Prizonierul visului

[ovidiu]

Se simțea în mijlocul fetelor ca într-un ciclon. Îl asaltau cuvintele lor frivole, gândite parcă să-l provoace emoțional. După lunga călătorie din Oltenia până pe litoral, oboseala îl ajungea din urmă. Cu toate acestea, nu putea lăsa stindardul jos—era singurul bărbat din grup.

Câștigaseră împreună o competiție de vânzări, iar premiul era un sejur la mare. Veniseră dintr-o zonă colinară, înconjurată de munți, astfel că marea era o tentație mult așteptată. Cazarea la hotel se făcuse pe numele fetelor—el își uitase actele acasă.

Acum, pe seară, se relaxau cu toții la un pahar de „bună dispoziție”. Fetele îl invitaseră în camera lor, iar el acceptase, dorind să le impresioneze cu un număr de pantomimă. Aplauzele și zâmbetele îl recompensaseră din plin, dar discuțiile în răspăr și aprecierile tendențioase îl oboseau.

Avea nevoie de aer. Parfumurile amestecate îi provocau un disconfort vag, iar emoția îl făcea să se simtă stingher. Se retrase discret pe verandă.

— Hei, unde fugi? se auzi vocea unei fete.

— Vin imediat, doar să iau puțin aer! răspunse el, fără să se întoarcă.

Răcoarea serii îi atinse obrazul, aducându-i o senzație de eliberare.

Din depărtare, un țipăt brusc îi atrase atenția. Se aplecă peste balustradă, neatent. Picioarele îi alunecară și se prăbuși. Se agăță instinctiv de iederă, dar lujerii cedară sub greutatea lui.

Căderea părea interminabilă.

În apropierea blocului, crengile unui brad se întindeau ca o plasă nevăzută. Se izbi de ele, iar pomul îl aruncă mai departe, prin geamurile de la parter. Sticla se sparse cu zgomot.

Se trezi într-o cameră întunecată.

— Eusebiu? se auzi vag, ca un ecou.

Timpul părea suspendat. Pe sub ușă, o fantă îngustă de lumină se strecura timid. Se ridică și pipăi pereții. Ușa era închisă.

De afară, motoarele mașinilor treceau în viteză. La lumina farurilor, desluși conturul mobilei din interior—stative compacte, ambalaje împrăștiate.

Podeaua se mișcă brusc sub picioarele lui.

Un râs năvalnic răsună dintr-un colț al încăperii. Apoi, luminițe ca niște leduri începură să clipească în jurul său. Pulsau ritmic, ca o inimă.

Era derutat. Speriat.

— Eusebiu! se auzi din nou, dar vocea părea distorsionată.

Podeaua se deplasa cu el, ca un mecanism nevăzut. Se izbi de un obstacol și căzu. Încercă să se ridice, dar întunericul îl înghițea.

Ledurile se stinseră.

Tăcere.

Se adună într-un colț, unde se simțea în siguranță. Își număra bătăile inimii. Încercă să strige, dar vocea îi era sugrumată de spaimă.

Apoi, dintr-o dată, auzi chițăituri.

Rozătoare.

Mobila părea să respire. Lemnul foșnea, ca și cum s-ar fi exfoliat în fâșii.

Între vis și realitate, linia devenea tot mai subțire.

Cuburile de lemn se desfăceau, se mișcau, îl îmbrățișau ca niște brațe nevăzute. Îl legănau, îl azvârleau.

Loviturile repetate îi împiedicau orice încercare de a distinge realitatea de halucinație.

Se aruncă în față, fără să clipească.

Nimeri pe o suprafață moale.

Moleșeala îl cuprinse. Nu-i mai era frică.

Adormi.

In vis, se afla într-un foișor, supraveghind tot ce se întâmpla în jurul său.

Lovitura încasată îi provocase un șoc asemănător deschiderii unui al treilea ochi. Auzul îi devenise mai sensibil.

Acum putea auzi rozătoarele mișcându-se prin cameră.

Mobila se desfăcea, se răsturna, îl înghițea.

Se simțea străin de sine însuși.

Ca și cum timpul, dilatându-se, ar fi dat naștere unui alt eu.

Un eu viguros.

Un eu sublim.

Un eu care se scufunda în neant.

— Eusebiu!

Vocea părea mai clară acum.

Deschise ochii.

Era întins pe podeaua rece a camerei de hotel.

O fată îl veghea

— Ai leșinat! Ce s-a întâmplat? întrebă tânăra

Clipi de câteva ori, încercând să își recapete luciditatea.

Privirile fetei îl urmăreau îngrijorată.Se ridica și cu voluptate o sărută.

— Cred că... am visat.

Era un nou el cel căruia subconștientul îi dăduse viață.

[Vasilisia Lazăr]

Captivant! Am citit fără să respir. Nu mai știam dacă visa, dacă delira, dacă... dacă... Ai creat cititorului o stare de confuzie amestecată cu puțină groază. Exact ca în unele vise. Sigur asta ai dorit să creezi și ți-a reușit. O proză scrisă foarte bine. Nu înțeleg însă de ce ai scris-o atât de mult pe verticală, când în multe situații ai fi putut scrie propozițiile/frazele una în continuarea alteia. Există propoziții după care ai uitat să mai pui vreun semn de punctuație. Poate revezi.