Vendeta (roman) – II

[Vasilisia Lazăr]

Căminul Cultural, de fapt clădirea unei foste școli, nu putea fi destul de încăpător pentru hora din prima zi de Paști, de aceea se hotărî ca taraful satului să fie așezat la umbra unor pomi de pe marginea terenului de sport al școlii, dând astfel posibilitate acesteia să se extindă fără a ține seama de spațiu.

Într-adevăr, hora se întindea foarte mult, ocupa cam trei sferturi din teren, în momentul în care Mihai ajunse acolo, unde aproape toată suflarea satului era concentrată. Dintr-o privire, observă că taraful era înconjurat de copii, unii mulțumindu-se doar să asculte, alții privind atent la muzicanți, de parcă ar fi vrut să fure ceva din taina acestora, iar o altă parte încercând pe furiș să atingă o clapă de acordeon sau o coardă de țambal, ori să tragă câte un pumn în pielea întinsă a vreunei tobe. În stânga tarafului, la câțiva metri, stăteau fetele, în grupuri mici, așteptând să fie invitate. În partea opusă, cam la aceeași distanță, erau flăcăii care nu se prinseră încă în joc, dar care priveau din când în când către grupul de fete sau în mijlocul horei, ca și când ar fi urmărit pe cineva anume. De jur-împrejurul acestora vedeai femei, majoritatea mame a celor ieșiți la horă, care urmăreau tăcute întreaga mișcare, dar care deveneau destul de vorbărețe atunci când odraslele dansau cu cine le era lor pe plac. Mai retrași, bărbații, în grupuri mici, însoțindu-se de gesturi, uneori largi, alteori reținute, discutau fel de fel de probleme, neluând în seamă vioiciunea molipsitoare a celor tineri și nici bârfele guralivelor neveste.

Mihai se hotărî să se apropie de grupul de flăcăi care nu dansau:

– Hristos a înviat! spuse acesta, după cum se obișnuia în acele zile de sărbătoare, onorându-i pe toți cu o privire.

– Adevărat c-a înviat! răspunseră câțiva.

– Ce, mă, nu mai cunoști lumea? Sau te-ai liberat și de-acu’ ți-ai luat nasu’ la purtare…

– Ba, măi Vasilică, o cunosc și află că v-am salutat, dar tu erai furat de cântec sau poate de peisaj și n-ai auzit.

– Mda, da’ să dai noroc cu lumea, așa…

– Bine, mă, bine, uite, vin să dau noroc „cu lumea”!...

Și Mihai făcu câțiva pași, dădu mâna cu Vasile, apoi se retrase la locul lui de unde începu să privească mai atent hora.

Era la mijlocul lui aprilie și soarele, mai mult decât priitor, se întrecea în strălucire cu mândrele costume populare – viu-colorate pentru fete și ceva mai sobre pentru femeile măritate – accentuându-le nota de eleganță, dar și feminitatea. Tulpanele, majoritatea cu flori roșii, completau fericit frumoasele straie. Mihai se gândi un moment ce bine ar fi fost dacă și flăcăii ar mai fi păstrat cât de cât portul popular. Muzica continuă în același ritm alert, ritm care te chema, te împingea parcă la joc. Fetele, cu fețele îmbujorate, flăcăii, cu broboane de transpirație pe frunte, prin dansul lor plin de vervă, parcă îți porunceau să li te alături.

Mihai își plimbă privirile roată pentru a-și da seama ce fete au mai ieșit la horă. Descoperi destule noutăți, apoi, uitându-se la grupul celor care nu dansau, puse ochii pe o fetișoară care i se păru mai deosebită și hotărî să o invite, numai că atunci când făcu primul pas, văzu cum aceasta se desprinde de celelalte, îndreptându-se spre flăcăul care o chemase înaintea lui. Se retrase puțin stingherit și, privind în stânga, îl descoperi pe băiatul vecinilor, Aurel, căruia îi făcu semn să se apropie:

– Bem ceva? propuse Mihai.

– Faci cinste? întrebă Aurel, zâmbind.

– Fac, că nu mă doare gura, răspunse primul.

Bufetul era instalat în casa gestionarului. Cei doi găsiră o masă liberă, într-un colț, lângă fereastră. Mihai se așeză, iar, după scurt timp, Aurel aduse două sticle de bere, le puse pe masă, apoi înapoie restul lui Mihai și luă loc lângă acesta. Băură destul de repede.

– Mai luăm câte una! Propunerea veni, de astă dată, din partea lui Aurel care, fără a mai aștepta vreun răspuns, se sculă de la masă și porni cu pas sprinten spre cârciumar. Băură și de data aceasta cu aceeași iuțeală, fără să-și spună nici de data asta prea multe vorbe. După încă un rând, răcoriți, dar în același timp și puțin încălziți, porniră cu pași molcomi înapoi spre horă. Pe drum, întâlniră multe grupuri de flăcăi ce se duceau să-și potolească și ei setea, precum și nenumărate grupuri de fete care se plimbau alene, semn că, în acele momente, lăutarii se odihneau. Ajunși iarăși pe marginea terenului de sport, băieții fură întâmpinați de Ioana, mama lui Mihai:

– Unde ați fost? întrebă aceasta, privind când spre unul, când spre celălalt.

– La o bere, răspunse Mihai. A venit și tataia? 

– Da, e pe aici pe undeva…

– Tu, Aurele, când te însori? întrebă ea, râzând.

– Eu? Întâi băiatul matale, le’ Ioana, c-a făcut armata, răspunse acesta disculpându-se fără motiv.

– Dar să nu jucați că vă ia lumea la ochi și fetele de rău! glumi ea.

Între timp, muzica reîncepu. Rând pe rând, flăcăii se prinseră în joc.

– Mamă, dacă vrei să mă vezi dansând, du-te mai bine la femeile matale!

– Mă duc, dar nu prea cred eu că o să văd asta curând… zise Ioana depărtându-se.

– Auzi, Mihai, tu chiar nu ai de gând să joci? întrebă Aurel după ce rămaseră din nou singuri.

– Ba da, o să jucăm.

– Să jucăm?! În niciun caz! răspunse acesta puțin neliniștit.

– Uite, ne prindem între Grigore și Ghiță. Tu înainte!

– Nu! zise hotărât Aurel.

– Ba da, ba da, răspunse cu blândețe Mihai. Hai, ia-o înainte!

Aurel ezita. Mihai îl prinse de braț și-l conduse cu fermitate spre horă. După câțiva pași, novicele intenționă să se oprească brusc, zicând hotărât:

– Eu mă retrag! Toată lumea se uită la mine, nu vezi?

– Așa mi se părea și mie când am dansat prima oară. Dă-i înainte!

Aurel se supuse fără a mai scoate o vorbă. Primul ocol parcă îi desferecă picioarele dându-i atâta curaj cât să continue. În scurt timp, aveau să treacă prin fața fetelor neinvitate:

– Acum să te văd pe care o alegi!? zise Mihai, înghiontindu-l.

– Ce să aleg?

– Fata! spuse scurt acesta.

– În niciun caz!... Mi-ajunge pe anul ăsta!

– Uite, eu mă opresc la Georgeta, iar tu invit-o pe Irina!

Și fără a mai avea răgaz să se împotrivească, Aurel o privi în ochi pe Irina și o pofti lângă el, în sârbă, printr-un gest discret. Mihai o luă pe Georgeta. Muzica mai continuă o vreme, apoi încetă, după care cele două perechi se apropiară una de cealaltă:

– Le mulțumim fetelor că ne-au acordat acest dans, zise Mihai.

– Eu am primit mulțumiri cu puțin timp în urmă, zise Irina, privindu-și partenerul cu oarecare complicitate.

– Aaa, deci, Aurel al nostru nu e chiar atât de sfios pe cât l-am crezut eu!

La vorbele lui Mihai, Aurel scoase pieptul înainte, ca și cum ar fi vrut să zică: „Păi ce mi-s eu?”

– Da, vedem, vedem! îi aprobă celălalt gestul.

Fetele sloboziră un râset înfundat.

– Dar mi-e o sete de lup, zise Mihai, după care, schimbându-și puțin inflexiunile vocii, continuă: nu știu dacă lupul e setos…

– Bine, am înțeles ce-ai vrut să spui până aici, îi tăie cuvântul Georgeta. Și mie mi-e sete. Fântâna de la poarta popii are o apă foarte bună.

Cu toate că Mihai ar fi preferat berea, încadră cu ajutorul lui Aurel fetele și porniră încetişor spre fântână. Pe drum, întâlniră mai multe grupuri de tineri care se întorceau la horă, după ce își potoliseră și ei setea. În momentul în care ajunseră la poarta popii, observară câteva tinere care așteptau răbdătoare să le vină rândul pentru a bea apă. În timp ce una dintre fete se aplecă spre găleata zincată care ținea loc de ciutură, cumpăna se mișcă brusc și i-o smulse din mâini cu oarecare violență. Câțiva stropi îi udară minunata ie, ceea ce le determină pe celelalte fete să scoată un râs zgomotos. La acest mic spectacol, Mihai interveni:

– Măi, fetelor, nu e bine să râdeți de necazul altuia!

Cu toatele se întoarseră și priviră spre Mihai.

– Dar tu de ce râzi? întrebă una din ele.

– Eii, dar unde mă vedeți voi râzând?

Apoi acesta le cercetă pe rând cu oarecare deferență, dar când ajunse la ultima, ochii i se măriră a surprindere, respirația i se opri pentru o clipă și inima o luă razna. Părul blond, puțin ondulat, fața rotundă, obrajii plini, gura micuță cu buze cărnoase, trandafirii, încremenite într-un zâmbet diafan, lăsând la vedere niște dinți albi, de o strălucire sidefie, nasul mic, ochii de un albastru senin, melancolici, având în ei un ceva anume, ceva ce nu putea încă pricepe, toate acestea laolaltă îl pironiră locului și, abia stăpânindu-și emoția, zise dregându-și glasul:

– Aurele, nu le dai o mână de ajutor?

– O! ba da, ba da… răspunse celălalt, arătându-se excesiv de amabil și, prinzând găleata, o aplecă ușor pentru ca și ultima dintre fete să poată bea.

După ce mulțumiră, acestea își văzură de drum. Aurel, însă, continua să țină găleata aplecată:

– Bine, măi flăcău, nouă ne dai apă scoasă de o săptămână? se stropși vizibil deranjată, Irina.

– A! imediat, imediat, răspunse el, tresărind.

Pe drum, Mihai devenise foarte tăcut. La întrebarea Georgetei: „Te-a cam furat peisajul la fântână?!” el se fâstici și îngăimă un „Ăăă… nu!...”. În schimb, Aurel devenise foarte volubil, povestea ceva cu o viperă, ba pomenise chiar și despre niște urși. După ce ajunseră la horă, fetele se despărțiră de cei doi și se amestecară printre celelalte, iar băieții își căutară și ei locul de dinainte:

– Măi Aurele, ar fi bine să nu mai înflorești pățaniile tale! îl apostrofă Mihai.

– Dar când le-am înflorit? își arătă Aurel nedumerirea.

– Măi, vipera e scurtă și groasă, tot ce-ai zis tu despre ea e toată ziua șarpe de casă; cât despre urși, ce să mai vorbim… Dar Mihai nu apucă să-și ducă observațiile la bun sfârșit fiindcă lângă ei răsări pe neașteptate mama lui Aurel:

– Dar unde mi-ați fost, frumoșilor?

– Am băut niște apă, răspunse fiu-su.

– Bine că am ajuns ziua în care băiatul mi-a ieșit la horă! rosti ea, nemaiîncăpându-și în piele de bucurie.

– Cred că m-am făcut de rușine și numai tu ești de vină, Mihai, răspunse Aurel, privindu-și mustrător prietenul.

– Ei, cum să te faci, mamă, de rușine? Nici nu știam că știi să joci, interveni din nou maică-sa.

– Păi nici eu nu știam…

– Ai văzut ce fată și-a ales? zise Mihai, zâmbind pe sub mustață.

– Eii, până o termina Aurel al meu armata, fata se mărită…

– Ia mai lăsați-mă-n pace, o făcu băiatul pe indignatul, apoi, adresându-se maică-sii: mamaie, ar cam fi cazul să ne lași, că prea apărem de mucoși cu mamele lângă noi!...

– Hai că vă las, vă las…

În scurt timp, muzica reîncepu. Rămași singuri, Mihai îi zise lui Aurel:

– Asta-i „Hora studenților”. Ne prindem?

– Nu, chiar mi-ajunge pe azi, răspunse celălalt cu fermitate.

– Atunci, sper să nu te superi că te las singur.

Mihai invită o fată și intră cu ea în horă. În timp ce dansa, aruncă o privire spre grupul celor care stăteau pe margine și surprinse, ațintită asupra lui, privirea  ochilor albaștri întâlniți la fântână. Zâmbi și-și spuse în sine: „Aaa, deci nu-i sunt indiferent”. Muzicanții trecură de la o melodie de joc la alta. Contrar obiceiului celorlalți flăcăi, el schimba partenera la fiecare dans, parteneră care zâmbea când era chemată, dar care nu mai părea la fel de încântată atunci când, după doar un singur joc, era condusă la loc. În tot acest timp, frumoasa fată cu ochi albaștri aștepta cu oarecare înfrigurare următorul dans, dar, de fiecare dată, Mihai constata că nu avea suficient curaj pentru a se opri în fața ei. Nemulțumit, renunță și se îndreptă către grupul în care se afla Aurel. De acolo, scrută cu privirea mulțimea pentru a o putea localiza pe tânăra cu ochi misterioși. O descoperi ușor, discuta cu alte fete și era așezată în așa fel încât îi venea ușor s-o examineze. Simțindu-se urmărită cu o anume insistență, aceasta își schimbă poziția, dar continuă și ea să-l fure din când în când cu privirea.

La un moment dat, atenția lui Mihai fu atrasă de niște flăcăi care râdeau în hohote. Profitând de situație, frumoasa fată găsi prilejul să-l cerceteze mai în amănunt. Dar când ochii li se întâlniră din nou, ea își mută cu iuțeală capul spre dreapta, ca și când, din acea parte, ar fi strigat-o cineva. Cumpănind într-o clipă situația, reveni, gata fiind să înfrunte oricât și orice privire. Mihai îi admiră hotărârea și ca semn de considerație se înclină discret. Cu o noblețe demnă de admirat, încântătoarea fată plecă ușor capul în semn de salut, oferind și un zâmbet aproape imperceptibil, un zâmbet victorios care era umbrit de teama că victoria din acel moment e, cu siguranță, efemeră. Mihai nu descifră taina surâsului ei și se mulțumi să se întrebe: „Cine să fie?” Și încercă să-și dea răspuns: „O fată din alt sat nu poate fi, că nu ar fi venit de una singură la horă… Aaa, am găsit!” dar varianta respectivă nu-i fu pe plac, deși, pe moment, o găsi cea mai plauzibilă: „Totuși va trebui să aflu.” Deodată, se trezi întrebând cu glas tare:

– Cine e fata aceea în civil?

– Care „civil”? răspunse Aurel, singurul care auzise întrebarea.

– Cea fără ie.

– Aaa, nu știu. Și eu mă tot întreb. Dar e drăguță… Să mor eu dacă nu e drăguță…

– Vezi să n-o deochi!

– Ce-ar fi să o inviți la dans?

– Da, ideea e bună, dar… Fie ce-o fi! își luă Mihai inima în dinți.

Cei doi se prinseră în joc. În momentul în care ajunseră în fața fetelor, Aurel luă mâna de pe umărul prietenului său și o invită pe Irina. Surprins de curajul acestuia, Mihai uită pentru o clipă de fata cu ochi albaștri, clipă care se dovedi mult prea lungă, fiindcă depăși cu câțiva pași locul de unde trebuia să se desprindă de umărul flăcăului din fața lui pentru a-și alege partenera. Enervat pentru secunda de neatenție, acesta își propuse să-și repare greșeala când va trece din nou prin fața ei. Cu această dorință în suflet, hora îl purtă mult prea domol și până când să ajungă din nou în locul unde trebuia să facă invitația, misterioasa tânără dispăruse. Deznădăjduit, aruncă o privire pe drum pentru a vedea dacă nu cumva gândul ce-i fulgeră prin minte putea fi adevărat. Nu o zări, însă, după un timp, o văzu în horă lângă un flăcău, ceea ce-l făcu să-și zică printre dinți: „Ah, ciumetele ăsta nu o să-i dea drumul până când n-o să se termine muzica! S-a dus naibii pe ziua de azi!”

Mihai mai dansă un timp, însă fără chef, apoi se retrase. Ar fi vrut să plece acasă, că oricum soarele era la chindie, dar nu voia să lase o impresie proastă prin această plecare neașteptată. Astfel găsi de cuviință să rămână până când muzica se va opri. Între timp, urmări cu discreție felul de a dansa al enigmaticei fete și își dădu seama că ritmul popular nu îi e chiar la îndemână, ceea ce-i întări bănuiala că aceasta n-ar fi din sat.

 

(va urma)

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumirile mele, Ștefana! Prețuire,

Stefana Ivanescu a spus :

Eu ce să mai adaug? Am citit cu plăcere, aştept continuarea,

[Vasilisia Lazăr]

Dorina, pentru cel care scrie, bucuria cea mai mare e aceea de a fi citit. Mulțumesc!

DORINA CRACANA a spus :

Imi place, colega. Le-am citit ambele postari pe facebook si mi-au starnit interesul. Astept continuarea.

[Nicolae Sărătean]

 Minunat fragment şi un special tip de a reda cu lux şi amănunte acţiunea, transpunând cititorul atât de uşor în pielea personajului.  Cam "fleţ" Mihai ăsta! :) Aşa  frumuseţe de fată, nu trebuia lăsată... În fine poate că nu a fost momentul potrivit!  Aţi reuşit să-mi captaţi atenţia foarte uşor, deci aştept cu nerăbdare continuarea!

Cu prietenie,

Nicolae

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Nicolae! Încântată de trecere și comentariu. Cu drag,

Nicolae Sărătean a spus :

 Minunat fragment şi un special tip de a reda cu lux şi amănunte acţiunea, transpunând cititorul atât de uşor în pielea personajului.  Cam "fleţ" Mihai ăsta! :) Aşa  frumuseţe de fată, nu trebuia lăsată... În fine poate că nu a fost momentul potrivit!  Aţi reuşit să-mi captaţi atenţia foarte uşor, deci aştept cu nerăbdare continuarea!

Cu prietenie,

Nicolae

[Emil Dumitru]

Am citit cu drag ( şi primul cap.) şi la unele pasaje am închis  ochii şi chiar am retrăit minute bune, clipe din adolscenţa mea, cu horele, cu fetele şi cu minunaţi lăutari.  Doamne, cât farmec văd acum, după ani, în simplitatea lor, în jocul lor... Ce păcat că acum nu se mai fac hore ( şi aici mă gândesc doar la satul meu)... am devenit aşa de reci şi de indiferenţi cu datinile şi obiceiurile noastre, încât, peste puţin timp o să le uităm de tot...