Tenebre ale destinului XIX

[Sofia Sincă]

 

Pe la jumătatea lunii mai, Dinu, fratele Firuței, se eliberă din armată, iar relaţia celor doi intrase pe un făgaș cât de cât normal. El se arăta binevoitor – nu cum fusese în permisie – faţă de sora sa și de fiica acesteia, amintindu-și faptul că petrecuseră mai toată copilăria împreună, și adesea s-au avut doar pe ei ca mângâiere. Parcă înțeleși, niciunul nu pomenea, fie și accidental, numele lui Băran, deși fantoma acestuia bântuia prin gândurile lor:

– Tu, Firă, să nu-ţi laşi copila acolo, erau îndemnurile lui, din când în când.

– Nici vorbă, Dine! Nici vorbă! O las până îmi aranjez un pic situaţia.

Mergeau amândoi, cu drag, să o vadă pe Simona. Uneori îi însoțea şi Sanda. Împreună formau un trio frumos. Conștienți de aceasta, îşi prelungeau plimbările prin oraş, sau mergeau la cinematograf. În curând între Dinu şi prietena surorii sale se legă ceva mai mult decât o simplă amiciţie. Sanda era foarte amabilă cu tânărul proaspăt lăsat la vatră – îl invita acasă, iar între el şi Mihăiţă, fiul acesteia, se înnodase o prietenie adevărată.

Dinu se angajă pe şantierul de construcţie a liniei ferate ce avea să lege Râmnicu Vâlcea, tăind îndrăzneț munții, de Sibiu. Se anunţa o lucrare amplă, de durată, cu mulți tineri. Locul său de muncă era la Sălătruc, chiar acolo unde se afla sediului principal al şantierului. Dornic să câştige mult, hotărâse ferm să rămână atât cât ar fi fost nevoie: „Să fac şi io bani. Să-mi fac o căsuţă…”

Vara pusese din nou stăpânire pe oraşul de la poalele Cibinului, iar trandafirii, regi ai florilor, cei ce deţineau supremaţia în oraş, erau întâlniți peste tot, aducând un plus de frumuseţe aleilor, începând cu luna lui florar până târziu în brumar. Culoarea lor catifelată, oglindea splendorile paradisului, iar parfumul – iubirea. Cel mai nobil simţământ al sufletului de care omul are atâta nevoie. Îşi revărsau semeţi parfumul peste întreaga urbe: prin curţi, parcuri, pe marginile străzilor, pe oriunde întorceai capul. Puteai rupe câte unul fără a fi condamnat de cineva.

În viaţa Firuţei nu se întrevedea nicio schimbare. Informaţiile de la doamna Stănilă, privind un alt loc de muncă, în alt oraș, erau aceleaşi: „Încă nu, tu, copilă. Mai aşteaptă...” și o dezarmau. Devenise neîncrezătoare. Avea impresia că vrea să scape de ea. La doamna Jecu nu mai mergea, nu numai că împlinise optsprezece ani şi ştia că ajutorul din partea protecţiei minorilor ajunsese la final, ci mai ales pentru că o simţea oarecum rece. Nu respectase convenţia impusă, aceea de a lăsa fetiţei spre adopţie.

Putea doar să-şi facă planuri, să viseze. Îi trecu prin minte s-o corupă şi pe Sanda, pentru a pleca împreună la Constanţa. Îi era teamă de refugiu în neprevăzut, singură cu un copil în braţe.

– Ce te leagă pe tine de Sibiu? o întrebă după propunere. Acolo vom primi salariu mai mare, este întreprindere de gradu' zero şi ne dă locuinţă.

– Cine ţi-o spus ţie, Firă? Tu crezi că eşti prima pe care o aşteaptă locuinţa... ie... ie... Nu vezi ce greu îi aici. Abie pe la patruzeci de ani speri să primeşti ceva de la stat. Nici în case naţionalizate nu primeşti. Ce să mai zâcem de apartament la bloc.

– Aşa vorbeau nişte doomne pe la birouri, când am fost io la domna Stănilă. Îl luăm şi pe Dinu şi ne descurcăm noi. Ne ajutăm între noi, ne creştem copiii… încerca Firuţa s-o lămurească.

– Mai că începe să devină tentat, tu, copilă, ce spui tu!

– Sanda, ştii ce m-am gândi io? Să mă duc pănă la Constanţa şi să mă interesez. Să văd cu ochii mei. Io am impresia că doamna Stănilă vre’ să scape de mine. Îmi pune mereu aceiaşi placă: „Nu, tu copilă... nu, tu copilă…”

– Di ce nu-ţ’ iei câteva zâle din concediu, să stai şi tu la mare. Eu am fost la mare. Îi aşe de faaaiiin...

– Nu-mi iau concediu, că-mi va trăbui când mă mut, când ne mutăm, adică. Să stau mai mult cu fetiţa acasă. Vreau să plec cu transfer.

– Bine zici! Du-te atunci, Firă, să vezi despre ce-o fi vorba! Şi dacă o fi bine, viu şi io, în Constanţa. Merem amândouă.

Stabiliseră, de comun acord, ca pe la începutul lui iunie să plece spre orizontul visului ei, unde privea mai bine de un an, să vadă dacă poate fi şi realizabil. Desigur o vizită pe Simona. Fetiţa lua normal în greutate, era sănătoasă. Încerca să se ajute de pătuţ pentru a se ridica. Viaţa era grea şi pentru ea. Trebuia să lupte singură într-un pătuţ. Învăţase să stea în funduleţ. Mama ei nu avea voie decât să o privească şi eventual să-i aducă doar un cornuleţ – singura mâncare permisă din exterior, sau un covrig, ca să nu se strice copiii la burtică. Hrana lor era prevăzută într-un meniu stabilit de conducerea instituţiei, afişată în fiecare zi la uşa bucătăriei pe o tablă micuţă.

Îşi aranjă trei zile libere – considera că sunt suficiente –, pe care le putea recupera în duminici, şi astfel, într-o seară de iunie, se urcă în tren. După un somn bun, dimineaţa coborî în Constanţa.

De cum coborî din tren, simţise valul de căldură, neobişnuit pentru ea. Întrebă un miliţian din gară, unde se afla întreprinderea. La indicațiile acestuia, luă un autobuz dintr-o staţie apropiată şi-l rugă pe şofer să-i spună unde să coboare. I se păru că ocoleşte tot oraşul în vreo trei sferturi de oră, lucru de care nu-i părea rău, deoarece profita pentru acest prim contact vizual. Locaţia o reperase imediat la coborâre, ajutată de o placardă mare, aflată deasupra unei case obişnuite, pe care scria: Întreprinderea de Stofe Integrata Constanţa. „Asta o fi?!” Nu-i venea a crede. Libertatea avea un pavilion administrativ mare, arătos, la stradă. Aici văzuse doar o casă simplă, ca al oricărui muritor de rând. Ce e drept, în continuarea acesteia, paralel cu trotuarul, după un teren viran de vreo douăzeci de metri se înşirau un soi de hale foarte ciudate, cu ziduri groase, enorme, fără geamuri exterioare, tip buncăre de suprafaţă. „Să încerc, că doar n-am venit până aici degeaba!”, îşi zise şi bătu la prima uşă. Ieşi repede portarul şi o întrebă amabil:

– Ce doriţi, domnişoară?

– Bună ziua! începu Firuţa, puţin descumpănită. Eu sânt din Sibiu şi am venit să văd dacă mă pot angaja aici, la Integrata.

– Da? Păi, uite domnişoară, mergi dumneata pe holu’ ăsta şi vezi că scrie pe a treia uşă Serviciul personal. Intri acolo şi întrebi tot ce vrei, dacă spui că ai venit, tocmai de la Sibiu. Sau eşti venită la mare, în concediu...

– Nu, domnule, am venit numai pentru informaţii, explică, îndreptându-se spre locul indicat.

Bătu la uşă şi intră după ce auzi invitația. Salută respectos şi se adresă unei doamne ce-şi avea biroul, de fapt o masă lângă uşă. Înconjurată de teancuri de hârtii şi dosare, funcţionara abia se mai vedea. Era o tipă slăbuţă, scundă şi brunetă. Repetă fraza ce i-o spuse portarului şi în plus, faptul că ea este ţesătoare, la Libertatea Sibiu. Femeia se uită amabil la ea, apoi zise:

– Da, domnişoară, vom angaja şi ţesătoare, dar nu în acest moment. Doar în vara viitoare va fi posibil. Acum angajăm numai filatoare. Secţia de ţesătorie nu e gata, încă. Nici hala nu e ridicată complet. Mai stai dumneata în Sibiu, încă un an, apoi vii la noi şi te primim cu plăcere. Avem nevoie de lucrătoare cu experienţă.

– Este adevărat că oferiţi locuinţă? întrebă Firuţa, chestiunea cea mai arzătoare pentru ea.

– Da. Este adevărat. Angajaţilor noştri le asigurăm locuinţă. Celor căsătoriţi, apartamente la bloc, iar tinerilor, la căminele de tineret. Eşti căsătorită?

– Nu, dar am o fetiţă.

– S-ar putea să primeşti o garsonieră, spuse femeia, privind-o mai atent.

– Dar n-aş putea să vin mai devreme? Pot lucra şi filatore până începe ţesătoria.

– Ai calificare în acest domeniu?

– Nu.

– Atunci de ce să vii ca filatoare, când eşti ţesătoare? Noi avem contract cu şcolile profesionale care ne-au calificat muncitori şi suntem obligaţi să îi angajăm. La tine în oraş, la Libertatea, trimitem un lot de băieţi pentru a învăţa meseria de ajutori maiştri ţesători. Chiar acum vor ajunge în Sibiu. Vii tu la vara viitoare şi te angajăm. Până atunci du-te şi fă o baie în mare, să nu fi venit degeaba până în Constanţa.

Firuţa mulţumi şi plecă dezamăgită. Însemna că doamna Stănilă îi spusese adevărul. „Încă un an îi mult… Nu pentru a pleca din Sibiu. Mai pot sta un an... Nu-i nevoie să plec acum, dar n-o mai pot lăsa pe Simona atâta timp acolo. Trăbă neapărat să fac cumva…” Gândea că ar trebui să se alieze cumva cu Sanda, să-şi ia pe undeva, pe lângă ea, o cameră cu chirie şi să se ajute reciproc cu copiii. Mihăiţă avea să înceapă şcoala din toamnă şi era nevoie de ajutor. Nu-l mai putea lăsa singur în noile condiții.

Cu aceste gânduri se îndreptă spre plajă, întrebând mereu trecătorii unde este marea, după ce coborî aproape de centru, din autobuzul cu acelaşi număr. O găsi destul de uşor. Se părea că toate drumurile, toţi oamenii înspre acolo se îndreptau şi se simţea încă din stradă mirosul sărat al imensităţii lucitoare. Trecu pe lângă impunătorul Cazino cunoscut de prin ilustrate. Se pierdu în contemplare. Iar marea, cu întinderea ei mişcătoare cât zarea, o lăsă cu gura căscată. Rămase un timp sprijinită de parapet să o privească. Atâta apă... nesfârşită, vie, închisă la culoare şi visătoare, te făcea să te pierzi în gânduri alături de ea. Valurilor cântau o simfonie divină, aceeaşi de milioane de ani, spărgându-se de malurile abrupte. Braţele macaralelor din port, ce se învârteau de colo-acolo, ca nişte jucării uriașe, lăsau impresia unui puzzle în continuă mişcare. Turişti sau localnici începuseră să-şi întindă cearșafurile pe nisip. Copiii cu mingi multicolore completau priveliştea inedită ce se desfăşura în faţa ochilor ei şi o făcură să-şi uite problemele de moment. Coborî nişte trepte până la plajă, se descălţă, pentru că aşa făcea toată lumea şi plecă spre apă prin nisipul care te întâmpina cu un masaj deosebită de plăcut, la tălpi. Adora acest lucru. Ajunse în dreptul mării şi-şi umezi picioarele. O senzaţie de înviorarea îi furnică tot corpul. „Cât de frumos îi!... Dacă vin aici, cu Simona, în fiecare zi vom fi pe plajă. Nu cred că mă voi sătura vreodată!” Îşi aminti că ea nu avea costum de baie. „Nu-i nimic, n-am vint io pentru asta, acum…” căută să se consoleze. Mai zăbovi puţin la malul mării, până se ridică destul de bine soarele, apoi plecă prin oraş să-l viziteze şi să mănânce ceva. Rămăsese fascinată de tot ce vedea. Clădiri mari, impunătoare, construcţii vechi în anumite stiluri, magazine la fel de impunătoare, la tot colţul răcoritoare şi vestita bragă. Dar ceea ce o încânta mai mult erau blocurile în construcţii. Pe întreaga periferie a oraşului se construiau blocuri. „Poote pe aici voi primi şi io o locuinţă…”, gândea Firuţa cu optimism tineresc.

Spre seară se urcă în trenul de Sibiu, iar în dimineaţa următoare era acasă în dealul Guşteriţii. Câtă schimbare dintr-o dată! Iubea mult acest deal, unde te puteai încălzi la soare şi te puteai răcori imediat la umbră.

Vestea, pentru Sanda, nu reprezenta o noutate:

– Păi, n-ai vrut s-o crezi pe doomna Stănilă, tu deşteapt-o! Tot asta ţi-o spus şi ea, întări prietena ei apăsat şi rar vorbele.

Firuţa îi făcuse cunoscut planul ei, pritocit pe tot drumul până la Constanţa şi înapoi.

– Da, Firuţă. Putem face asta. Cu condiţia să pleci din deal, înainte de a începe Mihăiţă şcola, adică imediat ce-l iau de la mătuşa Mărioora.

Mihăiţă îşi petrecea toate vacanţele la o mătuşă de-a mamei, într-o comună apropiată de Sibiu, Şura Mare.

– Dar ce-ar fi să vii, să stai şi tu în deal cu mine. Mai economisim şi noi ceva bani până la tomnă. Io nu-ţ’ iau chirie, glumi Firuţa.

– Nu-i rea ideea, tu...

Sanda mai fusese în vizită în deal şi îi plăcea foarte mult vara acolo. Prin urmare primi imediat propunerea şi se mutase la Firuţa, chiar de a doua zi. Economii însă nu se prea alegeau, cele două se puseseră pe completat garderoba. Sanda era goală puşcă şi profită de acest avantaj să-şi mai facă şi ea câte o rochie, iar Firuţa vedea numai reviste cu ţinute din cele mai elegante.

Mama Frăţilă venea foarte rar acasă, iar Dinu sporadic şi doar pentru o zi, două.

Plecau şi se întorceau împreună de la serviciu sau de la distracţii, zi sau noapte, pe ploaie, prin noroi sau vreme bună, mâncau împreună. Meniul principal îl constituia pâinea cu unsoare şi cu ceapă, deoarece banii opriţi pentru alimente erau puţini. Hainele scumpe şi pretenţioase, cusute pe la croitoriile din centru, consumau mare parte din ei.

Când ieșeau din schimbul trei, mergeau, de cele mai multe ori, direct la cascadă, la plajă, pe malul Cibinului, dormeau pe acolo, mâncau pe acolo, ce apucau. Veneau acasă doar să se schimbe şi plecau din nou în oraş, la Simona, apoi la serviciu. La sfârşit de săptămână, când venea Dinu, stăteau toţi trei în deal. Seara se distrau la Veneţia, o grădină de vară aşezată lângă teatru, cea mai căutată din oraş, unde orchestra cânta muzică din cea mai modernă, în special rock. Firuţa dansa cu Dinu sau cu fostul ei partener de la Junii Sibiului, atunci când se întâlneau acolo. Băiatul o invita politicos, se zbânţuiau câteva dansuri, apoi o ducea la masa de unde a luat-o. Nu era nevoie de multă consumaţie în local. Tinerii, subțirei la buzunar, îl frecventau doar pentru muzica bună şi pentru dans. Alteori mergeau la Bolta Rece, din parcul Sub Arini, dar aici grădina de vară era mai elitistă, muzica mai serioasă, iar rock-ul lipsea.

Prietenia dintre Sanda şi Dinu se transformase într-o relaţie. Cât de profundă era, nimeni n-ar fi putut spune, dar se vedea clar că bărbatul punea suflet. Sanda, după divorţ, avusese o astfel de aventură, total nefericită, iar acum părea că suflă şi în iaurt, însă mai mult ca să se încurajeze:

– Nu-mi mai trăbă mie bărbat, tu, îi spunea prietenei, apăsat, cum avea ea vorba.

– Atunci de ce-i dai o altfel de importanţă lu’ Dinu, tu? El crede că ţie-ţi place de el.

– Îmi place! Îi ficior fain, numa’ că...

– Adică? Ce vrei să zici, Sanda? Te cam joci cu el. Vezi că vei suferi şi tu şi el.

– No... tu, copilă, văz că-mi dai, tu, sfaturi acum. S-ar pute’ să ai dreptate.

Discuţiile pe acest subiect le purtau în timp ce Dinu era la Sălătruc.

Grupul de bărbaţi constănţeni – cei ce urmau să fie pregătiţi ca ajutori de maiştri – îşi făcuse apariţia. Se împânzise ţesătoria cu ei. Făceau teoria cu inginerii întreprinderii, iar practică pe lângă războaie. Cei mai mulţi erau băieţi necăsătoriţi, până în treizeci de ani. Înalţi sau mai scunzi, frumoşi ori mai puţin frumoşi, dar mai ales erau cu ochii după ardelence. Desigur ei se opreau pe la războaiele unde lucrau fete.

Se perindaseră şi pe lângă Firuţa câţiva. Ea le vorbea tuturor amabil, mai ales că avea de gând să se mute în Constanţa, lucru făcut cunoscut oricui, însă nu răspundea avansurilor, nu erau pe placul ei. Unul nu ştia să vorbească, altul să meargă, al treilea nu ştiu ce mai avea.

– Tu, Firuţă, îi zise Sanda într-o zi când plecau acasă, la mine, la războaie, o vint un constănţean, fooorte fain. Îi aşe de glumeţ şi de simpatic, tu. Trăbă să-l cunoşti.

– Di ce trăbă, Sanda?

– Nu-ştu, tu... De aia! Că are ochi frumoşi! adăugase, ca pe un argument imbatabil, Sanda.

Astfel, în următoarea zi, la ieşirea din program, la capătul secţiei, o aştepta cu băiatul despre care-i vorbise:

– El îi Virgil, Firă. Ficioru’ de care ţ’-am spus.

Tânărul ridică timid privirea spre Firuţa şi schiţă un zâmbet. Cum aceasta afişă o mutră acră, absentă, el rămase cu zâmbetul îngheţat pe buze. Era un tip potrivit de statură, foarte brunet, cu buze groase şi foarte păros. De peste tot ieşea păr creţ din abundenţă, ca o blană: de sub cămaşa descheiată mult la gât, de sub mânecile scurte. Aproape nu se mai vedea pielea de păr. Pe cap, la fel de mult păr negru şi aspru… Dar avea ceva interesant – ochii. Negrii ca mura şi strălucitori ca două mărgele bine şlefuite, zâmbitori, de parcă vorbeau. Trădau un om bun, tolerant. Îmbrăcat sărăcăcios și neglijent, pantalonii, atârnați de o curea slinoasă și foarte roasă, cu multe găuri uzate, de parcă fusese trasă pe răzoare, fluturau pe el ca un pavilion marinăresc, pantofii erau îndoiţi de vârfuri şi cu tocuri tocite. Toate acestea o deranjaseră profund pe Firuţa: „Ce i s-o fi părut lu’ Sanda, aşe de fain la ăsta?!”

– Hai, mă, Virgile, cu noi pin oraş, îi zise Sanda.

– Care noi? Văd că domnişoara nu mă bagă în seamă, îndrăzni băiatul cu vocea cam joasă.

– Pe domnişora, o chemă Firuţa, mă!

– Îmi pare bine de cunoştinţă! Virgil, se recomandă acesta, întinzând mâna.

– Mda… Şi mie, răspunse Firuța, mustăcind.

Porniseră împreună spre centru. El stingher, Firuţa la fel. Noroc cu Sanda că încerca să anime discuţia cât de cât şi, pentru a avea un subiect comun, întrebă de Constanţa. Aici băiatul se afla în elementul său:

– Ca să ajungeţi în Constanţa, trebuie să vă puneţi bine cu mine!

– De ce? se arătă Firuţa curioasă.

– Există o poartă la intrare în oraş, la care numai eu am cheia.

– Da? De aia n-am fost io acum câteva săptămâni, că nu mi-ai deschis tu poorta.

– Ai fost în Constanţa? Ai fost la mare?

– Nu, am fost chiar la Integrata.

– A... da, da. Sigur că te-am văzut. Am alergat după tine, dar nu te-am prins, că nu mai ajungeai înapoi, la Sibiu.

– Da. Mintenaş! Ce noroc pe capu’ meu! replică Firuţa.

Şi tot glumind, tachinându-se chiar, au ajuns în centru, au intrat la o cofetărie pentru o cafea şi o ţigară. Virgil le servi pe fete cu câte o prăjitură. Şi el fuma şi încă foarte mult.

– De aici merem la Simona, Sanda, spuse Firuţa printre altele.

– Merem, copilă, merem!

– Cine-i Simona? Dacă nu-s idiscret… întrebă Virgil.

– Fetiţa mea, răspunse Firuța, cu aerul cel mai natural din lume.

Virgil ridică ochii miraţi, o privi atent, să vadă cumva dacă glumeşte. Seriozitatea de pe chipul fetelor spunea mai mult decât un certificat de naștere:

– Şi… și unde-i fe… fetiţa ta? se bâlbâi Virgil.

– Ce rost are să-ţ’ spun? Oricum nu înţelegi. Îi o poveste mai lungă.

– Pune-mă la încercare. Am timp să te ascult.

– N-am chef, să-ţ’ spui io ţâie, acum.

– Las-o, Virgile, interveni Sanda. Asta, câteodată, îi pusă pe harţă. Aşe-i ea. Da’ în rest îi fată bună, să ştii.

– Şi mai este şi frumoasă, pe deasupra… o complimentă Virgil.

– Daaa!... De asta n-o întrece nime’! întări Sanda.

– Să merem! hotărî Firuța, nemulțumită de turnura discuției.

La ieşirea din cofetărie, traversaseră centrul, îndreptându-se spre parcul Luther.

– Unde te duci, Virgile, acum? Noi...

– La Simona. N-aţi zis voi că mergem la Simona? o întrerupse Virgil pe Sanda.

– Noi merem, mă ficiorule, da' fără tine! ordonă Firuţa.

– Uite, dacă vrei să ne aştepţi, stai aici în parc, făcu Sanda o concesie pe gustul tuturor.

– E bine şi aşa. Îmi iau un ziar şi vă aştept.

Femeile s-au întors după vreo jumătate de oră de la fetiţa abia trezită din somn, fiindcă, pe mamă, personalul a lăsat-o să-i dea doar desertul, apoi au expediat-o pentru că aveau program de schimbat saltele, de scos păturile pe balcon… situație în care vizitatorii mai mult încurcau.

– Ăsta n-o plecat, tu, zise Firuţa către prietena ei.

– Mie-mi pare că deja îi cam place de tine.

– Vrabia mălai visează…

Sanda zâmbi. Știa ea ce știa…

De a doua zi, Virgil se instală între războaiele Firuței, foarte atent la orice, ajutând-o nesperat de mult, în modul cel mai responsabil. Se dovedea a fi îndemânatic şi priceput. Când era cazul, păzit de Firuţa, deoarece nu avea voie să-şi vâre nasul prin angrenajele utilajelor, căci dacă-i vedea Dităr, ajutorul de maistru al parcului de războaie, o încurcau amândoi, punea mâna pe cheie şi se ducea exact la şurubul sau piesa cu pricina, rezolva numaidecât defecţiunea şi-i făcea semn, cu multă siguranţă, să pornească mașinăria. Nu se ferea nicicând să se murdărească până la coate cu ulei, de dragul Firuței, căpătându-i astfel încrederea și o brumă de simpatie. Amuzându-se, în scurt timp, Virgil învăţase foarte bine să ţese, încât Firuța avea încredere în el și-l lăsa la războaie cât ea se ducea pentru o bârfa mică şi o ţigară, pe la vestiar.

După program ieşeau împreună. De acum, ei o aşteptau pe Sanda, și nu invers, cum fusese iniţial. Se simţea confortabil în compania lui. Aveau subiecte comune de discutat, citise şi el foarte mult şi pe deasupra făcea versuri. Venea a doua zi cu cel puţin o poezie referitoare la ei doi, la întâmplările zilei precedente, pentru a nu se crede că sunt copiate de pe undeva. Stihurile, şirul cuvintelor aşezate cu migală, sunau din ce în ce mai romantic, erau din ce în ce mai calde şi fremătătoare, din ce în ce mai mult dovedeau un Virgil îndrăgostit. Fata le accepta cu plăcere, cu încântare pentru că erau concepute pentru ea. Mergeau la cinematograf, chiar şi fără Sanda, unde Virgil continua micile atingeri de prin secţie. Firuţa, la început le tolera, acum le aştepta. În una din plimbările lor, îi povestise în mare necazurile ei.

– Ştiam unde este Simona, declară Virgil.

– De unde? Ţi-o spus Sanda?

– Nu. În ziua când m-aţi lăsat în parc, v-am urmărit şi am văzut unde v-aţi dus. Am văzut unde o căutai.

– De ce nu mi-ai zis că ştii?

– Ţi-am respectat dorinţa de a-mi spune atunci când vei dori tu.

– În septembrie o iau şi mă ajut cu Sanda. De fapt ne ajutăm reciproc.

– Doar să vrei, că se mai pot găsi ajutoare.

– Ce vrei să spui? întrebă Firuța, întrezărind o vagă speranţă.

– Te pot ajuta eu.

– Da. Sigur! O să-mi creşti tu copilu’ meu…

– Iubesc foarte mult copiii, mai ales atunci când o iubesc şi pe mama lor, spuse Virgil râzând.

– Nu se glumeşte cu astfel de lucruri serioase! ripostă Firuţa, văzând cum i se năruiește plăpândul vis.

– Cine glumeşte? Eu? Niciodată!

Îi povesti şi el despre familia sa, despre părinţii lui, dintr-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de Constanța, ca fiind cei mai buni şi mai permisivi oameni din lume, despre cele două surori mai mici, adorate de el.

Virgil avea douăzeci şi doi de ani şi plecase de acasă de la cincisprezece ani. După ce rată intrarea la un colegiu pedagogic, părinţii – mai ales tatăl lui – dorind să nu rămână la „colectivă”, unde fusese şef de atelaj, l-au trimis la o şcoală profesională de sondori. Odată obținută calificarea, fusese repartizat, înainte de armată, la Beclean, pe Someş, în ţara moţilor. Viaţa era grea, pentru un adolescent, departe de locul natal. Munca de sondor, deloc uşoară. În câmp, prin noroi şi prin tot felul de intemperii. Din aceste cauze, părinţii se dăduseră peste cap – vânduseră toate materialele achiziţionate pentru a-i construi casă – şi-i plătiseră contractul încheiat cu unitatea la care trebuia să se angajeze, după armată, căci aceasta suportase taxele școlare. Se angajă la Integrata, pentru a se profila ca ajutor de maistru ţesător, fără a avea habar despre ce e vorba. Numele meseriei îi suna destul de pompos. În fond ei doar întreţineau războaiele pentru buna lor funcţionare şi aveau în subordine un număr mic de ţesătoare.

Apropierea dintre cei doi nu era văzută cu înțelegere de către toată lumea. Colegii îi reproşau lui că „fătuca are un pui”, și de ce să se lege la cap cu așa ceva. Pe cealaltă parte, una dintre colegele ei mai intime, care avea şi ea un prieten constănţean, o toca veșnic la ureche: „Tu nu vezi ce urât îi faţă de tine? Când termini cu el?” Însă ei continuau să fie tot timpul unul în preajma celuilalt, cu sau fără Sanda. Până şi ea deveni puţin geloasă:

– Tu copilă, ăsta o cam pus monopol pe tine. Eşti mai mult cu el decât cu mine…

– Ţi se pare. Sanda.

– Îţ’ cam place de el. Ai grijă!

– Da! Mă simt bine în compania lui. Grijă de ce să am? Şi, dacă plecăm în Constanţa, trăbă să avem şi noi pe cineva. Nu crezi? Îi greu într-un oraş aşe de mare, să n-ai pe nime’.

– Ie... tu! Te-ai făcut aşe de deşteaptă, de la o vreme. Cine ţi-o fi deschis mintea?

Pentru a-l pune la încercare, la următoarea întâlnire Firuţa nu s-a dus. Era duminică, iar cele două prietene au mers în Şura Mare, la Mihăiţă, de unde s-au întors luni dimineaţa. A doua zi, la serviciu, Virgil a ocolit-o. „No, că s-o supărat, numa’ din atât…” gândi fata, nu fără regret. Se obişnuise să-l aibă în preajmă, îi lipsea foarte tare. Era neliniştită şi cu ochii după el. Plecase câteva minute dintre maşini, iar la venire găsi un mic pacheţel învelit în nişte hârtie, pe geantă. Pacheţelul conţinea două bilete de film, două ciocolate, nişte versuri şi o frază: „Îţi trimit biletele de la filmul de ieri şi ciocolatele ce le mâncam în timpul filmului.” A încercat-o un mare regret, un simţământ de multă vreme uitat. Ceva important, clădit cu migală, dădea să se dărâme. În adâncul ei dorea să meargă mai departe, dorea ca visul să nu se sfârşească. A înţeles că nu-i este indiferent şi l-a căutat. A insistat s-o aştepte la ieşire. Virgil, în cele din urmă, acceptă. Împreună cu Sanda, ţesuseră o poveste referitoare la Mihăiţă, cum că ar fi fost bolnav şi au fost nevoite să rămână la Şura Mare. Bucuros că doar ăsta era motivul, Virgil înghiţise explicaţiile, fericit că nu indiferenţa ei, sau vreun alt băiat, o făcuse ca să nu se întâlnească în acea duminică.

Într-una dintre vizite la Simona, Virgil o însoţi până în parcul Luther şi o întrebă:

– De ce nu mă laşi s-o văd şi eu pe fetiţa ta, Firuţa?

– Ce rost ar avea? Cum să merg eu cu băieţi acolo? Voi mere cu unu singur, cu ăla care vrea să-i fie tată.

– Eu sânt ăla care vrea să-i fie tată şi este dreptul meu să merg să-mi văd fiica.

– …Tu glumeşti mult.

– De data asta vorbesc foarte serios! zise Virgil, privind-o adânc în ochi.

– O să mă mai gândesc… Şi io vorbesc foarte serios, când îi vorba de copilu’ meu! răspunse Firuţa, susținându-i privirea.

De fapt, multe discuţii delicate de-ale lor se încheiau în coadă de peşte. Niciunul nu îndrăznea să fie categoric în privinţa viitorului lor.

va urma

      

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Ana că ţi-ai răpit din timp, pentru a citit! Şi mulţumesc pentru aprecieri!

Ana Cîmpeanu a spus :

aştept cu interes să aflu ce urmează. E o poveste de viaţă cum numai tu stii să spui.

[Mihaela Roxana Boboc]

Ei, așa da! A mai apărut o rază de soare în viața Firuței! Să dea Domnul să fie cu noroc!

[Gabriela Grădinariu]

Îmi place că nu îsiropezi prăjitura prea tare, deși după atâta amar... Aștept să văd ce mai născocește mintea ta frumoasă.

[Corina Militaru]

Îmi place hotărârea Firuței. Nu stă pe gânduri când este ceva ce se poate face. Nu neglijează nicio posibilă soluție pentru a-și recăpăta fiica. Apariția lui Virgil în viața ei îmi dă mari speranțe. Îl simt sincer și cred că-i va fi de mare ajutor. Sper să nu greșesc. :) Frumos ai descris prima întâlnire a Firuței cu marea :)

Am citit cu deosebită plăcere și aștept, aștept...

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mihaela, după furtună de obicei iese soarele. Şi s-ar putea să fie şi mai strălucitor decât înainte.

Mulţumesc pentru tipul dăruit acestul destin.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Ei, așa da! A mai apărut o rază de soare în viața Firuței! Să dea Domnul să fie cu noroc!

[Sofia Sincă]

Mulţumesc pentru aprecieri, Gabi. Surprinzi mereu cu chestiunile de fond pe care le analizezi. Siropul nu ar fi conform cu titlul romanului, draga mea prietenă. Şi... vreau să-ţi spun, că din păcate, nu am născocit acţiunea. Ea s-a întâmplat cândva, întocmai cum am povestit-o. Eu doar i-am dat formă. Te mai aştept, ca să-ţi mai fur câte o impresie.

Gabriela Grădinariu a spus :

Îmi place că nu îsiropezi prăjitura prea tare, deși după atâta amar... Aștept să văd ce mai născocește mintea ta frumoasă.

[Sofia Sincă]

Draga mea Corina, mă bucur că ţi-a plăcut întâlnirea Firuţei cu marea. Tu locatara ei eşti cea mai în măsură să apreciezi. Eu am scris din amintiri, de când am văzut prima dată marea, în Constanţa. Reţin şi acum cât de mult m-a impresionat. Tu te poţi bucura în fiecare zi de ea. Mi-o mai dai şi mie câte odată la telefon. Ştii tu... În ceea ce privesc intuiţiile tale, s-ar putea să nu greşeşti :)))

pup

Corina Militaru a spus :

Îmi place hotărârea Firuței. Nu stă pe gânduri când este ceva ce se poate face. Nu neglijează nicio posibilă soluție pentru a-și recăpăta fiica. Apariția lui Virgil în viața ei îmi dă mari speranțe. Îl simt sincer și cred că-i va fi de mare ajutor. Sper să nu greșesc. :) Frumos ai descris prima întâlnire a Firuței cu marea :)

Am citit cu deosebită plăcere și aștept, aștept...

Cu drag,

[Emil Dumitru]

Ei, da, emotionant fragment... dar fara o mica carcoteala nu scapi:
,,Valurilor cântau o simfonie divină, aceeaşi de milioane de ani,"

[Tudor Cicu]

O poveste de viață și despre viață. (Am locuit , în gazdă, pe lângă faimoasa INTEGRATA C-ța. În cartierul acela aveam o cunoștință; soțul verișoarei bune, ca maistru textilist, la Integrata.  Și locurile descrise la mare îmi sunt cunoscute, descrise în cele două romane ale mele: „Iarba de mare” și „Fata cu smochine”). Îmi place atmosfera cu aura ei ardelenească din dialoguri și evenimente. Sunt firești și au oarece famec pentru construcția romanului. Să vedem! Un firesc care poate răsturna previziunile. Așteptăm.

[Sofia Sincă]

Nu e nimic de așteptat, Tudor Cicu. Romanul a fost scris, dar nepublicat. Nu l-am crezut niciodată destul de bun pentru a merita să fie publicat. Nu mai revin asupra lui. Între timp exersez critica. Îmi place mai mult decât beletristica.

Da, este, O poveste de viață și despre viață.

Integrata este inclusă fictiv. Romanul are partea lui de ficțiune, ca orice roman.

Sofy, cu mulțumite pentru că ai trecut pe aici.

Tudor Cicu a spus :

O poveste de viață și despre viață. (Am locuit , în gazdă, pe lângă faimoasa INTEGRATA C-ța. În cartierul acela aveam o cunoștință; soțul verișoarei bune, ca maistru textilist, la Integrata.  Și locurile descrise la mare îmi sunt cunoscute, descrise în cele două romane ale mele: „Iarba de mare” și „Fata cu smochine”). Îmi place atmosfera cu aura ei ardelenească din dialoguri și evenimente. Sunt firești și au oarece famec pentru construcția romanului. Să vedem! Un firesc care poate răsturna previziunile. Așteptăm.

[Nikol MerBreM]

Mi-a plăcut imaginea "puzzle în mișcare "!