Prezentul ca aducere-aminte

[Costel Zăgan]

     Dio a ajuns profesor : scriu asta şi parcă-l văd pe protagonistul acestor rânduri cum aleargă să-şi prindă din urmă soarta ! Însă ea-i peste tot , pur şi simplu te-mpiedici unde vrei şi unde nu vrei de soartă.

     Iat-o de pildă făcându-şi mendrele chiar în debutul mileniului III : într-o zi de primăvară adusă cu pluta chiar din miezul iernii.

    Pare-mi-se destinul lucrează cu de-amănuntul, cu de-a măruntele, cu amărâtul de mine!

    DIO CEL AMĂRÂT : sau CAVALERUL PERFECT AL AMĂRĂCIUNII!  

    Şi al cauzelor pierdute.

    Oare mi-am sacrificat tinereţea pentru nişte tâmpiţi ?! Şi individa asta din faţa mea, că doamnă nu-i pot spune în niciun caz , de ce-o fi adunat toată mânia din lume în vorbele ei colţoase ? De fapt, sărăcuţa-i nevinovată :  biet instrument inconştient al sistemului ! O piuliţă acolo şi-atât!

     -DOMNULE PROFESOR!!!

     Gura-i turuie ca o meliţă ,  strivind de-a valma totul : bucăţi mai mari sau mai mici din jurul meu , din programa şcolară , din caietele elevilor, din sudoarea mea împuţită de dascăl de ţară, din satul ăsta care mi-a liorpăit primii şi cei din urmă fiori de dragoste, din cerul ce-şi întinde neruşinat frumuseţea albastră deasupra satului, din îngerul meu de pază care-a fugit mâncând pământul urmărit de ţipetele cristaline ce ies din această gură a iadului.

    Eşti un nimic, domnule, un nimeni, un excremente cu ochi ! Faci degeaba umbră pământului ! Ce spun eu, n-ai nici măcar o umbră acolo, cât o fi umbra de mică!

     Umbli brambura agăţat de gâtul vieţii!

Şi mai prtetinzi că iubeşti limba română : prostii! 

     Hai spune dom ' profesor : CÂT FAC DOI ORI DOI ÎN LIMBA ROMÂNĂ?

Vezi că nu ştii? Vezi că eşti un tâmpit? Ia-ţi boarfele astea de poezii şi du-te învârtindu-te acasă! Poate că ai acolo vreun animal care te-ascultă ! Vreo găină mai cititoare ! Că eu mi-s sătulă până-n gât de aerele tale geniale!

    Auzi : GENIALE! TÂMPITULE!

     Stai şi dormi în faţa copiilor ! Nu ştiu cum nu ţi-e ruşine să visezi ziua-n amiaza mare ! Ce-i tot dai cu analize-n sus şi analize-n jos!?

     Mai bine pune mâna pe-o metodică mai actuală, vezi simţi ceva ?

MĂGARULE! N-o mângâia, că nu-i femeia ta!

    Asta e : poţi extrage amintiri şi din prezent. Amintiri pe care să le trânteşti în faţa marelui necunoscut care-i viaţa. Sau moartea.

    Care eu, mă, nu vezi că eşti un zero absolut, un nimic ambulant !? Zău dacă nu are dreptate abisul din faţa ta !

    P.S.  Dragă cititorule, Dio se bucură dacă ţi-a plăcut ! În momente de cumpănă, Dio recurge la o armă imbatabilă : POEZIA ! Şi ţine ? Habar n-am.

Costel Zăgan, Deşertul de catifea (5)

 

[Sofia Sincă]

Frumos, interesant! De data aceasta - criză de identitate, reprezentată prin autoreproşuri... Poate puţin prea dure pentru o fiinţă onestă şi care scrie atât de frumos. Îmi place înlăntuirea de fraze cu tenta lirică, de care nu scapi. Aici stă savoarea acestor texte. Desigur şi în profunzimea lor convingătoare.

Însă... tot punctuaţia va fi un bob zăbavă.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Da, pur şi simplu te-mpiedici unde vrei şi unde nu vrei de soartă. Aici o ciocnire între spiritul liber şi o piuliţă acolo şi-atât. Mi-a plăcut! Dio, te aştept cu următorul flash. :)