şi nu se liniştea decât cu jumatea lui de ţuică. Nimeni nu-l înţelegea, nimeni nu ştia ce e-n mintea lui şi de ce nu mai putea să doarmă pe căpătâiul lui fără să tresară speriat de diavolii ce nu-i mai dădeau pace. Tudora îl lăsă să facă ce voia. Nu mai putea să lupte şi cu el şi cu sărăcia ce le umplea odaia. Din multele pe care le făcuse Mitran, un singur lucru nu spunea: cum căzuse prizonier. Tovarăşii lui spuneau puţine dar ce se auzise dovedea că avea mereu în minte imaginea morţilor din tranşee. Era încă acolo, băgat până în gât în sângele camarazilor săi, sătul de frig, de boală şi de durere.

                       Scăpă şi de puşcărie. După ce intră în colectivă, nimeni nu se mai legă de el şi nu-l mai întrebă de „cămăşile verzi”. Era unul cu care el se ducea pe vremuri la adunări şi care-l căutase şi în vreme de război, acela îl duşmănea acum şi nu se-mpăca cu gândul că se dase cu bolşevicii. Îl acuza mereu că trădase şi-l râcâia pe unde-l întâlnea. Nici el nu se lăsa mai prejos şi deseori se-ncăierau ca doi cocoşi, din te miri ce.

                       Toată vara îl trase Tudora după ea la colectivă. Venea iarna şi ea aveau pătulul gol,   nici măcar copilului nu mai avea ce-i da să mănânce. Mitran trăia în altă lume şi când se trezea din beţie, se pierdea în luncă şi nu mai venea decât când îl răzbea foamea.

                       Dar ea îşi vedea de treabă. Se bucura că n-o dase pe Florina lui Stănei. Avea şi ea cu cine vorbi şi se mai îndura de ele frate-său, Gheorghe, trimiţându-le ceva bucate. Se îndurase să crească şi câţiva puişori, nişte raţe, avea în grădină roşii şi lubeniţe, strânsese câţiva bănuţi că trebuia s-o dea pe fată la carte. Era singura cale să scape de sărăcie. Apoi, când s-o face mai mare o să plece cu ea la oraş. Stănei îi spuse lui Gheorghe că o s-o ajute dacă vine la fabrică să muncească, numai să facă fata cincisprezece ani. Or trece şi anii ăştia cum trecură atâţia şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să răzbească ea cumva. 

                       Satul se transforma văzând cu ochii. Nu mai era nimic din ce fusese, cei mici şi slabi ridicau capul şi mergeau la vot. De ce şi pe cine votau, cine mai ştie că era o învălmăşeală de partide de care nu se ştia ce voiau. Viaţa era la fel de grea, lumea fugea la oraş, de parcă acolo stăteau câinii  cu covrigi în coadă. Nu tot aşa munceau?

                       Aşa gândea Tudora şi sta şi ea duminica la poartă şi mai auzea ce se vorbea prin sat. Se întorceau în sat ţiganii duşi la Bug. Plecaţi demult, îşi târşâiau picioarele şi ajunseră, în sfârşit acasă. Pe uliţa lor trăise unu’, Iorgu, om bătrân, legat de sat şi de obiceiuri. Nu făcea rău nimănui, se amestecase cu oamenii din sat dar tot de ţigan se ţinea. Acum venea târându-şi trupul bolnav şi bătrân şi se oprea de vorbă cu fiecare din sat, care voia să mai ştie de el.

                       Tudora îl văzu trecând şi-l strigă cu voioşie, tare ca să audă că era cam bătrân:

                                        - Un’ te duci, Iorgule? Ce mai faci?

                                        - Ce să fac, Tudoriţo, icnea el de oase bătrâne, vin de la Bug! Mă duc acasă

dac-oi mai găsi ceva din ea…

                                       - Păi, de ce să nu mai găseşti?! Nu ţi-o luă nimeni…

                       „O avea Iorgu vreo optzeci de ani?!”, se gândea ea. Era bătrân Iorgu şi, deşi era ţigan sadea, muncea cinstit prin sat, pe la unul, pe la altul.

                                       - Să vii, Iorgule, că făcui o ciorbă de roşii, o bunătate! Să-ţi dau şi ţie o

strachină că poate n-ai neam de dumicat în zi de duminică…

                        Iorgu se opri în drum şi se uită la ea cu ochii împăienjeniţi de oboseală. Avea gura uscată şi Tudorei i se făcu milă şi-i spuse:

                                        - Stai, colea pe buturugă, că-ţi aduc aici să mănânci!

                       Până veni ea cu castronul şi cu bucata de mămăligă, Iorgu făcu cei câţiva paşi până la poartă. Era murdar şi slab de-i numărai coastele. Nu mai avea haine pe el, avea doar un sac de cânepă căruia îi făcuse găuri pentru găt şi mâini şi-l legase cu o betelie roasă de vreme.

                                        - Ce făcuşi pe-acolo, Iorgule?, îl întrebă ea în timp ce-i da să mănânce.

                       Bătrânul sorbea cu zgomot, era înfometat şi nimeni nu-i dăduse ceva de mâncare de zile în şir. Era prea bătrân să mai muncească. Nu-şi lua ochii de la faţa Tudorei, mânca şi pe obrajii uscaţi îi curgeau lacrimi de umilinţă.

                                        - Venii acasă, să mor în satul meu, Tudoriţo! Că mult nu mai am… Să nu

mă-ngroape în pământ străin…

                                        - Hai, Iorgule, lasă… Acu’, c-ai ajuns acasă, o să te faci bine.

                       Nici ea nu credea ce zise dar îi făcea rău să vorbească despre moarte. Iorgu plecă, adunându-şi puterile ce-i mai rămăseseră şi ea intră în curte, pentru că n-avea la ce să stea în poartă şi să mai audă şi de alte nenorociri. Era şi aşa supărată. Mai avusese şi ea o găinuţă şi ieri n-o mai găsi. Precis i-o luă şi pe-aia Mitran… Rămăsese cu câţiva boboci…

                        Era duminică şi el nu mai venise acasă de două zile. Prăşise porumbul de pe loturile ei şi mai avea via de la Niculina. O să mai pună ceva bănuţi deoparte, poate o să ia lemne pentru iarnă. Nici ea nu ştia ce să facă cu bruma de bani pe care o s-o strângă la toamnă. Nu-i părea rău decât că pe Florina nu putea s-o dea la carte anul ăsta. N-avea destui bani pentru taxe.

                       Din casa mare venea un miros de carne friptă de-i venea să se tăvălească pe jos de poftă. Florina adulmeca aerul cu nasul ei cârn de ciută. Nu se mai mişcau de pe pragul prispei şi nici ochii nu şi-i mai luau de la uşile mumei cea bătrână.

                       N-aveau găini. Le luase Mitran pe toate, le făcuse pe jar sau le dase în sat pentru jumatea lui de ţuică.

                                          - Auzi, mamă, ne-o da şi nouă muma bătrână? Miroase a carne şi-a plăcintă cu dovleac…

                                          - Ştiu eu, Florină?! E zgărcită şi nu-i ajunge nici ei. Poate ţi-o da vreun pic şi ţie.

                       Tăcură. Aerul mirosea a bun ca de sărbătoare. Se perpeleau de foame şi aşteptau să vadă dacă venea cineva dinspre casa mare. Trecură ore bune de când stăteau aşa. O văzură pe muma cum ieşea din casă şi pleca.

                                         - Fi-ţi-ar ochii-ai dracu’ de cucuvea!, o blestemă Tudora. Măcar la copilul

ăsta te gândişi când te umflaşi ca o scroafă?! 

                        Se ridică în grabă şi-o apucă pe Florina de subţiori, împingând-o în odaie. Fata avea o nelinişte-n ochi, se uita după maică-sa şi-o pândea să vadă dacă se culcă. Se făcuse noapte şi tot nu putea să uite mirosul de plăcintă şi carne friptă. O rodea că nu-i dase şi ei muma o bucată din ce avea în cuptor. Se perpelea ca pe jar, se păstrăvălea dintr-o parte într-alta şi n-avea somn. De ce nu-i dase şi ei muma bătrână din bucatele ei?

                                         - Mamă! Mamă!, o zgâlţâi ea încet pe Tudora. E prea zăpuşeală în odaie…

Mă duc să dorm pe prispă…

                        Tudora se trezi şi-o lăsă să plece. Era obosită de muncă şi când apuca la somn dormea dusă. Fata se ghemui pe rogojina din prispă şi gândea cum să facă să intre în bucătăria de vară din casa mare. Se uita pe cer şi vedea luna ca o bucată mare de plăcintă cu dovleac. Înghiţea în sec şi se hotărî: o să spargă lacătul şi-o să ia singură ce poftea. Se lipi de ziduri şi luă din vechea dulgherie a lui tătica, un drug de fier. Se opri la uşa cu lacătul mare, băgă drugul şi smulse belciugele din uşă. Lacătul căzu pe pământ fără zgomot. Nu se sperie. Deschise cu repeziciune uşa şi rupse din plăcintă o bucată mare, o ascunse în cămăşuţă şi fugi în odaie. Acum avea ce voia. O să mănânce tot până la ultima frimitură. Şi ce-o să-i facă muma?! O s-o fugărească prin curte şi, dac-o prinde-o, o s-o bată. Şi, cum sta ea pe rogojină şi mânca pe ascuns, o prinse Tudora.

                                          - Ce făcuşi, Florină?! Acum nu mai avem pace cu muma, zise ea, pleznindu-şi palmele una de alta.

                         Fata o măsură din cap până-n picioare şi mesteca întruna ca să fie sigură că nu-i va lua nimeni bucătura.

                                          - Când mai făcuşi tu aşa ceva?!, o certa ea mai departe. Cum făcuşi?

                                          - Luai un drug de fier de la tătica…

                       Tudora se furişă şi ea până la bucătărie. Puse belciugele la loc, înfigându-le în uşă şi agăţă lacătul aşa, de formă. Ştia că soacră-sa o să-şi dea seama şi-o să iasă iadul de pe pământ. Acum şi ea, de ce nu-i dădu copilului o bucată de plăcintă?!

                       Se culcară la loc. Florina era cuminte acum, adormi cu burta plină dar ea aştepta să se facă de ziuă şi să plece la vie nevăzută ca să scape de gura soacră-sii. Cum se iviră zorile, o luă pe Florina în cârcă şi grăbi pasul spre câmp. Ulciorul cu apă şi ce mai rămăsese din plăcintă le puse pe coada săpei într-o legătură şi-şi pierdu urma pe uliţa mare.

                      Lumea care se ducea la muncă ca şi ea cu noaptea-n cap, o întrebau de fată, de Mitran şi-o căinau că munceşte singură, fără ajutor. În dreptul bisericii îi ieşi înainte Panfil Ionescu, învăţătorul. Ea crezu că vrea s-o întrebe de sănătate şi se făcu că nu-l bagă în seamă. Doar ieri nu fuse vremea când o nenoroci pe Fila! Dar nu! Panfil Ionescu o strigă şi i se puse de-a curmezişul în drum.

                                          - Ţaţă Tudoro! Nu-i de glumă! Mitran Plop o păţi aseară…

                        Când auzi numele lui Mitran, Tudora se albi. Avea o patimă moştenită de la muma: când murea cineva din neam îi murea întâi o găină. Când nu-şi mai găsise găina, se gândi

că i-o vânduse Mitran sau că i-o fură cineva… Când îl auzi pe învăţător  cum îi spunea de Mitran, ştiu că fusese un semn că-i murise găina şi cine ştie pe unde zăcea moartă.

                        I se tăiară picioarele. O lăsă pe Florina să-i alunece din spinare şi sapa-i căzu pe spate cu legătură, cu tot. Rămase cu ochii lipiţi de faţa lui Panfil Ionescu pe care-l vedea vorbind dar nu auzea ce spune. Îi ţiuiau urechile şi pe umeri i se aşternu o mână de frig.

                        Panfil Ionescu o luă cu binişorul şi-o aşeză pe marginea şanţului de la drum.

                                         - Ţaţă Tudoro! Bărbatul tău zăcea în luncă. Îl aduse un om cu căruţa. Trecu pe-acolo din satul vecin şi nu ştiu cine e. Îl lăsă la biserică iar părintele tocmai mă trimisese să-ţi spun de nenorocire.

                                         - Păcatele mele! Măi, omule, nu-ţi spusei atunci să nu te duci cu „cămăşile

verzi”? Ăla de-ţi ţinea calea îţi făcu de petrecanie! Că te înscriseşi la colectivă…

                        Se jeluia singură-n uliţă şi-şi făcea fel şi fel de gânduri despre cum muri Mitran. Panfil Ionescu stătu cu ea un timp, apoi scoase şareta din curte şi-o urcă cu tot cu copil, aducând-o acasă la ea.

                        Era moale ca o cârpă. Nu putu atunci să se uite la Mitran. Cum se făcu seară îl aduseră acasă, în odaia lor, şi-l puseră pe masă. Îi aprinse o lumânare la cap şi ieşi în prispă. Atât putu să facă. De restul o să se ocupe groparul şi neamurile.

    

                                                                              *

                        Tudora înţepenise lângă coşciugul de brad. Privea ţintă la chipul lui Mitran şi-o ţinea de mână pe Florina. Ochii ei verzi, metalici, se aspreau pe măsură ce sta mai mult şi se gândea la ce viaţă avusese cu mortul, la câtă bătaie mâncase, la câtă amărăciune avusese de zece ani încoace. Strângea mâna fetei ca într-o menghină şi pe Florina o durea şi încerca să-i desfacă degetele albite din strânsoare.

                                       - Mă doare mâna, mamă!, şi-o scutura din când în când ca să-i atragă atenţia iar glasul ei, ca un firişor de vânt, se pierdea în murmurul din odaie.

                        Niciuna nu plângea. Lumânările din cele patru colţuri ale coşciugului începeau să sfârâie pe terminate iar Mitra, cumnată-sa, strângea mucurile  rămase şi le ascundea într-o batistă de la picioarele mortului. Tudora se uita la ea cu ochi de sticlă. Ştia de ce făcea asta căci femeile care descântau, făceau farmece cu căpăţele de la mort. Ce-i mai păsa ei de făcături! Viaţa îi fusese un blestem continuu.

                        Murise Mitran şi nu putea vărsa o lacrimă. Nici nu se întrista, nici nu se bucura. Se uita doar la chipul lui galben şi la mâinile netede şi nemuncite, puse cruce pe piept. Haina neagră cu revere scurte, luată din tinereţe, dinainte de război, se încreţise la cusături dar Mitra o lăsase aşa, n-o mai netezise cu fierul că şi-aşa era muncă de pomană.

                       Înţepenise lângă coşciug şi se gândea că, oricum, nu mai avea ce face în casa aia. Chipul bărbatului ei i se părea străin şi-i juca în faţa ochilor în lumina tremurătoare a lumânărilor. Fumul înecăcios se ridica până în grindă şi-o sufoca. Îşi luă colţul basmalei şi-l ţinu la gură cu mâna.

                       Toţi erau străini acolo! Peste coşciugul urcat pe masă, îi luă la rând pe fiecare: soacră-sa bocea fără lacrimi iar cumetrele stăteau mai spre uşa deschisă să nu le înece fumul. Bărbaţii erau în curte, aşteptau să treacă timpul, să vină ora îngropăciunii. Victoria Asaftei, ţiitoarea lui Mitran, era şi ea acolo, stând pe laviţă, în odaie. Plângea încet iar plânsul ei sfârâia ca o morişcă de vânt şi-i înţepa minţile cu zgomotul lui supărător. La ce plângea Victoria, că nu-i rămânea nimic după Mitran!

                       Îi contemplă pe toţi şi, cu excepţia copilului pe care-l ţinea de mână, erau nişte străini pentru ea, oameni care o chinuiseră în diverse feluri şi care contribuiseră la nefericirea ei.

                                              - Mă doare mâna, mamă!  

                       Auzi glasul Florinei ca un ecou. Fata îi descleştă degetele înfipte straşnic în mânuţa ei slabă. Fusese aşa de plină de ură faţă de toţi cei de-acolo că nu-şi dădu seama cum strângea copilul de mână!

                       Şi-atunci luă o hotărâre: va pleca la Liţa! Va pleca acum, fără să se uite-napoi. Ce-i mai păsa ei de Mitran cel mort şi de odaia asta unde-şi mâncase amarul cu el vreme de zece ani?! Să n-o oprească nimeni, nimeni! Era dreptul ei la viaţă. Voia să trăiască, să fie şi ea mulţumită de traiul ei. Şi-acum se ivise ocazia, acum trebuia să ia o hotărâre căci mâine va fi prea târziu!

                       O trase pe Florina de mână şi dădu să iasă. Soacră-sa îi tăie calea:

                                             - Un’ te duci, fa? Nu stai la priveghi?!

                                             - Mă-năbuşă fumul, mumă! Mai ies, colea, pe prispă…

                       Se uită la lumea din jur cu teamă şi toţi o iscodeau de parcă ea îl omorâse pe Mitran. Sau poate i se părea ei c-o judecau acum, că Mitran nu mai era. Cu paşi şovăielnici ieşi până-n prispă. Se uită lung spre poartă şi-i făcu rău să vadă crucea de lemn cu numele lui Mitran Plop scris pe ea, rezemată de muchia gardului.

                       Curtea era plină de femei care întindeau mesele pentru când s-or întoarce de la cimitir, pentru parastas. Erau ca muştele: negre, clevetitoare, supărătoare, adunate la o strachină de mâncare ca nişte sărăcane ce erau. Pământul bătătorit era măturat şi nici fir de iarbă nu se vedea. Fusese şi-aşa secetă şi-n curte lor nici măcar o sămânţă nu-ncolţea.

                       O luă hotărâtă spre poartă cu Florina de mână. Fata se ţinea după ea, mergând supusă în destinul maică-sii. Iuţi pasul când ajunse în uliţă şi-o luă spre şosea fără să se uite-napoi.

                                               - Un’ te duci, Tudoro?, strigă Mitra nedumerită.

                       Dar Tudora nu se uita îndărăt. Mergea cu paşi repezi spre şosea. Femeile din curte lăsară roboteala pentru o clipă. Vorbeau între ele încet şi cu ură:

                                               - Un’ se duce, fa, aia?! În loc să stea colea să aşeze şi ea lucrurile că acuşi vine popa pentru slujbă… 

                     Dar după câteva clipe, fiecare îşi văzu de treabă.

                       Tudora înaintă aproape alergând spre şosea. Îi venea să verse, oticnea din piept dar se ţinea tare şi-şi urma drumul fără să se uite-napoi. Florina lipăia în urma ei cu pantofii de cârpă maro. Picioarele ei micuţe nu ţineau pasul cu maică-sa şi se lăsa trasă ca un animal de funie.

                       Când, în sfârşit, o luă spre pădure, ca să treacă Islazul, atunci încetini pasul şi îndrăzni să se uite spre sat, în urma ei. Îşi strânse c-o mână basmaua sub bărbie. Era lac de sudoare şi cămaşa neagră cu mânecă lungă fâlfâia pe trupul ei slab şi lung. Fusta i se strâmbase pe ea şi picioarele i se umplură de ţărână. Tălpile bătătorite şi crăpate de-atâta muncă la câmp, nu mai simţeau arşiţa pământului.

                       Se opriră la marginea pădurii, înainte să o ia peste câmp. Îşi deschie nasturele de la mânecă şi se trase cu sârg să-i treacă de aplecătură. Când în sfârşit, se opri, amândouă, mamă şi fiică, se priveau în ochi. Faţa osoasă a Tudorei era încremenită. Se uită cu ochii ei verzi la mâna de copil ce-o avea dinainte şi-i şterse cu podul palmei obrajii scofâlciţi de foame. Îi strânse la spate cozile groase ca pe mână şi se uită la ea cu milă.

                                            - Cu cine-oi semăna tu, fată, cu ochii aşa galbeni…!

                       Florina n-o scăpa din ochi.

                                            - Unde mergem, mamă, acum?! Că satu’ e-n vale şi tata muri…

                       Se uitară amândouă după satul rămas în urmă cu toată viaţa lor amărâtă de-acolo.

                                            - Unde-om vedea cu ochii, mamă, numai acolo, nu!

                       Se uită la picioarele copilei şi văzu că-i ieşeau degetele din pantofii de cârpă. O descălţă şi-i aruncă la marginea drumului. Aveau drum lung de făcut şi pentru că-i era milă de ea, şi-o puse în cârcă şi încet, ca o vită în jug, o luă agale pe mirişte, peste câmpuri, spre Liţa.

                       Soarele o bătea în cap dar avea mintea limpede şi curajul n-o părăsise. O să se ducă la Sandu pantofaru’! O să înceapă acolo o viaţă nouă şi bună. Sandu pantofaru’ avea şi el doi băieţi. O să-i îngrijească, o să-i ridice… Că şi ea avea o fată şi el îi zisese că le ţine pe-amândouă.

                       După ce trecu de viile oamenilor şi văzu satul ei, parcă sufletul i se înveseli. Îi zise Florinei, care-i sta în spate, cu mâinile adunate peste pieptul ei:

                                           - Ia cântă, Florină, ceva ca să ne mai treacă urâtul!

                                           - Ce să cânt, mamă?, zise Florina, parcă trezită din amorţeală.

                                           - Cânt-o p-aia cu jucatu’ la horă…

                       Şi Florina începu să-i cânte la ureche un cântecel pe care-l învăţase de la horă, stând printre buturugile cu femei bătrâne. Ritmul vioi le înveselea sufletele. Ochii li se aprinseră de speranţă şi vedeau cumva că viaţa lor va fi mai bună de-acum încolo.

                       Tudora îşi potrivi pasul după ritmul melodiei şi, încet, încet, mergând aşa, începu să salte într-o horă închipuită, râzând cu gura ei, cu buze subţiri şi lipsite de viaţă. Cine le vedea pe drum aşa, jucând, ar fi spus că n-au minte destulă… Dar ele se bucurau că scăpaseră din iadul fără ieşire. Erau ca două umbre. Ea, Tudora, slabă şi lungă, îmbrăcată în negru, cărându-şi în spate copilul ca pe-o cocoaşă, bătea pământul cu picioarele goale, într-un ritm molcom şi graţios.

                       De departe, de pe câmp, oamenii ieşiţi la prăşit, îşi puneau mâna streaşină la ochi că nu ştiau cine e smintita care umblă la vale cu-n copil în spinare.

                                          - Auzi, Florină, fată! Ce-ai zice tu de-am merge noi la Sandu pantofaru’?

                       Tudora vorbea cu fata dar de fapt vorbea cu ea însăşi. Florina avea opt ani, n-avea ea de unde să ştie cine e Sandu pantofaru’! 

                                          - Da’ cine-i, mamă, omul ăsta?

                                          - Păi, cin’ să fie? E un om care ne vrea pe bătătura lui. Şi ce mai om, Florină! E ’nalt şi lat în spate… Şi n-ai să mai porţi pantofi de cârpă niciodată!

                       Vorbea cu mândrie de omul acela.

                                           - Şi cum e, mamă, omu’ ăsta?

                       Tudora nu-i mai răspunse. Era în capul satului ei şi toate cele dragi i se înfăţişau dinainte. Rândurile de salcâmi de pe marginea drumului şi fântâna cea mare de la răscruce, jgheaburile cu apă pentru cai, înşirate de-a lungul gardurilor… Toate i se păreau neschimbate de parcă nu plecase niciodată din sat.

                       Dar poate nici nu plecase. Poate Mitran fusese un vis urât iar ea se întorsese acum din visul acela acasă la ea, unde toate erau la locul lor şi unde o aştepta viaţa ei de altădată.                           

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Am citit până la primul asterisc. Am multe să-ţi spun, dar la sfârşit. Vreau să-ţi spun doar, că fiind atât de mare nuvela (sau nu ştiu încă ce e) trebuia să o postezi în mai multe părţi. E cam mult să citeşti pe monitor o postare atât de lungă. Şi e păcat să sperii cu volumul pentru că merită citită.

[Sofia Sincă]

Atunci să comentez acest capitol că tot e mare şi am intrat în miezul acţiunii, destul.

Îmi place subiectul, tratează modul de viaţă al ţăranilor din zona Olt-Dunăre (cred, după limbaj), real, aşa cum a fost el. Dar având în vedere că ai spus la coment ce perioadă tratezi, până acum nu am înţeles, decât că este de după un război, dar nu ai zis care. Impresionant, foarte impresionant descrii viaţa ţăranului, mai ales cea a  femeilor care trebuie să se supună tuturor regulilor, restricţiilor epocii sau tradiţiilor. Femeia este tratată ca un câine, orice este mai important decât viaţa însăşi: averea, pământul, bărbatul indiferent cum se poartă, ''onoarea'' ei. De fapt conceţia uşor musulmană a Ţării Româneşti din acea perioadă. În Ardeal nu era chiar aşa. Să ne amintim de ''Ion''. Doar a fost obligată să se mărite, nu a fost alungată din casă.

Mi se pare că ai trecut destul de uşor peste provocarea acelui avort. Eu aş mai fi dramatizat puţin... Dar, fiecare cu dorinţa lui/ei.

Iar acum să-ţi scriu ce am scos, nişte erori, însă nu ştiu dacă am scos tot ce înseamnă eroare. Nu ştiu dacă ai publicat sau nu. Poate sunt de prisos sau poate nu.

cu cămaşa  - cacofonie cu că

şi va fi cât va avea zile.- eu aş reformula din cauza lui va

Poate socotise ea greşit sorocul…! - după punctele de suspensie nu se mai pun alte semne de punctuaţie. Deci, sorocul!... 

- De ce n-oi muri eu oare?! Atunci să te ...- aici este un monolog. Eu l-aş pune în ghilimele, nu cu liniuţă de dialog.

abia țimându-se pe picioare. - ţinându-se

Cînd bărbatul îi intră în casă, se mai linişti  - intră, nu îi intră.

şi ea băgase deja în traistă pâinea şi ouăle pentru câmp.- mulţi de şi... foarte mulţi, pe tot parcursul textului. Eu înţeleg, tema este rurală, dar autorul trebuie să nareze literar.

Doar ochii mari şi galbeni... - curios. Ochi galbeni. Eu zic că trebuie să explici cumva ce era galben la ochi. Când zici ochi căprui sau verzi faci referire la culoare irisului. Deci, acei ochi aveau irisul galben?

mai neagră ca a altora.- din nou o mică cacofonie ca a a

Prin urmare va trebui să treci peste text şi să-l perii bine.

Iar acum să citim în continuare.

Sofy

[Chris]

Aşa gândea Tudora şi sta şi ea duminica la poartă şi mai auzea ce se vorbea prin sat. Se întorceau în sat ţiganii duşi la Bug. Plecaţi demult, îşi târşâiau picioarele şi ajunseră, în sfârşit acasă. Pe uliţa lor trăise unu’, Iorgu, om bătrân, legat de sat şi de obiceiuri. Nu făcea rău nimănui, se amestecase cu oamenii din sat dar tot de ţigan se ţinea. Acum venea târându-şi trupul bolnav şi bătrân şi se oprea de vorbă cu fiecare din sat, care voia să mai ştie de el.

De prea multe ori "sat"

Abea dădui de tine, - corect este "abia" - dar aici poate fi şi modul de a vorbi al lui Stănei, depinde de autoare,

Nu spunea nimic, doar plângea şi, din când în când, ridica capul

sorocul…! - semnul se pune după cuvânt şi apoi punctele de suspensie - la o revedere a textului se vor vedea toate aceste erori

N-avea porumb, n-avea grâu, porci şi păsări nici nu existaseră în curtea ei, - mai sus se vorbeşte despre păsări şi ouă,

Nici eu nu cred că am scos tot...

Fiind un text mare trebuiesc postate bucăţi mai mici şi un font puţin mai mare!

Bunicii şi străbuncii noştri sunt adevărate izvoare pentru astfel de povestiri, aşa cum probabil şi noi vom fi pentru nepoţii noştri - fiecare generaţie trăieşte propria bucată de istorie.

Se conturează un personaj puternic - Tudora, femeia care luptă cu greutăţile vieţii şi nu se dă bătută. Aşa erau vremurile, aspre! Viaţa era condusă de legile familiei, ale comunităţii - era mai important să nu te faci de râs în sat, sau teama de gura lumii a rămas şi astăzi la ţară.

Textul este curat, fără amănunte care obosesc, şi foarte dinamic.

Prin "partea finală a lucrării" să înţelegem că este de fapt sfârşitul romanului şi că acţiunea are loc după al doilea război iar Florina este mama ta?

Am citit cu plăcere :))

[Corina Militaru]

Am citit tot, dar cum spunea si Sofy a fost cam mult pentru un fragment de lecturat pe calculator. Altfel, scrierea mi-a placut. Atmosfera, dialogurile, personajele, toate bine conturate, fac acest text atractiv pentru cititor.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Al doilea capitol este şi mai impresionant. Aflăm despre complicaţiile sociale ale vremii, a celor de după al doilea război mondial. Acum îmi este clar. Vânătoarea celor ce au fost ''cămăşi verzi'' - legionari - şi zvonul despre coletivizare ne atenţionează. Foamete... foamete şi nevoi, iar între ele răsare caracterul tare al Tudorei, cea care ştie să le ducă pe toate... Mintea m-a dus la Vitoria Lipan, o femeie bravă, asemenea ei. Textul reflectă dramatismul din mediul rural, unde sărăcie este la ea acasă, încât o mamă se gândeşte să-şi dea copilul de lângă ea, doar pentru a avea mâncare.

Şi acum ceea ce am mai găsit, dar tot aşa, nu ştiu dacă am scos tot:

şi n-avea bani de unde să dea pentru ea,- se cere reformulat, e cam săracă exprimarea.

dacă m-oi umili la el! - sună cam discordant umili, nu ştiu dacă exista în vocabularul femeii de la sat, din vreamea respectivă.

''rămânea ceva când or ajunge acasă.  La ele acasă era linişte.Înseamnă că Mitran nici nu ajunsese acasă până atunci'', - repetiţii multe de-a lungul textului, aici acasă se repetă aproape în fiecare frază.

umărul maică-sii şi adormi. - maică-si

bătu în uşa od odăii , - de scos od

dacă nu mă duci la oraş…, Nu-l ascunde că dai de necaz…!  - punctuaţia 

, toate sufletele pe care le omorî în pântece , - eu aş reformula

şi-o încălţă cu greu cu pantofii de cârpă.- şi aici - cam mulţi de cu

- Intră în curte, zise ea cu curajul pierit.- cu curajul

 să ne sfătuim…! , că nu-ţi dau fata…!  Şi tu, acum…! ,- punctuaţia

cu capul sus, şi se gândea - virgula de prisos înaintea lui şi

în două ca să-şi facă cozi.- facă cozi

Am citit cu plăcere şi voi continua.

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

    De mult nu am citit cu atâta plăcere un text ! Autentic , alert , concis , un stil remarcabil ! Nu știu dacă e prea lung textul , l-am citit dintr-o suflare , dar știu că am întâlnit un talent incontestabil . Olteanco , Sorescu și Preda te-ar considera de-a lor . Felicitări !