Străinul

[Mihaela Suciu]

             Lumini, mașini, oameni! În acea seară, toate se contopeau feeric în văzul lumii, doar frigul din umbră se strecura tiptil dând târcoale în jurul băncii pe care se așezase tânăra. Înghețate, cu strângeri ușoare, cizmele o atenționau, din când în când, că e cazul să se ridice. ,,De ce să plec? Cine mă așteaptă acasă? Mai stau un pic, doar un pic.” Tot amâna momentul, deoarece nu se mai sătura să privească forfota intersecției; mașini nervoase se opreau scrâșnind la semafor, pietonii traversau rapid zebra savanei rutiere măsurându-și mersul în ritmul acustic al orbilor și se grăbeau, nevoie mare, să prindă ultimele oferte de sărbători. Nici nu se schimba bine roșul în verde și deja, forțând galbenul, motoarele porneau în trombă. Învățase pe de rost timpii de așteptare și pornire, iar schimbarea celor trei culori, era după comanda gândului ei: ,,Stop!” ,,Așteptați!” ,,Start!” –  un joc închipuit, care o distra nespus, mai ales că unii șoferi erau amendați pe loc, evident virtual, pentru diverse: ăla că vorbește la telefon, ăla că n-a acordat prioritate, ăla că nu s-a încadrat corect și-a tăiat calea... Șoferițele n-o interesau, efectiv mintea ei ignora orice femeie.

         Pe trotuare, cumpărătorii se încolonaseră pe două linii de transport în comun, un șir dus și unul întors, ca niște furnici hămesite, gata să ia cu asalt tot ce nimeresc în cale. Deasupra bulevardului central, multitudine de ornamente diferite, multicolore, legate prin ghirlande, se împleteau cu luminile palide cerești formând un acoperământ fastuos ce se prăvălea copleșitor de sclipitor, înveselind fețele trecătorilor-cercetași. În fața ei, dincolo de geamurile cristaline ale cofetăriei de lux, consumatori de dulciuri, taclale, se lăfăiau ca niște nababi în discuții optimiste. Nu se auzeau, dar ea își putea închipui din gesturile lor subiectele abordate. Ar fi mers să comande ceva dulce, însiropat, dar nu-i ieșea socoteala banilor chenzinei! ,,Și până îi vine următoarea plată, și singură, singurică... mai că... nu, nici nu merită efortul financiar, chiar de-i mic, fiecare bănuț e important!” Înghiți în sec! O firmă de electronice clipi cu tâlc, iar privirea tinerei, avidă de nou, se lipi de silueta neagră, elegantă, conturată în tușe groase de luminozitatea orbitoare a steluțelor așezate de jur împrejur. Uoau!

         Din afară, analizând, se putea observa că în toată viermuiala străzii, un du-te-vino continuu, existau doar două entități statice care se tatonau reciproc, în tăcere: un el și-o ea.

         Încântată de ceea ce tocmai zărise, scenariile se derulau cu imaginația debordantă a oricărei tinere având vârsta ei, în fapt o visătoare, un vulcan hormonal încărcat de emoții gata să explodeze. Și cum călătorea haihui cu gândul, o voce masculină i se prăvăli drept în creștet ca o găleata cu apă rece: ,,Îți place! Spune că-ți place!”. Surprinsă asupra faptului, roșul cizmulițelor erupse îmbujorând-o, iar pecetea tăcerii se lipi pe buze chiar dacă recunoscuse glasul. Șeful ei, înclinându-se respectuos, se așeză pe bancă și chicotind de năstrușnicul gest inopinat insistă în grai înducit: ,,Îți plașiii?” (Știa că dânsul, de fel moldovean, vorbea literar, ca orice om cu studii superioare, dar o tachina pentru accentul ardelenesc.) ,,Hai, recunoaște!” se predă șeful, ca o ultimă încercare de convingere și ea-i răspunse neutru și prompt: ,,Nu-mi permit!” Parcă atât așteptase și dumnealui porni pledoaria: ,,Domnișoară, de ce să nu ai ceea ce-ți dorești? Ești tânără, iubește și trăiește clipa, timpul zboară! Crezi că la vârsta mea, când o să ajungi, mai poți trăi exuberanța? Azi, tot tineretul e pe fugă, nu stă să cugete. Dacă nu-l iei tu, îl ia altă persoană și gata, o să-ți pară rău și regrete gârlă, și...”

         Nu-i mai urmărea vorbele! Ca o străfulgerare, două coloane lungi și albe zvâcniră în aer, în ritmul dansului ,,Fecioreasca”, mâinile în tandem pocniră degetele, palmele și apoi cizmele negre lustruite, picioarele forfecară înalt, artistic. Mușchii frumos arcuiți o ispiteau, însă poalele cămășii (strânsă cu-un brâu lat din piele, pe mijloc) se rotiră năucitor de repede luându-i glasul și până să se dezmeticească, alta a fost mai iute: ,,Zi, bădiță, zi!” și l-a-nhățat. Ceea ce-a urmat, a fost în sufletul ei de copilă așezată, cuminte, doar noapte, nu și zi! Crezuse că se va vindeca de toată durerea ce-o frământa îndepărtându-se de casă, prin plecarea în altă localitate, poate era prea devreme, poate merita ceva mai bun, poate...

         Indecisă de acel ,,poate” se lăsă în voia brațului ce-i înconjura umerii, în gestul ocrotitor și prietenesc, în timp ce în cap încă îi mai răsuna: ,,Îl ia altă persoană și gata...” Bătrânul economist, văzând-o dintr-odată deprimată, fără ai cere părerea, concluzionă bătând-o încurajator pe omoplat: ,,Nu-ți face griji, rezolv eu, bărbătește!” și-i clipi șmecherește c-un ochi, asemeni unui tânăr pus pe șotii, iar ea, în loc să se opună, înfruntă hotărâtă destinul: ,,De ce, nu? Nu merit? Ba, merit!” și scoase vocal ,,Meeerit!”, iar acel ,,e” prelungit se translată în ,,ă” printr-un joc bizar de cuvinte și ieși ,,Măăărit”, iar într-o sclipire de moment apăru asocierea: ,,Mă mărit?!” O pufni râsul, când dibui hilarul formelor și înțelesul total diferit al cuvintelor. Se rușină de ieșirea necontrolată, dar își veni repede în fire. Era singură, iar ceilalți trecători își vedeau de ale lor.

         Din taxiul oprit în fața ei, a sărit nea Grig (după cum îl apelau cei tineri pe șef), nesperat de sprințar pentru vârsta lui, îi prinse cotul și deschizând portiera din spate o împinse ușurel înăuntru, cu vorbe ce nu acceptau nici cel mai mic refuz: ,,Am rezolvat, timido! Urcă și bucură-te! Ai o săptămână de concediu, restul discutăm la serviciu, când vei reveni. Am plătit eu cursa!”

          Mașina zvâcni ca o mânză, iar ea se lăsă furată din mers pe șaua timpului și parcă trăia povestea din ,,Răpirea sabinelor”. În aplauzele îngerilor, poleială de fulgi începu a cerne din văzduh, ca la o nuntă împărătească. Prima ninsoare! În urma cailor-putere se răsuceau văluri alburii și motorul sfornăia, și inima ei o luă la trap învăluită fiind de parfumul puternic masculin. Stăteau alături, umăr la umăr, pe aceeași banchetă. O, și ce exotic nume avea! Închise ochii respirând ușor și conștient; inspiră lung prima silabă în gând și expiră a doua silabă lent, parcă a regret că trebuie să-i dea drumul. Repetă acest joc de mai multe ori.

         Din reverie, o trezi șoferul, amintindu-i c-a ajuns la destinație. Privi prin geamul taxiului spre blocul său cu nucul în post, la datorie. Văzu la etaj o perdea mișcându-se, posibil că tanti Niculina era și ea ,,de gardă” la ,,observator”, mulțumi șoferului și coborî luându-și inima-n dinți. ,,Acum ori niciodată!” Spatele i se îndreptă ca la o ardeleancă ocoșă ce era și cu noua cucerire la braț, defilă în pași mărunți și șolduri unduitoare, ca un fotomodel pe podium, până la ușa blocului, iar de acolo o luă la fugă pe scări, să nu dea nas în nas cu vecinele; atât îi mai trebuia și... Intră gâfâind în casă, răvășită de gânduri nebunatice, hlizindu-se în sinele său, ca de-o năzbâtie.

         Hîîî... Na, poznă! Maică-sa sta proptită în fața sa, cam într-o rână! Îmbrăcată în costumul popular, cu mâna în șold, începu turuiala: ,,Tulai, Domne! Ni la ie! Dară așe învățatu-te-am? Iee, tăt nainte, tăt nainte, precom... Ioi! Tuuu, fată, tu! Fain îi! No așe, pricopsitu-te-ai!” Închise ușa de la intrare și din simț estetic, îndreptă tabloul mamei vorbindu-i cu ochii: ,,Tu, mică, sunt așe fericeee... Mno, dar îs prostă!” și-o zbughi spre sufragerie lăsându-se în voia sorții: ,,Fie ce-o fi!” Și cum se lăsase moale, pe spate, cu ,,străinul” deasupra, pe canapeaua nestrânsă cu zilele, să n-o hârbuiască, se felicită în gând că odată cu venirea frigului, își mutase locul de dormit în sufragerie, fiindcă o întâmpină un aer călduț. Canapeaua era larg-primitoare, numai bună de-o zbenguială.

         El mut, mut! Ea – prinsă în jocul ,,fetița cu păpușă”; îmbrățișat, mângâiat... Atingeri! În șoaptă, rostea numele lui și-l alinta: ,,Hani” – dulce ca mierea, iar când deschidea brațele ca să-l privească mai bine, se umplea golul dintre ei cu aroma piersicilor în pârg. Ce nostime erau tresărind speriate de tobele inimii! Cum să tulburi clipa? Ssst! Oare ce-i trece prin minte acum când zâmbește tavanului?

          Lăfăindu-se de-a latul patului, încălțată, îmbrăcată, sedată de endorfime, ea organiza fastuos parcursul celor șapte zile libere, care în fapt, se putea concretiza în doar câteva ore bune. Mental își contura emoțional proiecte de viitor și timpul se dilata adăugând mereu amănunte, iar senzațiile se prelungeau încântător de senzuale. Intrase în nebunia asta, vrând-nevrând, ca-ntr-un perpetuum zbor circular, revenind cu idei care-de-mai-care. ,,Cu siguranță,  e cel mai frumos lucru care i se putea întâmpla și în niciun caz n-o să-i dea drumul!” După ce făcu câteva rotații ample deasupra magnificei săptămânii, alte detalii pragmatice au adus-o cu picioarele pe pământ: ,,Ziua ca ziua, dar e indicat să doarmă cu el în aceeași cameră? Unde să doarmă? În sufragerie, în dormitor?” și clopoțelul sună: ,,E bine, foooarte, dar acum ce faci?” A sărit precum un arc! ,,Fac un ceai!”

         Trimițând în direcția canapelei câteva bezele iubitoare din vârful buzelor, fâlfâi degetele (gir că va reveni) și apoi brațele (semn că zboară de bucurie), și se repezi cu telefonul mobil spre hol. În bucătărie, scotoci prin labirintul celor două emisfere cenușii, cercetă fiecare cotlon, neuron, axion, ce știe despre țara lui de origine – ,,Țara Soarelui Răsare” – ce-i drept, citise de două ori ,,Shogunul”; prima oară pentru acțiune și a doua oară pentru obiceiurile lor erotice, dar lumea asiatică evoluase și regretă că nu cunoaște prea multe. Clar, ea era din ,,Țara Soarelui Apune”, o novice! Clic și se lumină! ,,I-ar fi de folos, prietena ei virtuală, Anca, da, ea a terminat Informatica, e specialistă în butonat internetul, e o ,,Enciclopedie ambulantă”, e hazoasă și desigur poate să-i spună ce-și-cum... No-no, no! Anca-i în Londra, împarte ,,Feli de lămâie” zaharisiților de imperialiști, să nu le pice cu greață Brexitul... Bîîr! Frigu-i!” și zărind palica trimisă tocmai de la poalele muntelui ce-i ocrotise copilăria, uită de ceai și turnă lichidul cu arome prunatice într-un pahar mare, nepotrivit pentru spirtoase, dar dacă tot era sub nas, la îndemână, de ce nu?... Îl umplu ochi. Se uită la el cam chiorâș! Ce-i drept scăpase cam multă băutură, dar nu-i musai să-l bee tăt! Cu buze țuguiate a tras ușurel stratul superficial mărginit de șiragul cu mărgele. Grijulie să nu verse vreun strop, sorbi doar o guriță din licoare, fiindcă era prea tare. Trăznet! ,,Țîîîîîr!” Tresări! Soneria! ,,Sărut mâna, doamna Aneta! Poftiți!” zise fata, gândindu-se că vecina are să-i spună vreo doleanță.

         Văzând ușa deschisă la bucătărie și fiind invitată în casă, Aneta, țuști! Când se pomeni în mijlocul bucătăriei, era cam încurcată: ,,Cum să înceapă?” Pe masă, un bidon cu etichetă: ,,Apă Borsec” și paharul plin. Se gândi că n-ar strica să tragă de timp și bău paharul pe negândite, și pe nerăsuflate, se clătină, un picior (beteag de ceva ani) i-a cedat și a căzut pe-o parte. Mâna și covorul gros i-au atenuat impactul. Când o văzu așa, cu gura deschisă și ochii bulbucați, ieșiți ca la melc, derulând scenariul anchetei ce urma și pușcăria iminentă – c-ar fi omorât-o premeditat, fără să stea pe gânduri, fata acționă prompt: îi arse o palmă să scoale și morții, și-i tufli un ibric cu apă rece, drept în față. Doamna își reveni nesperat de repede, iar în locul unor vorbe neplăcute, cum te poți aștepta în acea situație, își exprimă mirarea: ,,Fată, da ce putere ai!!!” și ștergându-și cu mâneca apăraia adunată-n bărbie și apoi ochii, parcă i se ridică un văl și-și aminti scopul vizitei: ,,Știi, mi-a zis Niculina...”

         Cu zâmbetul întins pe față, precum linia ecuatorială, fericită c-a scăpat doar cu o sperietură și nu intrase pe mâna procurorului, în cercetări ce-ar fi întors-o pe toate fețele, mai ceva ca mumă-sa, eliberată de frică, fata preluă fără zăbavă ideea discuției începute de vecină – confidenta ad-hoc ce-i picase din cer – revărsând emoția acumulată și punându-i pe tavă noutatea: ,,Da, e japonez! Vă dați seama? Ja-po-nez! Da, da, unul veritabil... E suuuper! Dacă ați ști ce mult... Haideți, să-l vedeți!” Ajutând-o, cătinel-cătinel, drept spre sufragerie i-a purtat pașii. Cum doamna Aneta-trompeta nu văzuse în viața ei un asiatic în carne și oase, murea de curiozitate și deja se gândea: dacă dumnealui știe rusa și evident că știe, doar o zvârlitură de băț le desparte țările, o-ho-ho, ce conversații elevate o să poarte cu el și cum o să se mai laude în fața Niculinei, și cum... Când s-a deschis ușa, surpriza-surprizelor!

 –  Ăăă... ți-ai luat televizooor?

 

 

Regionalisme:

așe – așa

bee – bea

dară – dar

fain – frumos

ie – ea

iee – da

îs – sunt

mică – mămică

musai – obligatoriu

ni – uite

precom – precum

prostă – proastă

tăt – tot

[Tudor Cicu]

Procedura, după cum se vede, este de tip romantic. Eroina (după cum se succed planurile narațiunii) pare a relata fără uimire fapte petrecute în subconștient, dar le relatează cu naturalețe și chiar putem spune, cu acea indiferență a faptelor care intervin în viața eroinei (imaginația dinaintea jocului de culori a semaforului până la vitrina cu electronice a magazinului), supunând cititorul la „aluzii de mare bravadă” petrecute în noaptea imaginară a celor „șapte minute”. Asta cu șapte minute... (de la cele șapte minuni mult așteptate de cel care citește) și care îl dezamăgesc (ca pe Aneta, vecina) pe cititor. O să mi se spună că este de ajuns atmosfera în care se narează povestea ta. Eu cred că, seducător e stilul cu care trezești o curiozitate ce rămâne nesatisfăcută până și Anetei, vecina de bloc venită să vadă în „carne și oase” pe „străinul” plăsmuit de gura lumii. Seducător e și darul scrisului tău de a spulbera o asemenea bănuială.  Ai ceva de „iluzionist” în narare. Mi-a plăcut.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos! Dacă am stârnit curiozitatea și ai citit până la final, e bine, Tudore! Te-am ,,vrăjit”! Finalul e altul față de ceea ce ți-ai închipuit fiindcă am ,,mișcat din nas”. :) Poate îți aduci aminte de serialul ,,Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Acest text, e un serial din ,,Japonezul”, o colecție (în lucru) care îmi doresc să binedispună publicul cititor.

Tudor Cicu a spus :

Procedura, după cum se vede, este de tip romantic. Eroina (după cum se succed planurile narațiunii) pare a relata fără uimire fapte petrecute în subconștient, dar le relatează cu naturalețe și chiar putem spune, cu acea indiferență a faptelor care intervin în viața eroinei (imaginația dinaintea jocului de culori a semaforului până la vitrina cu electronice a magazinului), supunând cititorul la „aluzii de mare bravadă” petrecute în noaptea imaginară a celor „șapte minute”. Asta cu șapte minute... (de la cele șapte minuni mult așteptate de cel care citește) și care îl dezamăgesc (ca pe Aneta, vecina) pe cititor. O să mi se spună că este de ajuns atmosfera în care se narează povestea ta. Eu cred că, seducător e stilul cu care trezești o curiozitate ce rămâne nesatisfăcută până și Anetei, vecina de bloc venită să vadă în „carne și oase” pe „străinul” plăsmuit de gura lumii. Seducător e și darul scrisului tău de a spulbera o asemenea bănuială.  Ai ceva de „iluzionist” în narare. Mi-a plăcut.

[Sofia Sincă]

Curat surpriza surprizelor!

Început ca un text normal, domol, în care acțiunea se desfășoară în actualitate prin societatea de consum ce suntem, în viteza și aglomerația de pe șosele, cu interpretările reproșurilor de conștiință, ca de fiecare dată când ne cumpărăm ceva aproape inutil, textul se transformă într-un scheci. Numai bun de pus în scenă.

De fapt, pe tot parcursul lecturii am așteptat ceva... nu știu ce, dar ceva din stilul tău. Prea era cuminte narațiunea. Apoi, treptat, treptat s-a transformat în acel stil pe care-l cunosc: plin de umor, de regionalisme apetisante, de acțiuni sarcastice. Ca să ne surprinzi, exact cum ai dorit.

Am ați reproșa ceva: ,,Îți plașiii?” Eu sunt ardeleancă și nu am auzit acest, ”îți plașiii”. Sună mai mult moldovenesc. Poate ”îți plajee, tu?” La fel ca ”polonejii, chinejii, etc.”. Dar, eu sunt de pe la mijlocul Ardealului. Poate se zice pe undeva. Să-mi spui tu.

Și ai, un typo: soribi doar o guriță

În rest un text ca la carte, îngrijit, corect gramatical, pigmentat cu figuri de stil literale, bine alese, evident din gama temei.

Am citit cu multă plăcere și m-a binedispus!

Sofi

 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofi! Când l-am postat, m-am gândit la tine, prea erai bulversată de ,,criminala” din textul anterior. :) Ți-am promis că o să postez ceva așa cum te-am obișnuit și m-am ținut de cuvânt. Referitor  la ,,Îți plașiii?”, în mintea mea bătrânul economist era moldovean (e un episod din ,,Japonezul”, dar am schimbat numele personajelor, chiar și meseria lui nea Vasile, din contabil șef l-am făcut economist, tocmai fiindcă se știa ideea pe care am mers în ceilalți ,,japonezi”, de umor, de destindere și voiam un suspans că ce ne-am face dacă n-am râde?). E o lipsă a mea că n-am pus în temă cititorul și o să modific să se înțeleagă. Mulțumesc mult pentru comentariu, în special pentru modificările ce trebuie să le fac. Doar cu ajutorul cititorilor pot vedea impactul, lipsurile... Gândesc într-un fel și se poate înțelege altfel. E normal și ține de comunicare! Îmi plac toate comentariile, și cele de susținere, și cele de specializare în taina scrisului, și-mi doresc cititori care să plece cu zâmbete după ce citesc textele mele. Să ne surprindem în mod plăcut!

Sofia Sincă a spus :

Curat surpriza surprizelor!

Început ca un text normal, domol, în care acțiunea se desfășoară în actualitate prin societatea de consum ce suntem, în viteza și aglomerația de pe șosele, cu interpretările reproșurilor de conștiință, ca de fiecare dată când ne cumpărăm ceva aproape inutil, textul se transformă într-un scheci. Numai bun de pus în scenă.

De fapt, pe tot parcursul lecturii am așteptat ceva... nu știu ce, dar ceva din stilul tău. Prea era cuminte narațiunea. Apoi, treptat, treptat s-a transformat în acel stil pe care-l cunosc: plin de umor, de regionalisme apetisante, de acțiuni sarcastice. Ca să ne surprinzi, exact cum ai dorit.

Am ați reproșa ceva: ,,Îți plașiii?” Eu sunt ardeleancă și nu am auzit acest, ”îți plașiii”. Sună mai mult moldovenesc. Poate ”îți plajee, tu?” La fel ca ”polonejii, chinejii, etc.”. Dar, eu sunt de pe la mijlocul Ardealului. Poate se zice pe undeva. Să-mi spui tu.

Și ai, un typo: soribi doar o guriță

În rest un text ca la carte, îngrijit, corect gramatical, pigmentat cu figuri de stil literale, bine alese, evident din gama temei.

Am citit cu multă plăcere și m-a binedispus!

Sofi

 

[Pop Dorina]

Umorul, pe un plan ascendent, se îmbină excelent cu dorința de a scrie care te caracterizează. Am citit cu drag. Felicitări, dragă Mihaela!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Scriind sunt fericită, iar fericirea fără umor e ca patul fără amor. :) Te îmbrățișez cu drag!

Pop Dorina a spus :

Umorul, pe un plan ascendent, se îmbină excelent cu dorința de a scrie care te caracterizează. Am citit cu drag. Felicitări, dragă Mihaela!

[Olimpia Sava]

Doamna Mihaela, sunteti nemaipomenita! Mor de dragul scrisului dv. Va pretuiesc mult!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos! Sărbătorile să le întâmpinăm citindu-ne cu bucurie. Prețuire!

Olimpia Sava a spus :

Doamna Mihaela, sunteti nemaipomenita! Mor de dragul scrisului dv. Va pretuiesc mult!

[Giurgiu Silvia]

Nu te dezici niciodată, dragă Mihaela și bine faci! Stilul tău e numai al tău și fascinează mult! Am citit cu aceeași plăcere și te felicit din nou! Un an plin de inspirație și succese îți doresc! 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Silvia! Mă bucur nespus când sunt citită. 
Există în viața fiecăruia momente neplăcute, eu le-am depăşit scriind. Ca stil aduc zâmbet, e modul meu de-a lumina când în jurul nostru e atâta întuneric. Sper să fiu de folos!
Giurgiu Silvia a spus :

Nu te dezici niciodată, dragă Mihaela și bine faci! Stilul tău e numai al tău și fascinează mult! Am citit cu aceeași plăcere și te felicit din nou! Un an plin de inspirație și succese îți doresc! 

[Ion Lazăr da Coza]

cailor-putere 

La final ți-am tras o înjurătură. Sâc!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Ioane, dacă-i în japoneză... se lipește precum nuca! Sâc! :)) 

Ion Lazăr da Coza a spus :

cailor-putere 

La final ți-am tras o înjurătură. Sâc!

da Coza