PROMISIUNEA DE JOI (IV)

[gina zaharia]

– Nu, nu, nuu, nuuuu! strigă Elena Davidescu. Să-l ia naiba de tablou! Oricât aș vrea să sper că fiul meu nu are nicio tangență cu acest eveniment, tot apar țesături care-i prind numele. Doamne, se tângui femeia, trăim un coșmar care se tot agață de familia noastră!
Însă nici nu apucă să pronunțe ultimele cuvinte și simți că amețește. O gheară puternică îi prinse pieptul. Căzu în genunchi, lângă un fotoliu.
– Simt că mor, zise, pe un ton slab. Apoi întinse mâna, pe covorul maro cu motive negre. Văzuse acolo ceva: un telefon mobil care abia își arăta colțul, sub fotoliul de piele gri deschis.
– Ce spuneți, domnilor polițiști? întrebă doctorița, ridicând obiectul găsit și simțind privirile celorlalte trei persoane din încăpere. De aceea nu răspunde Bogdan al meu!
Într-adevăr, telefonul era al lui Bogdan Davidescu. Aproape se descărcase. Avea câteva apeluri nepreluate și două mesaje trimise la interval de câteva secunde, ambele către Maria Cristache.
– Și ne-a spus că nu știe nimic despre el, a precizat Dan Simionescu.
– Poate că n-a observat, adăugă Sergiu Davidescu, tatăl lui Bogdan.
– Poate atunci pe moment, însă i-am spus să ne anunțe de îndată ce are noutăți. Or aceasta era, slavă Domnului, o noutate!
În rest, convorbirea cu pictorul Cristache, apelurile de la soții Davidescu și alte câteva apeluri de la un singur expeditor: Simona. Vorbise, cu acesta, de vreo șase ori, într-un timp destul de scurt.
– Cine este Simona? îi întrebă comisarul.
– E soția sa. Din Austria. N-am prea vorbit cu ea în ultimul timp. Sunt în divorț. De fapt, de mult nu s-a mai arătat încântată să țină legătura cu noi.
– Au copii?
– Da, pe Răzvan. Are doisprezece ani. Nu l-am mai văzut de vreo trei ani.
Elena Davidescu stătea pe canapea, prinzând, din când în când, între degete, o frunză de lămâi înflorit care se aplecase spre spătarul din partea dreaptă. Luase un calmant și se mai liniștise puțin.
Afară începuse o ploaie în rafale. Pe balcon se auzeau cioburi de picături, frânte de pervaz. Aproape că se înserase. Se făcuse destul de cald. Se ridică și deschise fereastra. Rămase câteva clipe acolo, privind în depărtare. Peste oraș se cernea zgomotul cotidian, împărțind frânturi de viață, cu dărnicie. Sub balcon, câțiva copii gălăgioși atacau parcă atmosfera mult prea incomodă din apartamentul de la etajul doi.
– O sunați dumneavoastră sau o sun eu? întrebă Dan Simionescu.
– N-am nimic împotrivă, domnule comisar, se oferi doctorița.
Formă numărul de pe telefonul ei. Simona răspunse destul de repede.
– Te sun în câteva minute, se auzi vocea nurorii sale, care închise în grabă.
– E medic chirurg, aproape o scuză Elena Davidescu, s-ar putea să fie într-o operație.
Timpul trecea greu. Cele câteva minute parcă deveniseră ore. Prin mintea fiecăruia se derulau fel de fel de scenarii. Doctorița se ruga în gând, implorând Cerul să-i dea o veste bună.
Simona se ținuse de cuvânt. Apelase în aproximativ cinci minute.
– Simona, ce-i cu Bogdan?
– Nu vă îngrijorați, e bine. Știu că și-a pierdut telefonul. A plecat în grabă. Eu l-am chemat de urgență. Răzvan a suferit o operație la coloană. Mi-ar fi fost greu singură.
Femeia oftă.
– Acum unde este?
– E la spital, la Răzvan. Eu am fost de gardă. Acum am ieșit. Mă voi duce la ei.
– Copilul e bine?
– Da, operația a reușit. Mi-era teamă că va rămâne paralizat. Bogdan a asistat la operație, eu n-am avut curajul. A fost dificil, dar se va reface.
O lacrimă de mulțumire se ivi pe obrazul Elenei Davidescu. O șterse cu podul palmei, apoi își frecă fruntea de câteva ori. O durea capul, îngrozitor de tare.
– O să-i spun să vă sune, continuă Simona, însă vă dau și noul lui număr de telefon. Dar să-l credeți că a fost îngrijorat. Altfel v-ar fi căutat.

Doctorița memoră numărul fiului ei și îl sună imediat ce convorbirea cu Simona a luat sfârșit.

Bogdan răspunse îndată.
– Mamă, ce bine îmi pare că te aud! Iartă-mă că am plecat fără să vă anunț. Cum de aveți numărul acesta? Vi l-a dat Simona, nu? Atunci înseamnă că v-a spus și despre Răzvan. A fost tare greu. Avea dureri mari. A căzut pe scări când se întorcea de la un prieten. Diagnosticul a fost de scolioză în cuburi mari, norocul lui că n-a fost fractură, doar o forțare a coloanei atât cât să-i întărâte durerea. Ni s-a spus că deformarea coastelor poate reduce cantitatea de aer din plămâni determinând inima să facă un efort suplimentar, riscând astfel să apară complicații. Dar tu știi, desigur, deși ești medic oftalmolog.
– Am fost îngrijorați, Bogdan. Te-a căutat comisarul Dan Simionescu. E lângă mine acum, acasă la tine.
– Dar ce-am făcut? întrebă acesta, nedumerit.
– Ți-l dau pe domnul comisar, să-ți explice dânsul. Eu nu mai înțeleg nimic.
Femeia întinse telefonul spre Dan Simionescu.
– Alo? Domnul Bogdan Davidescu?
– La telefon, domnule comisar. Am înțeles că sunteți acasă la mine.
– Da, cu părinții tăi. Căutăm un indiciu.
– Și de ce tocmai acolo?!
– Ne facem datoria, domnule, zise comisarul. Ați dispărut fără să lăsați un semn.
– Să înțeleg că trebuia să anunț poliția? zise, ușor ironic, Bogdan.
– Nu, doar în cazul în care ați fi săvârșit vreo faptă urâtă.
Se instalaseră câteva clipe de tăcere.
– Nu-mi amintesc decât că am plecat în grabă, în dimineața zilei de vineri.
– Exact, afirmă comisarul. În dimineața în care a fost ucis pictorul Tudor Cristache.
– A fost… Ce-ați spus? Pictorul a murit?
– Da, a fost găsit mort. Cineva îi dăduse medicația nepotrivită diagnosticului său. Și asta în doză mare, ceea ce a dus la deces.
– Nu se poate! exclamă doctorul. Jur că a trebuit să plec. M-a sunat Simona. Am ieșit din țară pe la Nădlag.
– Știu, însă ai ieșit la suficient timp pentru a parcurge distanța dintre Zăvoaia și Arad.
– Zăvoaia, ați spus?
– Da. Cu precizarea că pictorul a murit exact în cadrul tabloului pe care tu îl deții, aici, acasă la tine. Acum înțelegi, Bogdan Davidescu?
– Mă voi întoarce în România, promise doctorul. În câteva zile voi fi acolo. Vom lămuri lucrurile. Dar Maria?
– Ea ne-a ascuns faptul că i-ai dat două mesaje, înainte de a pleca.
Bogdan surâse.

[Sofia Sincă]

Iţele se încurcă, suspansul devine tot mai acut. Miroase a maaaree încurcătură. Bine lucrat textul, acţiune întinsă, coardele stau să se rupă.

Însă tot am ceva de cârcotit :)) : ''Își luase'' - luase, fără îşi, zic eu; ''Începuse o ploaie în rafale.'' - Afară, începuse... ; ''tare teamă'' - această sintagmă nu sună prea bine şi apoi după 2-3 fraze ai din nou teamă şi tare... se cere oarece schimbare.

În rest mă declar mulţumită! :))

Aştep continuarea cu deosebită plăcere, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

– A fost…, ce-ați spus? După punctele de suspensie nu se admit alte semne de punctuație (nici măcar o virgulă, zău!). Apoi aș fi început cu C mare.

Dă-i înainte cu postările, că(-mi) place!

da Coza

[Corina Militaru]

Imi place. Dialogurile sunt reusite, suspansul este bine dozat facandu-ma nerabdatoare.

Cu drag,

[gina zaharia]

Sofy, am modificat. Cârcotește, cârcotește, asta îmi doresc cel mai mult! Mă bucur că-ți place! Mulțumesc!

Sofia Sincă a spus :

Iţele se încurcă, suspansul devine tot mai acut. Miroase a maaaree încurcătură. Bine lucrat textul, acţiune întinsă, coardele stau să se rupă.

Însă tot am ceva de cârcotit :)) : ''Își luase'' - luase, fără îşi, zic eu; ''Începuse o ploaie în rafale.'' - Afară, începuse... ; ''tare teamă'' - această sintagmă nu sună prea bine şi apoi după 2-3 fraze ai din nou teamă şi tare... se cere oarece schimbare.

În rest mă declar mulţumită! :))

Aştept continuarea cu deosebită plăcere, Sofy!

[gina zaharia]

Corina, mulțumesc pentru că-mi ești alături. Seară frumoasă!

Corina Militaru a spus :

Imi place. Dialogurile sunt reusite, suspansul este bine dozat facandu-ma nerabdatoare.

Cu drag,

[gina zaharia]

Am înțeles, da Coza! Îmi ești de mare ajutor! Mulțumesc!

Ion Lazăr da Coza a spus :

– A fost…, ce-ați spus? După punctele de suspensie nu se admit alte semne de punctuație (nici măcar o virgulă, zău!). Apoi aș fi început cu C mare.

Dă-i înainte cu postările, că(-mi) place!

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

– Nu, nu, nuu, nuuuu! aproape strigă Elena Davidescu.

norei sale (nurorii)

Gina, mi-ai retrezit plăcerea și interesul de a citi romane polițiste. Îmi place la nebunie.

Toată admirația,

 

[gina zaharia]

Am modificat, Lisia. Mulțumesc de mii de ori!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

– Nu, nu, nuu, nuuuu! aproape strigă Elena Davidescu.

norei sale (nurorii)

Gina, mi-ai retrezit plăcerea și interesul de a citi romane polițiste. Îmi place la nebunie.

Toată admirația,

 

[Emil Dumitru]

Alert şi... captivant!

,,Pe balcon se auzeau cioburi de picături, frânte de pervaz ''.