După cum mulți dintre dumneavoastră deja știți, regretatul scriitor Ion Lazãr da Coza a scris, pe lângă poezie și proză scurtă, și un roman – „La umbra Vezuviului – „cu un acut accent de unicitate în literatura română contemporană, prin modul de tratare a unui subiect nu chiar la îndemâna oricui, prin multitudinea de detalii și de nume legate de perioada istorică de la începutul primului mileniu creștin”, așa cum remarca scriitorul și criticul literar Emilian Marcu în prestigioasa revistă ieșeană „Convorbiri literare”. Redăm, mai jos, un mic fragment, cu un puternic impact emoțional, pentru cititor:

    Târgul de sclavi (fragment)
     © Ion Lazãr da Coza
     

      – Hei, ridică-ţi gluga de pe ochi şi uită-te pe unde mergi, matroană!

      Înmărmurită, Saphira privi în jurul său. Odată cu reproşul, îi năvăli în timpane o cascadă asurzitoare de murmure, strigăte, vociferări. Se trezi împinsă încoace şi încolo, ca o meduză năucă, purtată de valuri. Zarva şi mirosul ar fi ajutat-o să îşi dea seama unde se afla, chiar dacă ar fi fost oarbă. Ceea ce o sperie şi mai rău era întrebarea ce-i cutremură întreaga fiinţă: „Ce caut eu în port?” Ca un ecou întârziat, o izbi şi acel apelativ care-i sună greu şi acuzator în urechi – matroană – rostit, cu vocea asprită de vântul sărat al talazurilor, de către hamalul vlăguit pe care-l tamponă fără să vrea. Primul impuls a fost să o ia la fugă şi să se cuibărească lângă plodul ei, Teodoros, dar un gând, ca o revelaţie divină, o ţintui: „Oare Domnul meu câţi talanţi mi-a dat? Nu sunt eu obligată să-i înmulţesc darul şi să-i dau partea înapoi?” Găsind răspunsul, deveni deodată negustoreasă şi începu să păşească neşovăitor printre marinarii cu mersul greoi, printre comercianţii febrili, printre sutele de salahori şi de gură-cască. Nu o interesa cheresteaua de cedru din codrii Libanului, nici peştii marinaţi din buduroaiele îngreunate de miros apăsător sau fructele de mare cu viaţă în ele, nici baloturile de mătase fină din Orient şi nici bijuteriile din cel mai curat aur, bine ferecate în cufere placate cu alamă groasă. Ţinta ei grăbită era târgul de sclavi. Mulţi imigranţi îi săreau în cale, oferindu-şi serviciile. Dar ea nu căuta muncitori sezonieri. Aceştia nu erau fideli şi supuşi stăpânului. Sfârşeau prin a cere bani cât mai mulţi, condiţii lejere de muncă şi un trai răsfăţat, oricât de flămânzi s-ar fi arătat la început. Apoi mai exista şi inconvenientul de a nu cunoaşte limba. Cu simţul ei mercantil, pe care n-ar fi ştiut că-l are şi de care s-ar fi dezis din vârful buzelor acum, văzuse în râpa de lângă vie pământ bun pentru cărămizi uscate la soare; mai socoti că, pe suprafaţa căpătată, ar fi intrat încă o duzină bună de butaşi de viţă; plănuia să înmulţească stupii, aşa că nişte braţe puternice, harnice, servile, aveau cum face bani pe tot parcursul anului. Îşi simţea inima strângându-se în piept când se vedea cântărind, ca pe orice marfă, acele fiinţe nefericite. Dacă ar fi avut putere, le-ar fi eliberat pe toate, le-ar fi dat un adăpost şi-un colţ luminos de lume fiecăreia în parte. Mâhnirea şi-o alungă la gândul că ele vor fi mai aproape de tronul de lumină după cea de-a doua venire a Domnului Iubirii. Licitaţiile lâncezeau. Cumpărători puţini şi plictisiţi. Marfă pe alese, la preţuri cuminţi. Tocmai asta o puse în încurcătură pe Saphira: „Oare ce-ar trebui nevoilor mele?” Grea întrebare.

       – Cumpără, jupâneasă, acest eunuc! E puternic, docil şi harnic!... Ridică-te, vită! porunci negustorul, lovind cu ciomagul creştetul lucios al sclavului.

       Saphira tresări îndoit. O dată la auzul cuvântului „jupâneasă”. Ca şi apelativul de mai înainte, cel răstit, al hamalului, şi acesta i se păru acuzator, neadevărat. Încă nu se deprinsese cu noul ei statut social. Avea senzaţia că e o impostoare şi că, în orice moment, putea să vină cineva care îi ştia secretul şi să o demaşte în mijlocul pieţei publice, fiind astfel supusă, fără drept de judecată, lapidării. În al doilea rând, zgomotul produs de capul bietului sclav şi rânjetul satisfăcut de pe chipul de satir al negustorului o răvăşiră. „De ce atâta răutate inutilă?” Îi zâmbi încurajator sclavului ce o privea rugător pe sub sprâncenele pârlite, însă ţuguie buzele a hotărâre de nezdruncinat.

       – E ceva mai slab fiindcă abia a ieşit din ergastulum… Dar n-a făcut nimic rău! se grăbi negustorul să adauge, realizând că a pus problema greşit. A fost acuzat pe nedrept că ar fi furat o coajă mică de pită din cuptor. Jur pe geniul tatălui meu că-i adevărat!...

      – Am venit doar să arunc o privire. Nu cred că voi cumpăra vreodată oameni…

      – Îl las ieftin, stăpâna mea!

      Clătinând capul, Saphira înaintă fără tragere de inimă, ba ar fi dat şi un bănuţ din punga ei atât de strânsă la gură ca să scape neîntârziat din locul acela presărat cu praf din tartar. Satirul îşi lovi încă o dată sclavul, de parcă el ar fi fost vinovat că tranzacţia nu a avut loc. De data aceasta, coastele îi sunară cu ecou, nu capul. Cât cea mai scurtă străfulgerare de gând, Saphira avu intenţia să se oprească şi să scoată banii şi chiar asta ar fi făcut dacă la nici doi paşi mai încolo nu ar fi zărit ceva care-i tăie puterile: rezemat de nişte vase dogite, ghemuit, un sclav costeliv ţinea parcă sub aripa sa ocrotitoare pe femeia lui; la pieptul acesteia, îngenuncheat, un copilaş de vreo trei anişori încerca să stoarcă şi ultima picătură de lapte din ţâţele aplatizate. Grija de a avea asigurată o minimă hrană pentru odorul ei, cu riscul de a cădea secătuită sub urgia fiecărei zile, o determinase pe mamă să nu-şi înţarce puiul. Dincolo de scena aceasta care o înduioşase atât de mult pe Saphira, încât laptele din sânii ei începu să-i curgă singur, o lacrimă i se desprinse printre pleoapele întredeschise: „Oare tot atât de mult a suferit şi Pruncul pe drumul Egiptului?” Dar oricât de intense ar fi fost trăirile acelor clipe, precum o libelulă ce-şi schimbă cu iuţeală direcţia de zbor, la fel şi Saphira reuşi să-şi schimbe starea de spirit înainte ca străjerul celor trei să-şi întoarcă privirea spre ea ca spre o eventuală clientă interesată de marfa lui. Aparent indiferentă, se apropie de sclav, îl cercetă cu piciorul ca pe un stârv uitat de reflux pe ţărmul mării şi căută să treacă mai departe. Calea îi fu tăiată de un rânjet binevoitor:

      – Doar nu vrei să ignori bunurile scoase la vânzare de puternicul Marcus Quintus Catilina?

      Cu ceva timp în urmă, acest nume, pomenit aici cu emfază, ar fi dat oricui fiori aspri. Acum el stârnea doar zâmbete de complezenţă. Şi chiar o astfel de sclipire încolţi în ochii plecaţi ai Saphirei.

      – Spune tu, spune un preţ pentru aceşti aducători de prosperitate în casa omului!

      Saphira arătă de două ori degetele de la o mână, ceea ce însemna zece aurei, dar şi faptul că negocia doar pentru sclav, femeia, mai ales că avea prunc, fiind socotită o povară. Exasperat, negustorul căzu, teatral, cu fruntea pe sandalele clientei lui, lamentându-se cu voce tare:

      – Oh, Mercur, de ce m-ai părăsit în momentele astea!?... Tu, bunule Uranus, loveşte-ţi sclavul, pe preacinstitul şi umilul Plaedus, cu un fulger aprig! Fă-l pulbere şi cenuşă! Acum! Hai, ce mai aştepţi!? continua negustorul să implore Empireul. O mie şi o sută de bice îmi vor sfâşia pielea de pe biata mea spinare de-o să mă-ntorc doar cu atâţia bani pentru aşa marfă nemaivăzută!

      Dacă nu ar fi văzut lacrimi curgând şuvoi pe obrajii negustorului Plaedus, Saphira ar fi crezut că totul e prefăcătorie, că totul face parte din arsenalul de care se folosesc vânzătorii. Cum în jurul lor se adunaseră o mulţime de pierde-vară, iar Plaedus continua să oscileze între imprecaţie şi rugă, Saphira mai ridică timid şi discret un deget.

      – Nu, stăpâna mea! Nu, binefăcătoarea mea! Nu şi nu!... Dacă ar fi ai mei, i-aş elibera în clipa aceasta, decât să fie atât de puţin apreciaţi, ori i-aş omorî pe dată – zeilor, îmi sunteţi martori! – să nu mai trăiască, sărmanii, cu ruşinea ce a dat peste ei!

      Copleşită de spectacol şi de atenţia ce i se acorda, Saphira mai ridică două degete. Of, ar fi dat toată punga, numai să scape din acel loc atât de străin sufletului său.

      – Nu doar atât, salvatoarea mea! Ţipă în aer, mimând disperarea, Plaedus. Uite, mai ridică de două ori toate degetele de la această mână sacră şi jur pe manii, larii şi penaţii casei mele, chiar de voi bea din râul Lethe, că numele tău… Spune-mi cum te cheamă, ocrotitoarea căminului meu.

      – Marta Baetania, şopti Saphira numele ei de creştină.

      – Cum ziceam, pot să uit pe mama care m-a alăptat, pe tata care m-a crescut, dar acest nume divin – Marta – şi pe tine, salvatoarea copiilor mei, nu mi le vor şterge din memorie toate apele străbătute de luntrea lui Charon!

      – Încă cinci! interveni din mulţime un ins rotofei, plin de importanţă.

      Plaedus ignoră noua ofertă, venită din mulţime, ca fiind neserioasă, şi continuă să pupe degetele Saphirei ce se încăpăţânau să rămână strânse în palmă.

      – Încă cinci aurei, peste cei treisprezece oferiţi de matroană! se auzi din nou propunerea.

      Lovit parcă de apoplexie, Plaedus căzu în praful murdar al târgului de sclavi, cu faţa în sus. Ochii lui vărsau lacrimi şi mai multe. Acestea se prelungeau pe tâmple, contopindu-se cu broboanele de sudoare, şi se pierdeau în părul înspicat:

      – Sunt ruşinea ruşinii tatălui meu! Ochi-mi blestemaţi, cât vor mai fi zei în Empireu, nu vor mai vedea decât piatra drumului! zise într-un târziu Plaedus.

       Acoperindu-şi pleoapele, căută să se ridice, bătrânicios, în picioare. Ajuns cu fruntea-n soare, se lăsă clătinat de briză ca de cele mai mari furtuni ce l-ar fi putut lovi vreodată. Bâjbâind ca orbii, porni spre cel ce făcuse ultima ofertă:

      – Cinci aurei, zici?

      – Şase… plusă încet Saphira.

      – Încă trei!

      Plaedus îl trase pe muşteriul dolofan deoparte şi-i şopti:

      – Eşti nebun, vecine?

      – Ai auzit cum o cheamă? E creştină! Ei au un fel de milă pentru oropsiţi…

      – E ofensatoare la adresa vestitului Plaedus această neînsemnată sumă, dar o primesc! izbucni magistral vânzătorul în rolul său de mare lezat, depărtându-se de potenţialul cumpărător: O primesc, chiar dacă din punga mea trebuie să completez până la douăzeci şi cinci…

      – Patru… murmură Saphira, dureros.

      – Şi crezi că aşa a reuşit Plaedus să-şi spele cu ceva onoarea!? întrebă retoric acesta, ignorând ultima propunere.

      Saphira îşi lăsă şi mai mult privirea în pământ, de parcă ea şi numai ea ar fi fost de vină pentru toate necazurile negustorului de sclavi.

      – Jupâne, hai să nu mai pierdem timpul nostru atât de preţios: şase!

      – Şase, zici?... Să-i lăsăm preamilostivei matroane o clipă de gândire. Nutresc părerea că la ea, sclavii aceştia, pe care-i iubesc nespus, vor găsi îndurare din belşug…

      Cert este că Saphira era hotărâtă să nu mai pluseze. Şi aşa douăzeci şi trei de aurei fuseseră peste tot ce ar fi încăput în cel mai negru coşmar al său, darămite încă două monede grele. Clătinând capul, făcu un pas înapoi. Rivalul ei se apropie de marfa disputată, dar neachitată însă, şi începu să o studieze cu atenţie ca să vadă cumva dacă merită banii daţi. Cu bastonul din viţă de vie, depărtă coapsele sclavei, mârâind de plăcere. Când Plaedus dădu să deschidă gura, Saphira clătină iarăşi din cap, făcând încă un pas îndărăt. Luat la subsuoară de libidinosul acela durduliu, copilaşul începu să plângă. Molfăindu-şi pofticios limba şi fremătându-şi nările a profanare, acesta studie cu nesaţ anusul micuţului. Ba chiar salivă abundent pe degetul arătător şi-l trecu peste orificiu încreţit, maroniu, masând sfincterul. Privirea Saphirei se întunecă precum se întunecă pământul când cade peste el cea mai lungă eclipsă totală de soare. Se vedea tot într-o piaţă, dar necunoscută ei, probabil în Betleem, tot în mijlocul unei mulţimi ce încerca să o lapideze, dar nu cu pietre, ci cu bulgări de jar şi cu boţuri de răşină aprinsă: „N-ai fost în stare să-L salvezi!” îi reproşa mulţimea disperată şi furioasă.

      – Bine… bine... Plus trei denarii. Nimic mai mult!

      – Dacă ai fi fost bărbat, aş fi luat această ofertă drept ofensă, dar aşa… Hai să fie zece denarii!

      Saphira clătină a neputinţă din cap. Văzându-i reacţia, grăsanul duse copilaşul în dreptul ochilor săi şi îi linse guriţa prelung, lăsând urme băloase pe faţa gingaşă, arsă de soare. Oripilată până în străfundul sufletului, Saphira îl binecuvântă din priviri pe copilaş şi trecu în rândul doi al celor ce asistau la această scenă, gata să o ia la fugă în orice moment, jurând în sine să nu mai calce în viaţa ei într-un târg de sclavi.

      – Hai, oferă cineva mai mult!? Tu, poate!

      – Cu banii ăştia cumpăr doi gladiatori! răspunse cel interpelat, stârnind hohote de râs.

      – Nici unghia unui missus nu poţi cumpăra cu amărâţii ăştia de bani! persiflă Plaedus. Apropiindu-se apoi de Saphira, o prinse de braţ şi o trase în arenă, şoptindu-i: Mai dă tu, sfântă matroană, cinci denarii şi ţi-i dau ţie!

      – Mi-e imposibil!

      – Dă-mi acum şi cei trei denarii, iar peste două săptămâni mai vii cu zece! …Dobânda, ce vrei?

      – Hă-hă-hă! Hi-hi-hi! A rămas jupâneasa fără grai sau fără compasiune?! rânji gâlma libidinoasă, lingând apăsat scrotul bietului copil. Ia de colea banii… Pfuui!... Mi-am uitat punga acasă. Aşteaptă-mă aici. Rămâne cum am stabilit – douăzeci şi patru de aurei!

      – Nu, nu, nu şi iarăşi nu!... Azi sunt părăsit de zei! Stăpânul mă aşteaptă de două ceasuri cu cel puţin douăzeci şi cinci de aurei, iar el ce-mi face?

      Odată cu plecarea bondocului se retrase şi restul de privitori ca şi cum împăratul şi-ar fi terminat un discurs fad. O milă nesfârşită o ţinea pe Saphira locului. Sclavul, capul acelei familii, stătea ghemuit, înfigându-şi a neputinţă unghiile noduroase în pulpele slabe. Femeia îşi recuperase copilul şi acum îl ţinea la piept, căutând să-i alunge spaima. Preocupat şi nerăbdător, Plaedus privea des la soare, căinându-se cât de repede trece timpul şi câtă bătaie o să ia de la stăpânul său fiindcă întârzia.

      – Nu! Chiar că nu mai pot aştepta. Întrupare a zeiţei Juno pe pământ, soră a zeiţei Vesta, slujitoare a celui mai milostiv zeu, în tine văd ocrotitoarea acestei năpăstuite familii! Pune în palma nefericitului Plaedus douăzeci şi trei de aurei şi cinci denarii, preţul pe care mi l-ai oferit ultima oară, şi mergem la pretor să facem actele de proprietate.

      – Treisprezece aurei. Acesta e preţul la care am ajuns noi doi, adineauri.

      – Cum!?...

      – În jur nu mai văd niciun cumpărător.

      Plaedus ar fi reînceput circul, dar spectatorii lui, placizi, s-au aciuat de mult la umbră, iar Saphira, ispititor, vântura în mâini monedele strălucitoare.

      – Am o mică, mică rugăminte, stăpâna mea: în acte să trecem doar zece aurei.

      – Numai dacă tu, preacinstitule Plaedus, plăteşti taxele.

 

Vizualizări: 40

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cutremurator acest fragment! Cat de real pare totul. Ioane, esti cu adevarat scriitor! :(

Scena redată (din roman) este cea în care părinții lui Puerum (puiul de sclav, care va „ghida” drumul vieții lui Teodoros, fiul adoptiv al Saphirei), devin „proprietatea” Saphirei ca urmare a tranzacției făcute în târgul de sclavi. Narațiunea romanului e proiecţia unei poveşti pe traiectul istoric al imperiului roman despre iubire, credinţă şi respect, despre speranţă şi profunzime, şi, nu în ultimul rând, despre bunătate, este (în viziunea lectorului) forţa cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat şi fabulos. Și am scris despre asta o cronică publicată în revista ARGEȘ. Cititorul acestui roman deosebit, trebuie să știe că povestea imaginată de scriitor se încheagă într-o construcţie artistică unitară şi consecventă, încercând să dea o ipoteză de înţelegere multor labirinturi impenetrabile aflate în mituri care oglindesc doar înţelesuri biblice. Și uimesc, pe tot parcursul lecturii romanului, virtuozităţile scriitoriceşti ale lui Ion Lazăr da Coza de a induce firesc cititorului convingerea că acţiunea localizată în vremuri memorabile şi locuri exotice, prin depărtarea în timp şi spaţiu, se desfăşoară chiar sub ochii noştri. Alerta epicului, alcătuit din întâmplări dramatice cu scurgeri repezi şi neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Prin credinţă, Saphira (cea care își face apariția în târgul de sclavi) are puterea umană de a învinge răul şi nu doar de a-l îndura. Scena e lămuritoare cu privire la dorința Saphirei de a-i asigura fiului infirm Teodoros, un suport călăuzitor în viață, acesta cunoscând o deplină deschidere din partea Saphirei în cunoaşterea unor lumi fascinante alături de Puerum, fiul unui sclav, Veridicitatea scenelor descrise în roman, puterea epică cu care sunt descrise, îl fac pe cititor să „asiste în direct” la derularea aproape cinematografică a narațiunii care se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forţă.

 

Am recitit acest fragment și sunt cuprinsă de aceeași tulburare fascinantă prin acțiunea momentului, timpului și modului în care își are locul. O lume îndepărtată de noi, crudă, de neimaginat, dar născută din mult studiu a autorului și scris atât de real. Mâna sigură a lui Ion Lazăr da Coza ne introduce în Imperiul Roman, în perioada ivirii creștinismului, cu preocupările, obligațiile și satisfacțiile personajelor.
Acest fragment reprezintă doar o mică parte din ceea ce ne pune pe tapet romanul, un act îngrozitor: oameni vânzând oameni. Dar modul în care este scris este monumental: el te face să fii acolo, să simți ceea ce a dorit el sau ce a simțit el când a scris, prin personajele sale, să trăiești clipe de neuitat. Să fii în același timp și în pielea sclavului, dar și a vânzătorului și mai ales să te transpui în pielea în Saphirei, unul dintre personajele principale ale romanului.
Nu este singurul fragment impresionant. Mai sunt și altele teribil de impresionante, de fapt tot romanul. L-am citit, cu aviditate, când am pus mâna pe el, în câteva ore. Și am rămas pentru o vreme dominată de acțiune, dar mai ales de modul narativ. Am descoperit un Ion Lazăr da Coza total diferit aici, un scriitor cu mână descătușată de orice bariere, căruia îi este lesne să aștearnă prin cuvinte tot ce dorește, chiar scene indecente fără a stârni altceva decât fascinație.
Sunt cuprinsă de aceleași
admirații pe care le-am simțit prima dată, atât de vii după lectură.

Sofi

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 47 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 48 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 48 minute în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog E noapte în mine... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 50 minute în urmă
Utilizatorului Marginean Liliana îi place postarea pe blog dar a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 2 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un lan de trestii înfloreşte... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Camelia Ardelean
cu 2 ore în urmă
Lui Marginean Liliana i-a plăcut discuţia Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă tem a utilizatorului Blăjan Ovidiu
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog la plug a utilizatorului Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dar a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 3 ore în urmă
Lui Vasile Grozav i-a plăcut discuţia Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În Epoca Luminilor difuze a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog erudiție a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tramvaiul de lângă casă a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ritual a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În Epoca Luminilor difuze a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tramvaiul de lângă casă a utilizatorului Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Baladă de voievod a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog Baladă de voievod a lui gabriel cristea
cu 5 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor