Tristeti vindecate

[Giurgiu Silvia]

 

  Tristeţea îşi face cuib în sufletul meu, tenace ca o rândunică ce se întoarce credincioasă din peregrinările ei, iar şi iar, la locul ştiut. E inutil să mă împotrivesc şi de fapt, nici nu prea am intenţie. Aştept răbdătoare să vină momentul oportun, când voi putea ieşi din toropeala completă ce m-a învăluit ca un giulgiu, anulându-mi voința. Mă simt obosită şi parcă, orizonturile mi s-au închis, ostile. Îmi tipăresc cu mari eforturi un surâs pe chipul încremenit şi îmi continui activitatea firesc, trăgând de mine cu ultimele puteri. Oh, aş vrea să dorm ,să dorm...Dar noaptea e departe! Mă dojenesc că mi-am privat trupul de multe ore cuvenite de odihnă, risipindu-le imprudentă, în plăceri nevinovate, pe care mi le pot permite doar la ore târzii de noapte când, în singurătatea camerei mele, îmi hrănesc sufletul cu ce iubeşte mai mult.

  Pauza de după amiază ar trebui s-o petrec în pat la somn, dacă ar fi să dau curs nevoilor omeneşti, însă, am decis că îmi voi îneca tristeţea şi oboseala în albastrul mării, care mă cheamă neîncetat. E aici aproape şi nu-mi dă pace.Trimite mesageri înaripaţi ce-i strigă chemarea neobosită din văzduhul limpede. Doi pescăruşi obraznici s-au oprit pe clădirea vecină şi râd în hohote ascuţite. Îi apostrofez înciudată şi le promit o scărmăneală serioasă, dar ei se amuză şi mai tare, înălțându-se într-un zbor provocator. Ridic neputincioasă din umeri şi mă întorc la ale mele. Dimineaţa se retrage cuminte şi mulţumită, iar eu îmi consum prânzul binemeritat, ceva mai înviorată de apropierea orei dorite.

  E ora amiezii când ies din casă şi străzile sunt pustii. Paşii mă poartă hotărâţi către nemărginitul de azur, nepăsători faţă de tristeţea din suflet, ce creşte în singurătatea oraşului deşert. E o zi caldă cu mult soare şi mi se pare nefirească această încremenire a străzii. Mă resemnez şi mă cufund în gândurile mele, atentă să nu nimeresc oricum ,sub roţile vreunei maşini. Câte un trecător solitar mi se încrucișază în cale, pe măsură ce mă apropii de ţinta dorinţelor mele şi simt din ce în ce mai ascuţit în nări, mirosul mării ce îmi ațâță simţurile şi imaginaţia. Parfumul acela unic şi îmbătător, îmi readuce în suflet un freamăt viu, iar fruntea se ridică din nou către cer. Ochii îmbrăţişează însetaţi albastrul pur şi viu, ce susură chemări tainice şi suspină doruri neştiute, balsam pentru suflete încercate de apăsarea singurătăţii şi a înstrăinării.

  Nisipul lacom îmi înghite paşii, iar foşnetul dulce îmi fură raţiunea, ducând cu sine dorul meu etern, către orizontul îndepărtat. Simţurile se aprind şi pornesc într-un vals înspumat, de mână cu undele îndrăzneţe. Mă îndrept fascinată către stâncile albe, ce ascund mulţimi de fiinţe marine şi mă opresc surprinsă de un trup ce zăcea întins pe pietrele ascuţite, de parcă ar fi fost o saltea de puf. Dormea, sau aşa voia să pară, dar eu am trecut mai departe, încercând să nu-i tulbur liniştea. Era un tânăr mai obosit ca mine, ce găsise locul ideal să îşi depene visele. M-am aşezat discretă cât mai departe şi m-am lăsat şi eu legănată de vraja mării şi de visele mele. Din umbra stâncilor scăldate de undele jucăuşe, o mulţime de peştişori mă priveau curioşi. O senzaţie binefăcătoare de pace, de bucurie calmă şi de siguranţă, mă învăluia lin ca o boare şi-mi alina sufletul încercat de un dor ce-mi e înrădăcinat în viscere. Mă simţeam pătrunsă de o slăbiciune pufoasă şi mai- mai, că porneam în zbor cu pescăruşii când, un ţipăt neaşteptat îmi nărui visele ca pe un castel de nisip iar gândurile-mi fură risipite ca un roi de vrăbii înspăimântate.

  Până şi bancul jucăus de peştişori se dizolvă nevăzut în undele întunecate. Cu inima pulsând grăbit, descoperii cauza atâtor daune şi ochelarii mei de soare zburară într-un impuls necontrolat către pasărea obraznică şi încăpăţânată, care se feri din calea ,,proiectilului"meu, mutându-se maiestuoasă doi paşi mai încolo, privindu-mă doar cu un ochi sfidător. Pe celălalt îl ţinea închis, de parcă îmi făcea deja o mare onoare, că mă învrednicea cu o jumătate de privire. Dacă pescăruşii ar putea fi recunoscuţi, aş fi putut să jur că era acelaşi ce mă sfidase în balconul casei. Strigătul lui maliţios trezi şi pe tovarăşul meu de visare, care îl alungă iritat cu un şuierat ascuţit. Eu regretam însă, impulsul meu de moment, căci sfărâmasem de stânci bunătate de ochelari de soare! Amuzată, coborâi cu grijă până la baza stâncilor şi începui să desenez cercuri largi în apa rece şi limpede, trimiţându-mi tristeţea să înfrunte capriciile mării şi ale timpului, luând cu mine doar liniştea undelor şi pacea orizontului îndepărtat, ca şi perspectivele mele de a mă întoarce acasă.

[Mihaela Popa]

frumos!

”am decis că îmi voi înneca tristeţea şi oboseala în albastrul mării care mă cheamă neîncetat”

cu plăcerea lecturii,

Mihaela

[Sofia Sincă]

Încântător text! O bucățică romantică sau romantico-dramatică, deoarece, oglindește un suflet trist, de fapt, căutând liniștea la malul mării... (Mediterane, bănuiesc). Nimic nu relaxează mai mult decât întinsul mării unde gândul, visul  flutură spre libertate infinită, fie și măcar pentru puțin timp. Umple goluri sau încarcă baterii.

Ai multe diacritice lipsă.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Multumesc pentru lectura si observatii! Trebuie sa descopar diacriticile pe tastatura dar inca nu am reusit. Imi cer scuze!

[Corina Militaru]

Minunat! :)

[Ion Lazăr da Coza]

De revizuit gramatical textul, dar ai și mici alunecări spre juvenil...

Frumos.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

înneca  - îneca

Multe diacritice lipsă!

Un text relaxant și încântător! Se vede că iubiți mult marea. Încântată!