Povara iubirii

[Lucian Daniel Dumbravă]

De mai bine de doi ani, pentru Bill Higewather toate bucuriile şi frumuseţile acestei lumi se reduseră la un nume: Anne-Marie Blocks, singura fiică a magnatului David Blocks şi actualmente participantă activă la cursurile bătrânei Universităţi Oxford. Unde mai pui că avea reputaţia – nu uşor de obţinut! – de „fată cuminte”, care de un an şi ceva era lidera grupului celor ce participau la olimpiada de matematică, organizată de mai sus numita universitate. Dar ceea ce era cel mai important pentru tânărul Bill Higewather, membru marcant al grupului de şoferi-distribuitori, era faptul că această ingenuă, această fiinţă angelică şi aproape ireală în perfecţiunea ei, îl iubea. Şi cum îl mai iubea! Iată, după peste doi ani de când îşi pecetluiră dragostea reciprocă şi veşnică cu un sărut, în colţul străzii 32, ea îl înconjura cu aceeaşi afecţiune în gesturi şi vorbe; îl privea cu ochii ei mari şi albaştri, aruncând în sufletul lui şuvoaie de sentimente adânci şi convingătoare. Dar când a fost bolnav?! În fiecare zi îi aducea fructe proaspete şi ceaiuri alinătoare şi-i citea dintr-un volum vechi de Byron, iar vocea ei liniştită făcea mai mult decât toate fructele şi ceaiurile pământului. Doamne, cât o mai iubea! Chiar şi acum, când sta în camera lui luată cu chirie, cufundat în întunericul ce acoperea fiecare colţişor al încăperii, simţea un dor înnebunitor pentru Anne-Marie Blocks, unicul copil al magnatului David Blocks. Avea o durere surdă în piept, care-l înăbuşea, îl ameţea şi-i dădea o stare euforică, la limita dintre plăcut şi neplăcut. Inima îi izbea pieptul ca limba unui clopot în ceas de vecernie, trepidaţiile reverberându-i prin tot trupul, până-n creier.

Se ridică cu oarecare greutate de pe pat şi, cu gesturi somnambuliceşti, se îmbrăcă şi ieşi în stradă. Ploaia măruntă şi rece îi făcu bine. O luă în josul străzii, fără o ţintă conştientă. Gândurile şi imaginile se înghesuiau disputându-şi întâietatea de a se transforma în ceva clar şi raţionat.

După aproape douăzeci de minute, Bill Higewather îşi mai reveni. Se opri şi se uită în jur cu o curiozitate cvasi-apatică şi constată că se afla pe o alee îngustă, la doar două străzi de casa cu două nivele a lui David Blocks. Îşi ridică redundant gulerul ros al sacoului leoarcă de apă şi, fără să se grăbească, adâncit în gânduri limpezi, o porni înspre locuinţa iubirii vieţii lui.

Constată că iubea cu adoraţie drumul ce ducea înspre Anne-Marie, picurii reci de ploaie care-l însoţeau înspre locuinţa familiei Blocks, gardul care-o împrejmuia, poarta înaltă din fier forjat, casa imensă cu ochiuri negre de geam şi cerul de deasupra... Toate purtau câte o părticică din fiinţa care, de doi ani, îi acaparase toate gândurile, îi influenţase acţiunile şi-i făcu sufletul o reflexie a ei.

Fără să ţină cont că totul în jur era ud, se aşeză pe bordura trotuarului de vizavi, cu privirile pierdute melancolic în direcţia impozantei construcţii, unde, probabil, Anne-Marie Blocks, îl visa. O, fiinţă adulată, mesageră a îngerilor înaripaţi! Ce pasiuni, ce sentimente, ce trăiri putea să nască în el, biet muritor! Doi ani de iubire sublimă, activă şi dominantă...

Bill simţi din nou durerea acută din piept şi avu impresia că pământul îi fuge de sub picioare. În mod aproape ridicol, îi trecu prin cap că Galileo Galilei a descoperit că Pământul „si muove”. Se sprijini de trotuarul băltit cu bruscheţea beţivului imediat după paharul în plus.

Poate pentru prima dată de când era cu Anne-Marie, îşi aduse aminte de perioada anterioară relaţiei lor, şi simţi o dulce nostalgie, calmă şi binefăcătoare. Doamne! Parcă a trecut o veşnicie de când jucase pentru prima oară în echipa de base-ball a liceului! Marck, Paul şi ceilalţi, prieteni pierduţi în umbra unui trecut, nu atât de îndepărtat, cât estompat de stările lui sufleteşti, avide de dragostea pentru Anne-Marie, fiinţa care i-a modelat sufletul după chipul şi asemănarea ei... Şi orăşelul în care se născuse şi unde toată lumea cunoştea pe toată lumea; şi părinţii lui, şi Peneloppe... Peneloppe ? Dar ce-i veni să se gândească la Peneloppe?! O relaţie simplă, pasageră, de adolescent dornic să intre în rândul bărbaţilor. Dar parcă o şi zărise undeva, prin oraş... Da, acum îşi amintea: lucra într-un fast-food cu program non-stop în partea de nord a oraşului. La fel de mignonă şi cam zăpăcită, ca atunci. Chiar stătuseră puţin de vorbă, timp în care află că stătea cu chirie şi că nu era măritată.

Pe trotuarul străbătut de pârâiaşe minuscule, tânărul Bill Higewather se lăsă purtat de lirismul calm al aducerilor aminte şi de supoziţii fanteziste: cum ar fi fost dacă ar fi rămas cu Peneloppe? Tânărul zâmbi, graţie imaginaţiei. Cu Peneloppe? Atât de naivă, de ignorantă, de credulă... Cum s-ar fi putut îndrăgosti vreodată de ea? Firava Peneloppe...

Bill Higewather izbucni în râs. Cui îi păsa de biata Peneloppe O’Brien?! Cui îi păsa?! Cui îi... Tânărul se opri brusc din efervescenta lui reacţie. O idee îl străfulgeră, paralizându-l pentru câteva momente, pentru ca, mai apoi, aruncând o privire rapidă şi piezişă înspre locuinţa          Annei-Marie Blocks, să sară în picioare şi să o ia la goană ca un smintit, înspre nordul oraşului. Avea impresia că Anne-Marie fuge alături de el, că-i recita din Byron cu vocea ei caldă, că i se strecoară prin carne şi se înfruptă din fiinţa lui care, de atâta iubire, stătea să se desfacă în mii de bucăţi ce aveau să zboare veşnic deasupra Pământului, fiecare părticică purtând câte-un strop de sentiment pentru angelica Anne-Marie. Bill simţii că-şi pierde cunoştinţa, dar îşi înteţi fuga gâfâind spasmodic, fixându-şi cu obstinaţie în creier imaginea micuţei Peneloppe O’Brien .

Când tânărul intră în fast-food-ul din nordul oraşului, ud leoarcă şi gâfâind, cu priviri înfrigurate şi trup vlăguit, Peneloppe, într-un colţ al localului gol, savura o cafea cu mult zahăr şi puţin lapte. Tresări la auzul uşii trântite şi-l privi puţin uimită, cu ochii ei veşnic întrebători.

– Bill?! S-a întâmplat ceva?!

Tânărul făcea eforturi să dea impresia unei situaţii cât de cât normale. Zâmbi neconvingător şi se aşeză pe un scaun, în faţa ei.

– M-a cam udat ploaia...

– Să-ţi aduc ceva?...

– A, nu, nu... Am venit doar să te întreb... Voiam să ştiu dacă mă mai iubeşti, Peneloppe.

Fata roşi, plecându-şi ochii înspre ceaşca de cafea.

– Cât eşti de franc... Ridică puţin privirea înspre el: Altfel aş fi venit în oraşul ăsta aglomerat, Bill ?

– Perfect! sări tânărul atât de entuziasmat, de parcă de răspuns ar fi depins liniştea sufletelor străbunilor săi. Atunci ne căsătorim, nu-i aşa?! Cât mai curând... Chiar acum! Da, chiar acum! Vrei, nu-i aşa?!

Peneloppe O’Brien se fâstâci de-a binelea. Era fericită, dar o fericire care vine atât de brutal nu mai e chiar fericire. Sorbi din cafea cu gesturi nesigure şi, poate din instinct, încercă să dea un preludiu postum fericirii bruşte.

– S-ar putea să fiu de acord... Sau nu... cochetă ea alintat. Ar trebui să discutăm puţin înainte, nu? De exemplu, unde am locui; sau dacă vom face o nuntă, sau dacă-ţi plac copiii şi când ai vrea să avem...

Bill Higewather era groaznic de grăbit şi nerăbdător, dar nu o arătă. Prelungi deliberat momentul actoricesc şi, pentru întâia dată, o studie atent pe Peneloppe O’Brien, cu partea sensibilă a creierului. Nu-l atrăgea prin nimic. Era atât de... insipidă. Nu ar fi putut-o iubi niciodată şi – ce situaţie hilară şi absurdă – tocmai de aceea, acum o iubea. Cât de ciudată e natura umană! Întinse mâna peste masă acoperind-o pe a ei.

– Uite, vom juca un joc romantic: tu îmi spui un singur lucru pe care ţi-l doreşti de la mine şi invers. Dacă amândoi vom fi de acord, cu toată sinceritatea şi fără meschinării gratuite şi înşelătoare, ne vom căsători acum, imediat. Bătrânul Bartolomew e dispus la orice oră în a oficia sfinte căsătorii. Ce spui?

Fata stătu pe gânduri câteva clipe şi se hotărî:

– Sunt de acord şi mi se pare cinstit. Cine începe?

– Tu, bineînţeles. Întotdeauna doamnele mai întâi...

Râseră puţin şi-şi strânseră mâinile.

– Ei bine – tonul fetei era serios şi afectuos –, cred că dacă mi-ai oferi un lucru, unul singur, totul ar fi în regulă.

– Hai, spune, Peneloppe, nu mă mai fierbe! Fie-ţi milă!

– Iubire, Bill. Atât îţi cer. Să mă iubeşti cu toată fiinţa ta, aşa cum şi eu la  rândul meu...

Bill Higewather, membru marcant al şoferilor-distribuitori, păli îngrozitor. Ochii i se-nceţoşară iar mâinile începură să-i tremure necontrolat. Fără o vorbă, sub privirile uluite ale fetei, o zbughi pe uşa fast-food-ului, ca lovit de dambla.

Afară încă ploua cu aceiaşi stropi mici şi deşi. Străzile erau pustii. Oraşul dormea. Trenul care pleca înspre locul unde toată lumea cunoştea pe toată lumea, pleca la patru fără douăzeci.

 

                                  din volumul „Povestiri în alb și negru” - 2010

 

[Sofia Sincă]

...obstacolele iubirii sunt înşelătoare. Iubirea platonică la un moment dat face mai mult rău decât bine. Extazul ei duce la tortura simţirii şi la gesturi necontrolate, face ca să-ţi alunece pământul de sub picioare.

Un paragraf pentru suflet, scris cu însufleţire scriitoricească.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Anne-Marie Blocks, visul perfect care cere dăruire totală, voinţă, perseverenţă şi răbdare. Peneloppe O’Brien, confortul obişnuinţei, ademenitor întotdeauna. Astfel citesc eu textul dumneavoastră.

Stilul este încântător.

Cu prietenie,

[Gabriela Grădinariu]

Somnambuliceşti/ somnambuleşti.

Ce poate face iubirea, ce porniri poate declanşa...Cîte nu poţi oferi cu uşurinţă, din generozitate, dar nu iubirea în forma ei supremă. Mesaj ticluit cu meşteşug, admiraţie!

[Lucian Daniel Dumbravă]

E o poveste scrisă în urmă cu mai bine de zece ani. Mă bucur că scurta povestire v-a plăcut, doamnă Sofia.

Sofia Sincă a spus :

...obstacolele iubirii sunt înşelătoare. Iubirea platonică la un moment dat face mai mult rău decât bine. Extazul ei duce la tortura simţirii şi la gesturi necontrolate, face ca să-ţi alunece pământul de sub picioare.

Un paragraf pentru suflet, scris cu însufleţire scriitoricească.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Lucian Daniel Dumbravă]

Comparaţiile făcute şi aprecierile dumneavoastră sunt măgulitoare. Mă simt onorat că m-aţi citit. Mulţumesc.
Corina Militaru a spus :

Anne-Marie Blocks, visul perfect care cere dăruire totală, voinţă, perseverenţă şi răbdare. Peneloppe O’Brien, confortul obişnuinţei, ademenitor întotdeauna. Astfel citesc eu textul dumneavoastră.

Stilul este încântător.

Cu prietenie,

[Lucian Daniel Dumbravă]

Se vorbeşte mult despre iubirea perfectă, supremă, ideală dar, am constatat de-a lungul vremii că cei mai mulţi dintre noi habar nu avem despre ce ar putea implica o astfel de iubire. Ori nu ştim să o simţim aşa, ori dacă o simţim, e prea împovărătoare şi ajungem să nu ne-o mai dorim. Cred că tindem spre un confort perpetuu, cred că preferăm tot ce e mai simplu, evităm idealul, cu toate că tare mult ne mai place să-l folosim ca lozincă.

Vă mulţumesc pentru popasul în poveste, doamnă  Gabriela.
Gabriela Grădinariu a spus :

Somnambuliceşti/ somnambuleşti.

Ce poate face iubirea, ce porniri poate declanşa...Cîte nu poţi oferi cu uşurinţă, din generozitate, dar nu iubirea în forma ei supremă. Mesaj ticluit cu meşteşug, admiraţie!

[Valeriu Anghel]

Aprecieri!

[Lucian Daniel Dumbravă]

Vă mulţumesc pentru timpul lăsat în favoarea poveştii, domnule Anghel.

Valeriu Anghel a spus :

Aprecieri!