Marea, filigran de argint

[Corneliu Ion]

De câteva zile bune, incertitudinea și teama planează ca un voal negru, sufocant, peste municipiul din sudul litoralului. Parcă și marea este mai neagră, mai supărată și mai imprevizibilă. Străzile sunt aproape pustii, puținii oameni care sunt pe stradă circulă mai mult în grupuri, în timp ce patrule înarmate, cel mai adesea formate din militari de la marina militară, însoțite uneori de voluntari din Gărzile Patriotice, străbat orașul în lung și în lat cu armele pregătite, gata de tragere, privind atent în toate direcțiile.

Zvonurile, care mai de care mai sumbre, circulă cu viteze amețitoare, de cele mai multe ori îmbogățite și de fantezia fiecărui povestitor. Cu toată nesiguranța clipei viitoare, orașul încearcă, pe cât posibil, să-și continue viața.

Autobuzul supraaglomerat la acea oră din dimineață, se târăște încet și nesigur spre șantierul naval, fără niciun fel de lumină, într-o beznă totală, pipăind drumul ca un om beat nesigur pe picioarele sale. Cu toată bezna și înghesuiala din autobuz, oamenii își caută grupul de prieteni și colegi, pentru a-și împărtăși cu voce joasă, mai mult șoptită, ultimele noutăți aflate, temându-se parcă să nu fie auziți și de ceilalți din grupurile alăturate.

În jurul lui Dan se adună cei mai mulți. Pe lângă faptul că are o funcție importantă în șantier, colegii știu că el este unul dintre cei care, cunoscând foarte bine engleza, se informează și din surse exterioare despre situația din țară. Mai mult ca orice însă, oamenii din șantier îl apreciază pentru felul lui deschis, simplu, lipsit de formalism, în discuțiile cu oricine, indiferent de poziția pe care acesta o ocupă în ierarhia șantierului.

Gâfâind încă de efortul făcut pentru a ajunge la ei, Negeadin se bagă chiar în mijlocul grupului, șoptind :

- Dane, tu ce-ai mai aflat? Nici nu mai știu ce să cred! La București e prăpăd, la televizor ăștia spun că Ceaușescu și nevastă-sa au fost prinși și vor fi judecați curând. Ce zici, să fie adevărat? Aseară am vorbit la telefon cu frate-meu din Constanța, mi-a spus că nici acolo nu e liniște deloc, că s-au auzit focuri de armă, mai ales la gară. Chiar să fie vorba de teroriști? Oare să fie și pe la noi, pe aici? Cine știe ce naiba ne așteaptă!

- Cei de la BBC spun că e adevărat, că soții Ceaușescu au fost prinși și duși într-o unitate militară, dar că nimic nu este sigur, pentru că unitatea a fost atacată și nu se știe de către cine. Probabil sunt cei care îl susțin. Nu e nimic sigur și cred că, în fapt, nu știu decât câțiva adevărul. Oricum, uite că se merge pe șosea fără lumini, în urmă cu câteva zile s-a primit ordin să se lucreze cu cât mai puțini muncitori, iar pentru aducerea oamenilor la muncă să se folosească cel mult două autobuze, care pe timp de noapte să circule fără lumini. Cam atât știu eu.

- Acum îmi pare rău că nu i-am ascultat pe ai mei, când mi-au zis să mă reîntorc la Galați, după stagiatură. Nu m-am gândit că se poate întâmpla așa ceva. Am zis că e mai frumos aici, la mare, că o să mă însor cu o dobrogeancă cu părinții de prin comunele învecinate, care să aibă casă la țară cu ceva gospodărie, ceva animale ... După câte se pare, adio însurătoare!

Dan îi trage un bobârnac tânărului, aproape cu afecțiune, ne lăsându-l să mai continue:

- Ia uite ce-l frământă pe ăsta acum: că nu a apucat să se însoare! Ce-i, măi Ionică, cu toate astea care se întâmplă acum, crezi că a venit sfârșitul lumii? Stai fără grijă, o să vină vremea de însurătoare și pentru tine, curând. Poate că va urma acum o perioadă mai tulbure și periculoasă, dar lucrurile se vor calma și se vor aranja. Viața va merge înainte. Pe moment, cel mai greu este pentru noi, cei care avem familie și copii, că trebuie să avem și grija lor, să-i protejăm.

- Băi, mie mi-e frică să nu scape Ceaușescu și să ajungă pe undeva, de unde poate să decreteze mobilizarea generală a rezerviștilor. Ce mă fac eu dacă primesc ordinul de prezentare? Mă prezint sau nu mă prezint? Că dacă nu mă prezint și câștigă Ceaușescu, ăla sunt, o să fiu judecat pentru dezertare, că sunt și ofițer în rezervă! Scărpinându-se în cap, inginerul Matea, șef de secție la construcții noi, familist convins, tatăl a două adolescente pe care le divinizează, continuă cu năduf:

- Poate că e păcat ce spun acum, dar tare aș vrea să nu scape și să se termine cu ei cât mai repede! Nu am pe nimeni aici, niciun fel de rudă. Părinții și socrii mei sunt la Oradea, aș duce fetele la ei, dar pe vremea asta e periculos să mergi până la Constanța, dar până acolo? Am noroc că la mine pe scară toți suntem prieteni, când eu și soția suntem la serviciu, las fetele în grija unei vecine și suntem liniștiți. Oricum, eu cred și sper că soarta Ceaușeștilor e hotărâtă deja, nu mai au nicio șansă. Nu are cine să-i sprijine, cu nimic. Se pare că nici armata nu-i mai susține. În țară e clar că nu-i mai vrea nimeni. În exterior, evident că americanii se bucură de ce se întâmplă aici, iar rușii ... rușii sunt cei care contribuie la ce se întâmplă. Nimic nu s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost amestecați rușii în toată treaba asta. Ieri am schimbat câteva cuvinte cu un ofițer de marină de pe scara mea și mi-a spus că marina a fost informată despre mișcări suspecte de ținte aeriene și nave pe mare, cu posibile desantări, probabil rusești și că de la Comandamentul Marinei Militare s-a ordonat alarmarea unităților și deschiderea focului în caz de apariție a țintelor aeriene sau navale necunoscute.

- Apropo de ruși, Dane, intervine iar Negeadin, cerându-și scuze din priviri lui Matea, că l-a întrerupt. Niște vecini de-ai mei spuneau că azi noapte s-a tras cu mitralierele de pe mare spre uscat, spre blocurile din Saturn și că unora le-au intrat gloanțe prin ferestre. Eu îi ascult pe turci la radio, spuneau că România este într-o poziție foarte proastă și cu toți vecinii, dar cel mai mult trebuie să se teamă de ruși. Cam toți zic asta!
Trecerea peste podul de pe Lacul Mangalia este semnalul că se ajunge la destinație. Încet și nesigur, autobuzul se apropie de șantier și oamenii se pregătesc să coboare. La poarta de intrare în șantier îi întâmpină o patrulă formată din șapte militari de la marină și oameni din Garda Patriotică. În timp ce paznicul de la intrare le cere oamenilor să prezinte legitimațiile de serviciu, militarii îi supraveghează cu atenție.

Ajuns la birou, Dan își face o cafea și în timp ce gustă din ea, se gândește: ieri nu am avut timp să trec pe la ai mei, așa că astăzi e musai să-i văd. Bătrânul a lucrat atâția ani în șantier, începând din șantierul naval militar, apoi în ăsta, de la 2 Mai, a ieșit la pensie de atâția ani și încă îi duce dorul. Mă întreabă mereu ce se întâmplă aici, e mai îngrijorat ca mine de ce va fi cu șantierul. Cufundat în gânduri, ridică mecanic receptorul unuia dintre telefoanele de pe birou, care sună:

- Da, da, sigur! Vin acum!

În câteva minute, în biroul Directorului General se adună oamenii care dețin principalele funcții de conducere din șantierul naval. Directorul le comunică direct, fără altă introducere:

- Azi noapte am primit o notă telefonică de la noile autorități de stat, prin care se dispune să organizăm activitatea șantierului pentru condiții normale de lucru. Deci, după ce plecați de aici, organizați treaba în 3 schimburi normale, cu tot efectivul. Pentru aducerea oamenilor la muncă, se vor folosi toate autobuzele, care au voie să circule cu farurile aprinse și lumină în interior, ca și înainte. Instruiți doar șoferii să fie atenți pe drum, iar oamenii să nu se panicheze în caz de neprevăzut. De mâine se va trece la program normal de lucru. Deocamdată atât. Dacă mai apare ceva nou, vă informez în timp util.

Toți pleacă la locurile de muncă pe care le coordonează. Cum intră pe ușa biroului său, Dan formează repede un număr de telefon.

- Alo, sunt Dan! Matea ... nuu, stai, nu vreau să te întreb de asta! Avem timp ! Eram nerăbdător să-ți dau o veste bună. Cred că poți să te mai liniștești puțin, se pare că lucrurile s-au cam clarificat. Nu va mai trebui să faci o alegere așa de gravă pentru viața ta și a familiei tale. Aproape sigur viitorul a fost tranșat, regimul a căzut și armata controlează peste tot situația. Acum vin de la Directorul General, care ne-a spus că de mâine programul de lucru va intra în normal. Îți dai seama ce semnifică asta! Da, da ... nu ai de ce să-mi mulțumești, transmite-i complimentele mele Evei!

Pune receptorul în furcă și privește pe fereastră. Parcă și oamenii care muncesc în șantier au aflat vestea. În curte lucrează mai mulți oameni decât au lucrat toată săptămâna trecută. După ce termină cafeaua intră în birourile pe care le coordonează, își informează subalternii despre evoluția situației, apoi nu se poate opri să nu urce și la compartimentul proiectări, unde lucrează soția lui, pentru a se bucura împreună de noile informații.

- Asta este, conchide el. La plecare, să dai pe la mine, că astăzi vreau să trecem pe la ai mei. Să vezi ce se va bucura tata, când va auzi!

La terminarea programului, împreună cu soția Dan coboară la sensul giratoriu și cumpără de la cofetărie o cutie de bomboane de ciocolată. În drum spre casa părintească, vede o navă comercială sub pavilion străin ieșind din rada portului comercial, dând semnale de sirenă. Frumosul mozaic de pe fațada Casei de Cultură reflectă o mare liniștită, ca un filigran de argint strălucind în soare, în timp ce pe platoul din fața Casei de Cultură, ofițerul de marină care conduce o patrulă militară stă de vorbă, relaxat, cu un grup de civili.

[Sofia Sincă]

Revoluția, ah ultima revoluție! Cine își mai amintește de ea? Noi suntem cei ce am trăit-o. Câte speranțe, câte vise frumoase aveam! Și cum s-au spulberat toate.
Urmările ei au devenit doar rătăcire de neam, de iluzii, trai echivoc spumegând în deziluzii. Viaţa, libertatea s-au transformat în truisme.
O filă de istorie desprinsă din mijlocul celor ce au trăit-o.
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos pentru comentariu! 
Într-adevăr, noi, tinerii naivi ai acelor vremuri, cu ochii prin reclamele aurite pe care le credeam modele de viață adevărată, am trăit evenimentele din acel decembrie 1989 cu mari speranțe. I-am spus „revoluție” și credeam că după „revoluție” totul va depinde doar de noi și de capacitățile noastre naturale de a ne croi o viață demnă și prosperă. Aveam deplină încredere în posibilitățile native ale conaționalilor și în resursele naturale cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat.

Privind retrospectiv, am constatat că m-am înșelat și nu o dată, ci de două ori. În primul rând, mă întreb unde au stat ascunși, sau de unde au răsărit atâția români care își urăsc patria. Niciodată nu mi-am imaginat că așa ceva ar fi posibil, la noi, la români. Apoi, am constat prin propria mea experiență de viață, cât adevăr există în vechiul proverb popular românesc: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”
Vă doresc numai bine, doamna Sofia Sincă!   

Sofia Sincă a spus :

Revoluția, ah ultima revoluție! Cine își mai amintește de ea? Noi suntem cei ce am trăit-o. Câte speranțe, câte vise frumoase aveam! Și cum s-au spulberat toate.
Urmările ei au devenit doar rătăcire de neam, de iluzii, trai echivoc spumegând în deziluzii. Viaţa, libertatea s-au transformat în truisme.
O filă de istorie desprinsă din mijlocul celor ce au trăit-o.
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi