Stelele visează

[Ada Nemescu]

            Era prea disperat să fie credibil!

             La fel ca Dorothy pe tărâmul fermecat, și-a dat seama că singura opțiune era să-și înfrângă temerile, să înfrunte problemele.

            După ce în cea mai mare parte a vieții dăduse importanță doar farmecului personal, ajutat desigur de calități fizice remarcabile, după ce se folosise de însăși familia lui ca de accesoriu prețios, crease un univers căruia i se închina. Dar viața este un bumerang!

             Într-o tăcere prefăcută, cordul său ticăia a viață, din pieptul său izvorând o apă cu iz pregnant de fericire, în sfârșit lacrimile se transformaseră în lacrimi, miracolul îi inunda ființa.

            Îi trebuiseră multe clipe să înțeleagă liniștea, să o despartă de vârtejul muzicii egoului său. Astfel a reușit să stoarcă o picătură amară de remușcare, amarul ce-i prelungise viețuirea. Salvarea lui ca om, acum, erau visele! Le așezase ca într-o constelație pe un cer iluzoriu. Visele, ca niște stele, unele păreau reale, altele abia se zăreau, altele purtau jenate colțurile tocite de așteptare.

             Cele mai multe însă mureau, erau vise călătoare, asemeni stelelor căzătoare. Dar cele nenăscute?

             Visele nenăscute pot fi atât de strălucitoare, cât le aprinde imaginația!

Trăise obsedat de a construi. Mereu nemulțumit de cât a adunat, nu încropise nimic pentru suflet. Departe era de cele spirituale, cu o asprime mereu prezentă în voce, o asperitate a gesturilor, o privire ascuțită brici, îl ajutaseră să se impună totdeauna, deși, cu inteligența sa peste medie, ar fi putut să performeze firesc, fără efort. Și totuși, dintr-un mecanism complicat al sufletului îi reveneau în minte cuvinte scrise special pentru clipe de neputință!

                 Zăcea acum. Cu pleoapele coborâte, cât să nu vadă lumina ce se prelingea pe geamul ferestrei, ca un plâns amuțit, își aminti un citat care îi înflăcărase trăirea: Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil. Spunea Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii

               De aici alesese doar eroismul, înțeles însă ca o recompensă primită în urma luptei inegale cu destinul. După goana asta aproape continuă, fără să privească în el, fără să se oprească să simtă o adiere, să guste verdele ierbii, moliciunea de catifea a prafului sub talpa goală…

Nici măcar ploaia cu lacrimile ei generoase nu-i înmuia această neputință de a trăi fără patimi dezlânate. Era un monstru?

               Întinse mâna și culese un vis din constelația meșteșugit împletită. Să retrăiască clipele, acelea puține, aproape șterse, cu tatăl său. Un om de talie mică, dar cu suflet uriaș. Tăcea mult, îi vorbeau ochii, țigara nelipsită din colțul gurii, părul rămas nealbit, bogat, mereu aranjat cu o buclă pe fruntea obosită. Era tare mândru, această mândrie parcă îl înălța. Curios! Îl vedea acum atât de clar în imaginație, iar în viața reală fusese pentru el o umbră! Muncise enorm pentru ei, fără odihnă.

               Iar umbra umbrei, însăși mama.

De o frumusețe tristă, purta hainele plutind, cu mers de regină. Cum făcea, nu știu! Niciodată șifonate, nu se stricau, nici pantofii… Oameni potriviți unul cu altul, iubiți de toată lumea, o pereche admirată. Simțeau zâmbetele calde lipite de urmele lor. Îl educaseră frumos, cu frică de Dumnezeu, dar tot Dumnezeu știe de ce nu le semăna! Plin de orgolii, îl avea model pe însuși zeul Hades, ca și el, într-un echilibru relativ între pasivitate și răutate. Dumnezeu al morții și al întunericului, alături de al său Cerberus.

               Decupată din puțina lumină a minții, amintirea durea acum...

Era avocat. Unul de succes, renumit pentru succesele lui, respectat, dorit de o clientelă, îndeosebi, din lumea interlopă. Dar și disprețuit uneori, simțea asta. Viața îi trecu prin fața ochilor cu repeziciunea unui gând. Gemu. Instantaneu apăru asistenta, toată arc, cu mișcări precise i-a potrivit oxigenul, a verificat perfuzia, poziția capului pe pernă, mângâind cu privirea verde chipul surprinzător de liniștit, chiar frumos. Așa arată un erou?

               Nu-și amintea decât nevoia acută de a părăsi biroul imediat. Ceva îl chema, altceva îl împingea într-un afară, nedeslușit. Nici măcar mirat, sedat ca un cer fără nori, limpede, a condus prudent. Ce-i trecea prin cap! De ce inima nu ne este așezată sus, deasupra frunții, vie, pulsândă, într-o conexiune directă cu stelele, universul?

                  Intrase în parcarea unui moll, tot acolo o benzinărie. În apropiere, vacarm pe stadionul ce găzduia un meci internațional, iar parcul dimprejur găzduia un concurs de desene pe asfalt. Concura și primăvara, zglobie. Din stația de pompare un angajat fugind i-a strigat desfigurat că va exploda. Trebuia închisă o vană, ceea ce însemna salvarea tuturor pe o rază considerabilă. A luat decizia fără teamă, sau altcineva a hotărât în locul său, și a intrat în incinta aflată în flăcări căutând vana salvatoare. Printre flăcări zdrențuite de suflarea morții, cu retina scrijelită de fum și scântei, a oprit catastrofa cu prețul vieții.

***

                Era nevoie de morfină. Multă. Arsurile, durerile nu puteau să egaleze durerea unei vieți netrăite complet. Pereții salonului erau reflexul trist și șters al luminii și al inocenței primăverii. Ce dor de ierburi și rouă, de lună nouă!

               Era disperat să trăiască în sfârșit! Cu o foame ce-i dovedea sinelui că era viu. Și iarăși se întorcea scotocind memoria: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens. Același Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii.

                Să fie târzie această dorință?

În constelația lui închipuită, un vis-stea rezema într-o rână cerul pătat de promisiuni. Își dorea acest vis retrăit, retușat și mulat pe sufletul său despuiat, cu o ardoare necunoscută până atunci. Sensul care îi putea ostoi foamea de viață a purtat o vreme chipul Ioanei. Fusese însă orbit de nevoia sa de mărire, iubindu-și chiar greșelile! Degeaba auzea repetat o inimă cu tic-tacul din ce în ce mai stins spunând: alungă-mă de unde nu-mi ești tu !

                 Acum, când moartea îi zâmbea dincolo de retina verde, cortina aștepta să se lase prematur peste o existență deloc anostă, doar egoistă.

                Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară, spunea același părinte.

                Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

                Zâmbea, pironindu-și ochii verzi în ochii morții, era încă tânăr, iar tinerețea este o armă!

                 Și IUBIREA...

 

[Ada Nemescu]

Am rezolvat redactarea deficitară. Mulțumesc , Lisia

Ada Nemescu a spus :

Mulțumesc,  Lisia!

Metamorfoza personajului principal (Vlad) este de suprafață, în esență este om bun.

Este un îndemn la naturalețe, simplitate, adevăr ( jos măștile inutile).

Și da, ai dreptate, textele scrise înclinat trebuie să fie doar citatele...dar scriu și postez cu telefonul...

Voi remedia.

aDa, mulțumește 

Vasilisia Lazăr a spus :

Am savurat textul. L-am recitit acum fiindcă atunci când l-am citit nu am lăsat niciun cuvânt, probabil a intervenit ceva, nu mai știu de ce. Bine conturat acest personaj. Într-adevăr, conștientizarea morții, a sfârșitului, îndeamnă la reflecție. Atunci probabil îți faci bilanțul vieții și îți dai seama că multe pe care le-ai făcut nu-ți mai sunt de nicio trebuință și că altele ar fi acum prioritățile, însă e prea târziu. Dar spune-mi... A murit? Parcă aș vrea să știu că nu, mai ales că și-a riscat viața pentru o cauză nobilă. Ar merita o șansă, zic eu, iar tinerețea e într-adevăr o armă cu care ar putea lupta împotriva morții.

Felicitări pentru această scriere!

Nu am înțeles de ce o parte de text e scris normal și alta cursiv. Cu excepția citatelor lui Steinhardt.

[Chris]

text cursiv, bine scris, are o frumusete aparte chiar daca este dramatic, ganduri in cumpana vietii - poate ca atunci suntem mai in contact cu realitatea si constientizam anumite lucururi, habar n-am! 

citit cu placere, 

[Ada Nemescu]

Mulțumesc,  Chris...

Cred că în momentele dramatice suntem lucizi și suntem singuri cu noi, unde să ne mai ascundem..

aDa

Chris a spus :

text cursiv, bine scris, are o frumusete aparte chiar daca este dramatic, ganduri in cumpana vietii - poate ca atunci suntem mai in contact cu realitatea si constientizam anumite lucururi, habar n-am! 

citit cu placere, 

[Pop Dorina]

Când axa sinusoidală a gândurilor, ideilor, cuvintelor curge într-un mod profesionist de la curaj spre o tristețe ușor demolatoare, citești, recitești, admiri personajul pentru trăirile sale și autorul pentru frumusețea textului. 

[Ada Nemescu]

Dorinel, îmi era dor de tine, îmi este...

adevărat, este tristețe la cote absolute, dar și scânteia de speranță. Tinerețea și iubirea înving... este sigur. 

mulțumiri, aDa

Pop Dorina a spus :

Când axa sinusoidală a gândurilor, ideilor, cuvintelor curge într-un mod profesionist de la curaj spre o tristețe ușor demolatoare, citești, recitești, admiri personajul pentru trăirile sale și autorul pentru frumusețea textului.