Pe muchie de cuţit XIII

[Sofia Sincă]

După mai multe investigaţii, după mai multe seturi de analize și în ciuda tratamentului pe care era nevoită să-l urmeze, Pia arăta din ce în ce mai rău. Adela o vizita zilnic, chiar şi de două ori pe zi, la spital. Mama ei, împreună cu Andrei, dar și domnul Ciurăscu arătau o grijă deosebită. Acesta venea de fiecare dată cu mâncare proaspăt gătită şi cu schimburi. Pia, acea ființă plină de energie și de planuri până mai ieri, adesea iresponsabilă, zeflemistă la adresa vieții, se adaptase acelui decor sumbru al spitalului, părând bolnavă de când lumea. Nu mai cobora din pat decât stric pentru necesităţile fiziologice, mânca foarte puţin şi de cele mai multe ori vomita tot ce îngurgita, drept pentru care avea tot timpul stativul cu perfuzii lângă ea, cel cu sticla din care se hrănea. Devenise străvezie. Doar părul proaspăt vopsit şi ondulat, împodobea perna. Mâinile, exagerat de lungi şi de slabe, păstrau un farmec deosebit, farmecul unei nimfe obosite, înfrântă de cine știe ce aleanuri.

– Pia, trebuie să mănânci, să te însănătoşeşti... Ce Dumnezeu ai căzut aşa?

– Nu ştiu… Habar n-am… abia șoptea spectrul Piei, fără putere. Atâta ştiu că am nişte dureri groaznice de coloană, aproape tot timpul. Ce să am, Adela? Am întrebat medicul, dar a zis că încă nu e clar… Că nu se poate pronunţa. Ce-ar fi să-l întrebi…

Trecuseră cinci zile de la internare și, fiindcă avea tot timpul perfuzii în care erau introduse calmante, Pia, de cele mai multe ori, adormea vorbind. În una din aceste clipe, Adela îi luă fişa medicală prinsă într-un suport, la tăblia patului. Curioasă o desfăcu şi citi noul diagnostic scris foarte citeţ: „neoplasm. metastază generalizată”. La prima citire, aceasta nu realiză gravitatea situației. Scutură capul şi reveni, buchisând. Reciti numele și prenumele pacientei, sperând într-o confuzie. Nu era vorba de nicio greșeală. O slăbiciune îi parcurse întreg corpul cu încetineală de melc. Se sprijini de fereastră. Mai auzise de neoplasm – un eufemism pentru cuvântul „cancer”. „Trebuie să fie o greșeală! Cum să ai asemenea boală dintr-o dată?!” se revoltă ființa ei întreagă. Luă fişa de observație şi se îndreptă spre cabinetul medicului. Vroia să-i impună acestuia să schimbe diagnosticul, dar medicul tocmai plecase. Merse năucă pe holul spitalului, până întâlni o asistentă:

– Vă rog frumos, lămuriţi-mă! Ce scrie aici, e cancer?

– Sunteţi rudă cu bolnava de la salonul patru? întrebă asistenta, după ce aruncă o privire fugară pe fișa medicală.

– Nu. Doar prietene. Dar prietene foarte bune! ținu să o asigure Adela pe asistentă.

– Da… V-am văzut mereu pe la ea. Parcă dumneavoastră aţi internat-o. Din păcate ăsta este diagnosticul. Și-i foarte grav. Ultimul grad al neoplasmului, adică extins în tot organismul... cu metastaze.

Adela începu să se clatine.

– Vă e rău! Aşezaţi-vă aici, spuse asistenta luând-o de mână şi aşezând-o pe un scaun lângă perete, fiind obişnuită cu astfel de stări. Vă aduc nişte apă?

– Nu. Lăsaţi-mă puţin... O să-mi revin. Şi totuşi nu se mai poate face nimic? E atât de tânără. Are doar treizeci și trei de ani.

– Mă tem că nu... Medicina alopată, nu! Poate Dumnezeu… Dar nu L-am văzut niciodată în vreun salon de oncologie...

Adela, cu mișcările unui robot rudimentar, făcut doar să se deplaseze, plecă spre salonul unde Pia dormea. Puse fişa la loc. Își privi prietena, pentru câteva clipe, cu amărăciunea neputinței şi apoi fugi din spital. Fugi pur şi simplu fără ţintă, plângând, sufocându-se, plângând. Trecu pe lângă maşina ei neconștientizând acest fapt. După o bună bucată de drum, își aminti că venise cu mașina. Se întoarse, urcă la volan şi plecă. La primul stop uită să pornească la culoarea verde. Avea urechile înfundate şi abia se dezmetici la claxoanele celor din spatele ei. „Ooo!... Asta mi-ar mai trebui, să fac vreun accident!...” În mintea ai răsuna, doar ''poate Dumnezeu...''

La magazin rămase foarte puţin timp. Nu se putea concentra asupra niciunui lucru. Îi spuse trista veste şi Rinei care se arătă foarte afectată:

– Adela, să meargă la Bucureşti! Poate există vreun tratament.

– Nici n-am întrebat. Sunt bulversată, nu pot gândi acum.

– Du-te acasă. Rămân eu aici. Mergi să te odihneşti şi să te calmezi.

Plecă abătută. Doru, în haine de casă, îşi savura cafeaua şi ţigara pe balcon, cu o revistă în mână.

– Cine a sosit? Pe mine nu mă sărută nimeni în casa asta? se răsfăţă soţul binedispus, căutând puțină tandrețe. Neprimind vreun răspuns, ieși în întâmpinarea soției şi-i îngheţă zîmbetul pe buze. Ce-i cu tine, Adela? Ţi-e rău, ai păţit ceva?

– Eu, nimic, răspunse Adela, prăbuşindu-se pe canapea. Eu nimic... Pia... are cancer în ultima fază.

Apoi, printre lacrimi, îi povesti despre Pia, despre internare, diagnostic și neputința de a face ceva pentru a-și salva prietena.

– Așa e soarta uneori, nu se lasă până nu strivește de tot câte un suflet amărât, zise Doru, luându-și soția în brațe, căutând să o consoleze. Poate mai exisată totuşi vreo soluţie salvatoare, Adela. Dacă pot să te ajut cu ceva... mai spuse Doru cu multă compasiune în glas, convins de încărcătura sufletească a soţiei.

A doua zi dimineaţa, imediat după ora nouă, Adela era în cabinetului medicului curant. Acesta-i confirmă calm şi placid cele aflate de la asistentă, ca şi când era vorba despre o legătură de ceapă ofilită, căreia i-a trecut timpul.

– Şi chiar nu se mai poate face nimic pentru ea? repetă întrebarea care o obseda. Ce urmează?...

– Boala este foarte avansată şi dureroasă. Se pot administra calmante, metamfetamină… Nici măcar nu mai încercăm chimioterapia. Neoplasmul a plecat de la plămâni. Are ambii lobi invadaţi cu ganglioni neoplazici, are un melanom infiltrat în coloană, în zona lombară, are ganglioni la piept şi la gât, pe abdomen metastaze… explică medicul cu fişa în mână.

– Şi dacă mergem la Bucureşti?

– Deplasarea, pentru pacientă, ar fi de nesuportat. Din păcate, în acest stadiu al bolii, medicina... este invinsă. A venit foarte târziu sau a fost ceva galopant. Ce tratamente a făcut în ultimul timp?

– După câte ştiu eu, înainte de Anul nou, a luat nişte vitamine contra unei depresii și anemii.

– E clar. Vitaminele au pus celulele în galop şi pe cele tipice şi pe cele atipice. Asta a făcut să avanseze boala aşa de repede, să nu acuze dureri insuportabile atâta vreme.

– Şi... cât credeţi că va mai trăi? puse întrebarea inevitabilă, pe care o avea pregătită Adela, sfâşiată de regrete.

– Poate trei, poate şase luni. Până va fi cuprins un organ vital – ficat, inimă, rinichi sau cât va mai putea respira.

În Adela se trezi omul realist, dornic să protejeze:

– Mai rămâne în spital sau o ducem acasă?

– Câteva zile. Îi mai facem nişte perfuzii, după care o puteți lua acasă. Va trebui să faceţi un dosar, la oncologie, pentru eliberarea morfinei. Acesta este regimul medicamentului.

Adela părăsi cabinetul răvăşită. Salonul unde Pia dormea, vegheată de mama ei la căpătâi, i se păru un cavou imens.

– Doamna Adela, de ce-o fi dormind atât?

– Medicamentele, tanti Florica… Medicamentele își fac efectul. S-o lăsăm să doarmă, să se odihnească. Prin somn se reface.

– Da’ ce-o fi având? Că ea nu ştie să-mi spună. L-am întrebat pe doctor şi s-a făcut că nu aude.

– Nimic grav... nimic grav. În câteva zile a vom duce acasă. Să pregătiţi o cameră, că va mai sta mult în pat.

– Da, mamă, da. Să vină acasă că o îngrijesc eu mai bine decât aici. Fata mamei cea chinuită... murmură femeia cu lacrimi în ochi, mângâindu-i mâna străvezie.

Zilele ce urmară deveniseră un calvar pentru Adela. Se împărţea între magazin şi Pia. Află şi mama ei diagnosticul şi nu se mai oprea din plâns. O suna mereu şi plângea la telefon. Nu-i venea să creadă că fata ei preferată, fata ei frumoasă ca „o cadră”, se va sfârşi iar ea va trăi. Aflase şi Anton Ciurăscu năpasta și tot Adelei se plângea, se văicărea mai ceva ca o femeie, învinovăţindu-l pe Marius. Toate nenorocirile ei, după acesta, se abătuseră asupra Piei exclusiv din vina lui „Marius ăla”. Uneori Adelei îi venea să-l repeadă şi să-i strige în ureche: „Și eu sufăr la fel de mult ca tine!!” Dar reușea totuși să facă față acestor văicăreli ale lui.

Ultimele perfuzii o întăriseră cât de cât pe Pia, atâta cât să se poată mişca. Susţinută, urcă alături de mama sa în maşina Adelei, indiferentă, slabă, descarnată, doar pielea-i mai rămase înşirată pe oase. Părul însă, la fel de bogat şi de frumos, cu firul gros şi ondulat natural, împodobea ca altădată acel chip obosit şi palid. Mama ei îi pregăti camera surorii, iar aceasta se mută cu Andrei. Pia nu mai vorbea aproape deloc. Se lăsa condusă calm, fără a opune vreo rezistenţă sau a-şi exprima vreo dorinţă anume. Nu puteai ştii dacă mai gândeşte sau nu. Când nu dormea, fixa ochii în tavan şi nu clipea minute în şir. Doar când reveneau durerile începea să-şi schimonosească fața şi să scoată gemete abia perceptibile. După externare, seara venea o asistentă de la oncologie şi-i făcea injecţia pentru calmarea durerilor. Doza de morfină o ţinea adormită aproape douăzeci și patru de ore, ajutând-o să nu simtă durerea. Apoi învăţase sora ei să-i injecteze morfina, deoarece durerile se repetau la intervale din ce în ce mai scurte de timp. De mâncat nu mai mânca aproape deloc, doar foarte puţine lichide, ceai, lapte, supă, cu mari insistenţe.

Trecuseră trei săptămâni de la proces şi veni următorul termen de judecată. Mihai Mărgineanu avea cunoştinţă de la Adela de situaţia în care se afla clienta lui. Îl rugă să încheie procesul, indiferent de pretențiile reclamantelor, urmând ca suma despre care era vorba şi onorariile aferente lui să le achite ea. Alte griji o măcinau acum… Dar, ca o provocare a vieții, a vieții care mergea cu orice chip înainte, într-una din zile, în timpul scurt cât stătea la magazin, află că un alt spaţiu comercial de lângă ea fusese scos spre vânzare la un preț foarte convenabil. Mai mult din inerție decât calcule economice, negustorești îl cumpără cu marfă cu tot, preluând şi angajaţii fostei proprietare, ce pleca în altă sferă de afaceri. Avea acum un lanţ de magazine prospere în centru, bani prin conturi în bănci, bani care făceau alţi bani doar prin dobânzi. Satisfacţie sufletească însă nu prea avea. Îi plăcea să creadă că nu a muncit pentru a acumula averi. Începea să înţeleagă ce puţin valorau banii și totuși se simțea prinsă într-un cerc vicios. ''Ce folos, dacă eu nu pot să-i redau sănătatea Piei... sau câţiva ani de viaţă, măcar... Mai mult decât morfină ea nu mai are nevoie... în scurtul timp ce-l mai are de trăit.’’

Vara se scurgea într-un ritm infernal pentru Adela, care-și împărțea fiecare oră între magazine şi prietena ei muribundă. Sub motiv că nu poate părăsi noul magazin, refuză concediul alături de soțul ei, Doru, și de familia Cosma. Nu plecase nicăieri, fiindu-i teamă să nu piardă ultimele clipe de viaţă ale Piei. Nu erau zile în care să nu o viziteze măcar de două ori pe zi, înainte de a pleca la magazin şi după ce făcea monetarul, având grijă să nu-i lipsească nimic. Mai nou, Pia avea nevoie de scutece, de sondă pentru urinat şi mai ales de multă linişte. Chiar și fâşâitul unei hârtii îi stârnea dureri de nedescris.

Într-un moment de luciditate, care erau din ce în ce mai puţine, aceasta îi spuse Adelei:

– Să ai grijă de Andrei, că eu mor.

– Pia, nu spune asta!... O să te însănătoşeşti şi o să ai tu grijă de el.

– Nu... Mi-a spus Ciurăscu că am cancer...

– Va fi aşa cum doreşti tu, Pia. Lui Andrei nu-i va lipsi nimic.

– Eşti cea mai bună fiinţă de pe pământ! Iartă-mă... șopti abia perceptibil, Pia, pentru ca în clipa următoare să adoarmă instantaneu cu o lacrimă în colţul ochiului dinspre ea, care se prelingea singură, amară.

Adela părăsi odaia, cuprinsă de o furie oarbă. Faptul că nu putea face nimic în faţa bolii îi dădea un sentiment de nesiguranţă.

Alteori Pia nu dorea pe nimeni lângă ea. Ridicând mână într-un gest greu, le făcea semn să plece. Aceștia se supuneau, dar pentru scurt timp. Mama ei revenea curând. Nu dorea ca fiica ei să treacă în lumea celor drepţi fără lumânarea aprinsă, după obiceiul vechi, având credința că dincolo o aşteaptă o viaţă mai luminoasă. Când ieșea, arăta celor rămași, printr-un gest al capului, două lumânări şi o cutie de chibrituri ce se aflau pe o noptieră lângă pat.

La începutul toamnei, atunci când soarele părăseşte regretând miezul zilei, lăsând ultimele raze să mai lâncezească peste frunze, ca într-o ultimă mângâiere, starea sănătăţii Piei se înrăutăţi mult. Nu mai înghiţise niciun strop de apă de trei zile. Era în comă profundă. Apoi în noaptea următoare, cu lumânare aprinsă la căpătâi, având-i alături pe mama şi tata, pe sora ei, pe Adela şi Ciurăscu, imediat după miezul nopţii îşi dădu ultima suflare, ca un fir de iarbă plăpând, fără rădăcină, ce nu a reuşit să-şi croiască loc în viaţă…

Andrei o ţinea de mână şi plângea încet, neînțelegând pe deplin ce i se întâmplă:

– De ce, mama mea, mă părăseşti? De ce!?...

Ea era oricum plecată... Încheiase viaţa trăită pe muchie de cuţit.

După înmormântare, Adela îşi îngădui câteva zile de odihnă, plecând cu Doru la munte, unde, spera ea, să-şi vindece traumele sufleteşti. Încerca să depene amintiri dragi cu Pia. O cunoscuse în urmă cu trei ani şi jumătate – timp suficient pentru a aduna fel de fel de întâmplări. Rememora șuetele duminicale din jurul unei sticle de şampanie, ce se lungeau ore întregi, de cumpărăturile prin oraş în care Pia nu avea limită, de chipul ei angelic şi rafinat. Dar reveneau repede imaginile triste, cele în care chipul Piei era desfigurat de durere, năsălia și groapa adâncă și neagră din cimitir. Jalea ce i-a cuprins pe toți când primii bulgări de pământ au început să acopere scândurile lăcuite ale sicriului. Îşi amintea mereu de Andrei şi de bunica lui zdrobită de durere. Figura lui Strâmbaciu, vădit întristată, stând ceva mai departe. Și pe Lidia, coborând din maşina lui Marius, o revedea, mergând greoi, susţinută de el. Chiar și cum nu s-a putut opri să nu-l admonesteze în gând, pe cel ce l-a considerat călăul ei: „Ce tupeu are să vină la înmormântare!... Câte rele i s-au tras sărmanei Pia din cauza lui!?”

– Doru, mâine plecăm acasă! Nu-mi priește liniștea. O să fac terapie prin muncă, încercă Adela să glumească.

– Aș vrea să mai stăm. E aşa plăcut aici... Aer curat... Și-apoi te am doar pentru mine.

– Nu-mi priește atâta liniște…. O să venim cu familia Cosma. Promit că o să ne distrăm.

– Cum vrei tu, iubita mea. Vreau doar să-ţi fie bine.

O măcina tot mai des gândul… de fapt era promisiunea făcută Piei de a avea grijă de Andrei. Dar cum să se achite de acest angajament, habar n-avea. Totuși, perspectiva de a ocroti pe cineva o încânta foarte, foarte mult. Vorba lui Ciurăscu: „Dacă nu e ea, e el... Fără niciunul ar fi tare greu...” Se vedea împlinită și pe acest palier al vieții.

După ceva timp de la dispariţia Piei, Mihai Mărgineanu o căută la magazin:

– Regret, Adela!... Condoleanţe! Sincer, îmi pare enorm de rău!

– Te cred, Mihai. Mulțumesc! Dar… cum spune francezul: C’est la vie! Tu ce mai faci?

– Am îndrăznit să te caut… Să te invit la o cafea?... spuse galeş şi curtenitor Mihai Mărgineanu.

– Acum nu pot. Sunt foarte ocupată, minţi Adela. Poate... altă dată.

Lăsând să i se vadă pe chipul frumos și viril o urmă de dezamăgire, avocatul îi înmână un înscris cu suma datorată de Pia, în urma hotărârii judecătoreşti.

– Şi onorariul?

– Consideră că l-ai achitat. Prietenie înseamnă mult mai mult decât nişte bani. Dar... ai totuşi o datorie la mine.

– !?...

– Povestea... Gândul de pe parapet...

– A... se dezmetici Adela, ducând mâna la frunte printr-un gest ușor teatral. Altădată, Mihai… Altădată.

– Mie îmi convine – voi avea mereu motiv să te caut. Acum te las, că eşti răvăşită, dar revin. Pot spera la un răspuns?

                – Poate... vreodată... răspunse Adela, absentă. La revedere, Mihai!

Acesta, luându-i mâna, i-o sărută galant, apoi se retrase înclinând capul. Adela îl urmări cu privirea în timp ce se îndepărta, fără al vedea, privind prin el, după care se întoarse şi plecă în direcţie opusă.

                                                                     Sfârşit

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Claudia de trecere prin paginile mele. Mă bucur că ai scos o frază emoţionantă din acest capitol, o frază definitorie... între fiinţă şi nefiinţă.

Cu afecţiune, Sofy!

Claudia Elena Peter a spus :

„In faţa unei nenorociri iremediabile, fiinţa umană uită de ceea ce a fost rău, îşi repliază forţele refuzând să creadă că nu există soluţie salvatoare pentru viaţa cuiva, dorind ca prin conjugări de voinţe să invingă.”

Frumos, uman, emoționanat!!!

[Sofia Sincă]

Dragă Stefana ce s-ar mai putea scrie în continuare? Romanul a fost scris după o schemă bine stabilită: două fiinţe, femei cam de aceeaşi condiţie socială şi grad de inteligenţă, dar caractere diferite se întâlnesc, merg împreună cam până la jumătatea romanului apoi se despart. In timp ce una merge spre ascensiune, cealaltă îşi duce sorţii în declin... şi rămân împreună până până la finalul finalului... Să fie destin, să fie pedeapsă sau răsplată divină... asta doar cititorul poate spune.

Adela nu a rămas deloc în aer, ea a rămas cu soţul ei cu care avea o căsnicie normală, iar Mihai a rămas bărbatul galant, un Don Juan frumos şi cu bani, curtenitor. Dacă se vor mai întâlni... rămâne tot la aprecierea fiecărui cititor. Unii vor zice da, alţii vor zice ba... Ador aceste finaluri nedefinite. Ele aruncă cititorul în suspans şi fac să rămână ceva timp scrierea în mintea lor, să mediteze.

Mulţumesc încă o dată că ai dat importanţă scrierii mele!

Cu afecţiune, Sofy!

Stefana Ivanescu a spus :

Dragă Sofy, să ştii că şi eu am fost nedumerită când am citit "Sfârşit" . Adela a rămas în aer, Mihai Mărgineanu la fel. M-aş bucura dacă ai dezvolta. Mie mi-a plăcut foarte mult şi sunt convinsă că ar trebui continuată. Cu tot dragul, Sărbători fericite!

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Vasilisia Lazăr! Graţie bunăvoinţei tale proza noastră pentru care se trudeşte în timp stă aşezată cu multă grijă şi atenţie, în biblioteca site-ului pe care-l deţii.

Reverenţă, Lisia!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Bravo, Sofia! Încă o carte pe raft.

Am dus toate link-urile paginilor în Biblioteca de proză.

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Gabriela Grădinariu, mulţumesc pentră că ai citit şi ai aprecit romanul. Inima mea este cuprinsă de emoţie atunci când cel ce citeşte împărtăşeşte cu mine acelaşi gând care am dorit să-l las în scriere. Şi bucuria este şi mai mare când se apreciază în adevăratul sens caracterele proeminente ale personajelor, aşa cum am dorit să fie în acţiune. Înseamnă că roboteala mea (ca a oricărui prozator) nu a fost în zadar.

Ştiu, ai citit şi cealaltă carte. Reverenţă, Gabriela!

Gradinariu gabriela a spus :

    Dintr-o suflare am citit totul ! Remarcabila  construirea in antiteza a personalitatii celor doua femei  din prim planul actiunii. M-a impresionat insa, in mod special, autenticitatea acelui Strambaciu. Nu am intalnit pana acum,  in nici un text literar,  o descriere atat de fidela a parvenitului societatii postdecembriste. Mi-a fost teama ca nu vei gasi finalul potrivit dar,  Sofia, esti minunata. Felicitari di toata inima!

[Ion Lazăr da Coza]

Sofia dragă, ai un roman bine scris, cu personaje și acțiuni credibile, care seduc. Le-am urmărit evoluția pe parcursul celor XIII capitole, chiar dacă nu am lăsat comentarii pentru fiecare postare. Finalul îl găsesc apoteotic și inspirat ales. Dacă ai fi optat pentru continuare, după cât te cunosc, Adela și avocatul nu ar fi avut mai mult de o legătură platonică și, astfel, ai fi dus romanul în convențional.

Încântat de lectura acestui roman!

Succes pe mai departe!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Sofy, am citit toate capitolele și te felicit. Două zile m-am delectat citindu-te. N-am răbdare să citesc câte un capitol și prefer să citesc totul odată. Ai condus foarte bine acțiunea, două femei două destine și bărbați care apar în jurul lor doar pentru a le contura mai bine caracterul, iar finalul e super prin suspans. 

[Elena Mititelu]

Mi-aş dori volumul! Îmi place mult cum scrii, Sofy, surprinderea realităţii, descrierea, plasarea personajelor în acţiune... Felicitări!

Am citit cu admiraţie, Elena

[Chris]

dramă până la ultimul cuvânt. am citit cartea demult, cred că prin ianuarie 2013, acum am putut comenta...

[Ioniţă Gabriela]

PLECĂCIUNE!

(of!! Carmen, o colegă, m-a sunat : am cancer cu metastaze răspândite peste tot...am zis că Dumnezeu e mare pt toţi...şi este! în toamnă mi-a dăruit o şampanie pe care nu am desfăcut-o.  i-am zis că o vom bea împreună la Crăciun...Carmen a terminat chimioterapia, nu am băut şampania ...mai amân până la Paşti ...apoi mai amân până la următorul Crăciun!!!)