ŢĂRÂNA LACRIMILOR TALE

[Exemplu de Titlu]

Astă noapte m-am visat pământ, un pumn de ţărână, în mâna ta, femeie. M-ai plămădit cu lacrimile tale, precum bunica mea, acum treizeci de ani, când făcea cozanacul pentru sfintele sărbători de Paşti. Atunci îşi aducea aminte, ca de fiecare dată, de bărbatul ei luat prizonier la ruşi de unde n-a mai primit nicio veste şi aşa s-a stins cu acea aşteptare întru speranţă pe care i-a transmis-o şi maică-mii până ce m-a născut pe mine. Aveai mânecile suflecate şi degetele tale lungi şi firave amestecau ţărâna galbenă cu acele picături, aproape transparente, smulse din roua cerului senin de vară. Căldura ta mă topea într-un fluid în care eu germinam şi mă întindeam ca o rădăcină din fundul pământului, să caut lumina cea dătătoare de viaţă.

Te priveam cum mă modelai, ca olarul ulcica lui de lut; să fie mai frumoasă şi mai trebuincioasă pentru nevoile semenilor. Zâmbeai. Cum a zâmbit, probabil, şi Dumnezeu când l-a zămislit pe întâiul bărbat, pe Adam. Încercam să pătrund în gândurile tale, să aflu ce alchimie a pus Creatorul în sufletul tău, de ce atâta gingăşie în braţul tău, de ce atâta lumină în ochii tăi... În timp ce mă gândeam, nu mi-am dat seama că eu mă zvârcoleam în mine, în fiecare moleculă de lut, să mă lipesc mai tare de palmele tale şi tu... zâmbeai! Zâmbeai şi iar zâmbeai!... Apoi, ca o mamă grijulie care-şi strângea pruncul la piept, până aproape de sufocare, să nu-l scape din braţe în timp ce fugea de mânia ostaşilor lui Irod, m-ai strâns în palme şi m-ai născut după un scurt travaliu dureros, dar acceptat din acel sublim imbold al dragostei materne, fără nicio răsplată din partea nimănui...

Şi m-am trezit copac, un copac verde la fereastra ta. Fiindcă ştiu că oamenii, cu cât te vor iubi mai mult, cu atât te vor face să plângi mai des şi eu nu vreau să faci cozonaci decât întru cinstirea Fiului Omului. Apoi m-am gândit să-ţi fac şi eu o bucurie, să-ţi dau în fiecare primăvară o crenguţă înflorită şi înmiresmată din carnea mea, din aceeaşi carne pe care tu ai plămădit-o cândva.

Apoi, toamna, voi cădea din mine un fruct dulce şi parfumat pe care tu ai să-l aşezi cuminte în poala ta şi eu mă voi dezmierda, ştiind că nimeni nu a fost vreodată mai aproape de coapsele tale.

Şi vom zâmbi amândoi strengăreşte, o să-mi faci cu ochiul şi numai eu voi şti atunci, că sunt... ţărâna lacrimilor tale.

[Sofia Sincă]

Universul iubirii, descătuşarea mistuitoare a ovaţiilor pentru femeia cea dădătoare de viaţă. Pe ea a creat-o Dumnezeu să ţină continuitatea omenirii, începută de el. Asemni Lui zideşte, modelează, dă viaţă şi o întreţine.

În fraze deosebit de sensibile dar pline de tăria stâncii, totodată, scrii tu George, această odă închinată femeii. Simţul bărbatului recunoscător.

Deosebită preţuire, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Frumos cânți tu femeia, George!

[Chris]

Frumos!