Reîntoarcerea

[Calin Andreea]

Mergând de-a lungul coridorului bătrân puteam, prin clepsidra timpului, să aud din nou acei pași zvelți, plini de bucurie care întotdeauna se îndreptau spre mine. Razele fugare ale soarelui se împingeau una pe cealaltă ca apoi revărsându-se printr-un geam uzat, să  umple holul fostului liceu de ochii lui carismatici și blânzi, ochi de care nici în momentul de față nu am putut să scap. Figura lui de copil îndrăgostit din ciclul superior se contura mereu puțin câte puțin în capul meu. Imaginea era atât de clară precum cea a unei fotografii... da... asta era€... o fotografie pe care viața mi-o arăta în fiecare ceas petrecut pe Pământ. Oh, Doamne€, ce n-aș da ca ochii mei să se împleticească încă o dată în labirintul ocular pe care doar el îl putea crea; ce n-aș da să îl mai privesc măcar pentru o secundă si să-mi pierd din nou sufletul  în lumina  ce-i domina ochii. Să zâmbesc tâmp în fața lui neputându-mi controla mușchii feței; să încep să debitez aiureli de tot felul  ca un om beat, obsedat de discuții tarzii. Ce n-aș da să nu fi plecat în ziua aceea blestemată din țara  și să nu ne fi despărțit punând între noi prăpastia muntelui Tiger.

Mergeam cu pas greoi legănându-mă ba pe stânga, ba pe dreapta,  asaltată de cuvinte, fraze, imagini ce nu puteau să dispară. Venisem aici ca se le înfrunt, să le dobor și să aștern peste ele pătura indiferenței, să le îmbrac în invizibilitate astfel încât niciodată să nu le mai reîntâlnesc, niciodată să nu mai stau plânsă pe fotoliul cenușiu din camera mea și cu mâinile lăsate în voia sorții, să reincep cântarea tristeții. Dar, deși făcusem asta cu un scop clar, nu numai că nu reușisem nimic, dar amintirile se amplificau, deveneau mai puternice, creau o durere insuportabilă, inumană.  Îmi simțeam capul prins între două gheare uriașe,  două gheare de grifon care îl strângeau din ce în ce mai tare voind parcă să îl sfărâme.

 Începusem să număr 10, 11, 12, 13, 14, 15...15... mă oprisem la numărul acesta. De fapt nu mă oprisem la număr, ci la privirea caldă și blajină pe care din pragul clasei lui mi-o arunca. Stătea acolo prins în sfera vârstei adolescentine și mă privea. Mă privea la fel de îndrăgostit, la fel de melancolic, de timid, la fel de copilăros și rascolitor ca în timpul semestrelor, la fel ca în prima și în ultima zi de liceu.

Trecusem cu trupul meu prin el. Era doar proiecția banală a închipuirii, o nălucă, o fantasmă ce va bântui mereu cu toiagul sentimentelor inima unei "œeu” pierdută în trecut. Prin parfumul florilor veștejite îmi căutam drum. Intrasem în fostă lui clasă. Băncile erau aceleași. Chiar și după unsprezece ani, după miile de copii ce au trecut de această ușă și au pășit în sală văruita în alb monoton, parfumul lui de "œGiorgio Armani” încă se mai distingea. Puteam să cuprind cu brațele toată clasa. Știam locul fiecărui copil ce învățase alături de el. Știam locul lui Dan, al lui Marius, al lui Răzvan, știam banca ce cândva era plină de fardurile Iuliei și de notițele foarte importante ale Mariei, știam chiar și banca lui care , deși nu în centrul clasei, acapara toată scena. Băncile erau șubrede, neîngrijite și găurite. Pe unele se puteau observa câteva desene și ele bătrâne. M-am așezat în bancă. Pe tabla ponosită și plină de însemne , filmul se derula din ce în ce mai repede. Mă vedeam pe mine râzând și chicotind în clasă lor la orele de istorie , mă vedeam în pauze desenând or scriind pe tablă, mă vedeam plină de viață în banca lui odihnindu-mă cu capul pe un ghiozdan mare și galben. Am încercat să clipesc de mai multe ori,  speram să mă trezesc dar nu reușisem.Am încercat să mă ridic dar parcă doctorii trecutului mă anesteziaseră gata să îmi facă o operație pe creier pentru a introduce și mai multe evenimente. Să închid ochii nu puteam, să mă ridic nu puteam...atunci ce puteam face ? Puteam să privesc oare la mine și la el, la acei tineri prinși în jocul dragostei și fără remușcări să zâmbesc spunând "€œDa, ăștia da ani frumoși, cei mai frumoși ani din viața unui om .” Puteam să rezist la o asemenea durere care mă sfâșia parcă mai tare decât precedenta? Mă gândeam că dacă aș reuși să opresc timpul aș putea cumva să opresc derularea filmului, dar cine în afară de Dumnezeu are puterea de a înfăptui minunea asta? Cine altcineva mai e capabil să se joace cu  forțele neomenești? Cu puterea sa, timpul, ar fi în stare să zdrobească suflarea ierbii și să prindă între colți suflul fantomelor lăuntrice bolnave de trecut. Acesta ar avea posibilitatea să înghită fluturii vieții noastre și să îi transforme, în interiorul lui, în nimicuri puerile astfel încât moartea să nu fie altceva decât un remediu, un leac acordat lor pentru a-i salva. Lacrimile mi-au îngreunat privirea iar rola se blocase pentru câteva secunde. Reușisem să mă ridic de pe scaun. Filmul ce tocmai îl urmărisem dispăruse pentru moment. Îmi era frică. Nu știam când voi fi iar prada nejutorată a deceniilor trecute.

  Mă apropiasem de fereastră. Când eram în liceu, puteam să zăresc o perdea de verdeață ce acapara aleea mică cimentată, care făcea trecere între curte și intrarea profesorilor, punând la îndemână  cinci sau șase băncuțe cu mese frumos aranjate. Obrajii îi simțeam sângerii iar pielea mi se făcuse de găina. Îmi doream să fug, să scap de aici , dar voința îmi era împiedicată de alta ce își dorea scaldarea în amintirea propriu zisă.

Continuam să merg prin clasă. De-a lungul peretilor erau tot felul de picturi, de imagini, de proiecte. Unul dintre ele era al lui: pe un carton mai mult glben decât alb lipise în colțuri câteva fotografii cu clasa ca apoi să continue cu o ghirlandă de vorbe ce ducea ușor, ușor către centru. Acolo erau câteva note muzicale pe un portativ iar dedesupt însoțind versurile inegalabile ale Stelei Enache din melodia "œAni de liceu” pusese o poză a unui ceas fără limbi.

 Rătăcind cu mintea prin troienele de întâmplări reînviate parcă de acest decor familiar, începeam să port o teamă teribilă. Mă gândeam la el ca la o persoană ce a reușit in viață. Nu mai vorbisem de unsprezece ani din cauza celor petrecute la 18 ani. La vârsta majoratului eu aveam lacrimi în ochi că am crescut, nu-mi petreceam timpul  prin cluburi, nu vedeam filme împreună cu cei mai buni prieteni ci învățam pentru medicină . Dădusem examenul de Cambridge și îl luasem cu brio. Acum nu mai trebuia decât să aștept 1 septembrie ca să plec din țară...

                                  

                                                                 Va continua!

 

 

[Corina Militaru]

Mi-a placut, Andreea!

Cu prietenie,

[Calin Andreea]

Ma bucur ca v-a placut . Multumesc de popas.

Andreea

Corina Militaru a spus :

Mi-a placut, Andreea!

Cu prietenie,

[Gabriela Grădinariu]

          Sunt impresionata! N-as fi crezut ca la cincisprezece ani poti descrie cu atata acuratete, cu minutiozitatea detaliului ,trairi launtrice pe care altii le flutura intr-o propozitie. Nimic nu-i impersonal, rece. Totul(chiar si bancile) vibreaza de emotie. Ai construit o atmosfera fascinanta! Abia astept sa te citesc din nou.

[Calin Andreea]

Multumesc mult pentru pareri. Ma bucur ca emotia este simtita de cititor. 

Andreea.

Gradinariu gabriela a spus :

          Sunt impresionata! N-as fi crezut ca la cincisprezece ani poti descrie cu atata acuratete, cu minutiozitatea detaliului ,trairi launtrice pe care altii le flutura intr-o propozitie. Nimic nu-i impersonal, rece. Totul(chiar si bancile) vibreaza de emotie. Ai construit o atmosfera fascinanta! Abia astept sa te citesc din nou.